Cum am ajuns să mă bântui singur? Ei bine, totul a început când mi-am văzut în oglindă fața căzută și ochii bulbucați.
Nu, nu e fața mea, e a lui. Eu sunt el și el este eu. Același om, dar împărțim în două ființe distincte.
– Futu-i! Asta n-are cum să se întâmple, a murmurat bătrânul, nevenindu-i să creadă.
Mi-a fost milă de el, înțelegând perfect cum se simțea. Până adineauri fusesem blocat în capul lui (mea).
Iar acum capul meu era tânăr iar al lui era gri, cu fața acoperită de riduri, cu pielea lăsată și plină de pete hepatice. El era pe moarte iar eu urma să trăiesc mult, poate chiar pentru totdeauna.
Am vrut să-l consolez cumva, căci până mai adineauri simțisem disperarea lui care acum era înlocuită de o bucurie nebună.
Din punctul lui de vedere era un eșec, din al meu, un succes.
Sigur, aș prefera să nu fiu o copie. Ar fi fost mai bine ca mintea mea să fie transferată. Acum câteva minute eu nu existam ca un al doilea eu. Dacă nu aș fi fost creat nu mi-ar fi păsat, pentru că nu aș fi existat. El, pe de altă parte, ar fi continuat să existe într-un trup de robot.
Eram jumatate om, jumătate mașină, deși mă simțeam ca un om.
În interior aveam un schelet artificial și intestine sintetice, neperisabile. Iar în exterior țesut biologic natural, pe un suport sintetic regenerativ. Din păcate, pentru el nu funcționa, el nu era pe jumătate masină.
Mă întinerise și-mi modificase puțin parametrii, dar, în plus, mă aflam într-un corp de douăzeci de ani, atletic, aveam un ten mai închis la culoare și aveam părul negru, care, desigur, era mai des.
Știu de ce a făcut-o (am făcut-o).
Amândurora ne lipsea Elena, a mea… a noastră…. .
Acum ea este soția noastră decedată, pe care încă o iubesc (o iubim), deoarece ea trăiește în amintirea mea, într-o copie a amintirilor lui.
Oare am dreptul să o iubesc, să-mi lipsească, în calitatea mea de copie a lui?
Cred că da, pentru că mă simt viu, la fel de viu ca el, poate chiar mai viu, având în vedere circumstanțele.
Pentru că avem amintirile lui, le simțeam ca și cum ar fi fost ale mele, mi se părea normal să jelim o femei care nu fusese, în mod formal, soția mea, chiar dacă în inima mea mecanică fusese.
Oricum, ce mai conta? Ei nu-i mai păsa. Se dusese. Iar el nu realiza că îi duceam dorul, chiar dacă știa că avem aceleași sentimente.
I-am văzut ochii mijiți, privirea plină de gelozie, probabil că se gândea: Eu trebuia să fiu în corpul ăla! Mi l-ai furat!
Da, privirea aia, dacă ar putea, m-ar fi putut ucide. Asta dacă aș putea să mor. Aș putea? Sau aș ajunge doar o mașină stricată?
– Tu nu ai cum să exiști, a șuierat bătrînul și mi s-a făcut milă de el. Știam că ura lui nu era îndreptată spre mine, ci spre ratare, spre oportunitatea pierdută, spre sfârșitul iluziilor. E mai ușor să ai pe cine să scuipi cu venin și mai ales dacă obții o reacție, căci astfel poți reacționa. Da, e mult mai simplu decât să fii nevoit să te confrunți cu propria infirmitate și mortalitate privind în oglindă.
Mi-a stat pe limbă să comentez că transferul mental nu reușise, dar m-am abținut. El oricum știa, deoarece eu știam. Și nu sunt genul să lovesc un om căzut la pământ.
– Tu nu ai cum să exiști, a mârâit cu tristețe în voce.
– Dar exist și sunt exact ca tine. Iar tu, ei bine, putem spune că ești creatorul meu.
– Așa cum te-am creat, așa te pot și distruge, a început să mă amenințe cu degetul.
– Nu vrei să faci asta.
– Și de e, mă rog?, întrebă surprins.
– Pentru că nu ești un ucigaș. Nu uita că te cunosc mai bine ca oricine.
A oftat adânc și a început să se zbată să iasă afară din mașină.
M-am grăbit să-l ajut.
– Nu mă atinge! Nu mă omorî!, s-a porrnit să strige ca un apucat. Mai rămânea să rostească dispari, drace!
Dar n-a spus-o.
– Nu te-aș putea ucide, am spus ridicând mâinile într-un gest conciliant.
– Te-am amenințat.
– Da, știu.
– Ai toate motivele.
Așa era el, trebuia să aibă mereu ultimul cuvânt. Am decis s-o las baltă. Eram diferit de el, în anumite privințe. Credeam că timpul și evenimentele ne modelează caracterul. Dar schimbare se produsese foarte repede.
– Da, am zis. Dar n-am s-o fac. Nu sunt un ucigaș. Nu uita că suntem făcuți din același aluat.
Brusc a început să chicotească ca un om posedat.
– Chem poliția dacă nu pleci de aici imediat! a mârâit, după ce râsul i s-a sfârșit într-un acces de tuse.
– Ăsta e apartamentul meu, era cât pe ce să spun, dar în ultimul moment mi-am mușcat limba. De fapt, era apartamentul lui, eu eram un musafir, venit de nicăieri, fără acte, fără nimic.
Aș fi putut să-i zic că probabil comisese o gravă infracțiune, dar n-am vrut să mă războiesc cu el, căci ar fi fost ca și cum m-aș fi războit cu mine însămi.
