La 20.11.2025
Poet Tibu Gelu B.
„În valea adâncă, unde arborii vorbesc între ei
Prin foșnetul vechi al rădăcinilor-n întuneric,
Se spune că trăiesc ființe cu spatele de lup
Și chipul ascuns sub măști de iarbă din izvoare.
Acolo, noaptea are altă umblare:
Calcă lin peste ape fără punți,
Iar stelele, apropiate ca torțele,
Cad uneori în palmele celor aleși.
Un tânăr călător a intrat odată în vale,
Cu pasul sigur al celui ce nu se teme de drum;
În desaga lui purta o vrajă tăcută,
Moștenită dintr-un neam ce nu mai este numit.
Când a întâlnit creatura cu coarnele de brumă
Și cu ochii în care se vedea alt anotimp,
Nu și-a scos spada, nici nu a rostit vreo chemare:
Și-a plecat fruntea, după vechiul obicei,
iar valea l-a primit..
Spre zori, a ieșit cu o coroană de mușchi pe braț
Și cu pași schimbați, de parcă-ar fi călcat
Pe o cărare pe care numai el o știa.
Nu a spus nimic.
Dar de atunci, în nopțile limpezi,
Dacă treci prin vale,
Auzi o cântare joasă, fără grai de OM,
Și luminișul se deschide ca o poartă
Doar pentru cei ce știu că nu sunt singuri…”