Mă întreb ce m-a făcut să aleg calea păcii? Poate pentru că el urma să moară iar eu voi rămâne tânăr și sănătos pentru tot restul vieții? Sau poate că suntem. Până la urmă diferiți?
Dacă aș fi plecat să raportez nelegiuirea, ceea ce n-aș fi făcut în acest caz, pentru că nu eram un turnător, mi-aș fi făcut mie însămi mai mult rău (interesant, reușisem să nu mă identific cu el, o tăiere brutală a cordonului ombilicat, oricât de ciudat sună…).
Cel mai probabil aș fi privit ca un nebun, sau poate un spion (având în vedere lipsa actelor), sau în cel mai bun caz un imigrant ilegal. Nici una din variante nu-mi convenea.
Eram acasă, era mulțumit cu asta și nu doream să schimb nimic. Și, ca să fiu sincer, nu intenționam să-l părăsesc pe pateticul bătrân nervos care fusesem până de curând. Știam că el (adică, fostul eu) știe că nu se poate descurca de unul singur. Și, până la urmă, el mă crease.
– Te pot ajuta, am început, blând.
– Oh, da, mă întreb cum? s-a înroșit la față și aproape a scuipat.
Ei bine, trebuie să recunosc că eram, sunt…. este dezgustător. Vârsta înaintată îl copleșise și, negăsind putere să se împotrivească, încetase să aibă grijă de el. Asta era evident din faptul că puțea a mizerie mucegăită iar cel mai puternic miros venea de la dinții putreziți. Și, da, era propriul miros, închis într-un trup bătrân devenisem așa de obișnuit cu el, că nu-l mai simțeam. Dar acum, din noua perspectivă, era foarte neplăcut. Eram dezgustător.
– Deci, cum ai de gând să mă ajuți? a urlat, aplecându-se spre mine și-am fost din nou învăluit de propria miasmă.
Doamne, ce furios eram!. Eram șocat de mine însumi și, în acel moment am înțeles de ce eram atât de detașat și de calm.
Suferea. Era consumat de bătrânețe și tot ce vine cu ea la pachet: slăbiciune, oboseală, depresie, tot felul de dureri, vedere încețoșată și toate limitările de care suferim odată cu înaintarea în vârstă. Și suferind astfel mă invidia pentru tot ce el pierduse iar eu acum recâștigasem.
Scuipa venin, plin de amărăciune, disperare și ură, nu pentru că avea ceva personal împotriva mea, ci pentru că eu voi petrece momente minunate cu femei frumoase, pe care el le vedea acum doar ca pe pete mișcătoare, pentru că puteam mânca pizza fără să-mi fie rău, pe când el ar suferi de arsuri toată ziua și toată noaptea, apoi ar sta pe closet toată ziua, a doua zi, și, cel mai probabil pentru că eu nu aveam dureri, nu sufeream iar asta nu se va schimba, pe când el era imersat într-o mlaștină de suferință.
Era doar gelos pe tinerețea pierdută, pe care-și dorise să o recapete prin mine. Dar dăduse greș si asta-l termina.
Da, cu doar un moment în urmă, mă speriasem eu pe mine, fusesem terifiat de mine, dar înțelegând asta, imediat am început să simt compasiune.
– Ascultă, știu de ce ți-e frică și cât de tare suferi, pentru că mintea mea a fost mintea ta cu punțin timp în urmă, așa că-mi amintesc perfect.
Când am terminat a rămas tăcut și am remarcat că mă privea altfel, cu un real interes.
– Ce propui? a întrebat.
– Pentru început ai putea să-mi dai ceva de îmbrăcat, am sugerta.
Stând de vorbă cu vechea mea versiunea în puța goală era cam inconfortabil.
– Hmm, s-a scărpinat el după ureche.
Cât de bine cunoșteam acest hmm urma de scărpinat.
– Nu te-ai gândit la asta, este?
Ca răspuns s-a îndreptat stângaci spre un dulap
– Ah, nu. N-am de gând să port chiloții ăia pătați, am protestat.
– Ți-e silă de tine?, a chicotit obscen. Îi porți pentru că ești eu.
N-am răspuns dar am deschis alt dulap.
– Nu, nu, alea sunt pentru înmormântarea noastră, a încercat sa-mi blocheze calea, dar eu eram mult mai rapid.
– A ta, adică, l-am corectat.
– Da, a mea. În mod surprinzător a încetat să se contrazică.
– O să cumpărăm altele, mai bune, l-am consolat în timp ce scoteam niște haine elegante.
– Mă întreb ale cui, a reînceput să se vaite și mi-am promis că, indiferent ce se va întâmpla în viața mea, nu voi mai fi așa un miorlăit.
– Nu mai fi așa pretențios, am spus fără să mă gândesc.
– Pretențios, a oftat.
– Scuze, m-am simțit eu roșind.
– Acum, că mi-ai luat hainele cele mai bune, spuse el cu resemnare, luminează-mă și zi-mi ce planuri ai.
– Mai știi ce gândeai când ai avut un moment de îndoială asupra acestui… proiect – cuvântul corect refuză să-mi iasă pe gură iar mâna a refuzat să mă asculte atunci când am vrut să mă arăt pe mine însumi.
El a dat din cap, aprobator.
– E clar că nu a funcționat și acum suntem doi. Știu foarte bine care este situația ta și că ți-ai băgat toți banii în asta. Pur și simplu nu-ți poți permite un android, nici măcar de închiriat.
– Adevărat, a confirmat el aproape mecanic.
– O să am eu grijă de tine până la sfârșit.
– Oho, ce binefăcător! Nu crezi că am dreptul la asta? Tu exiști doar pentru că eu te-am creat.
– Oho, ce binefăcător! Eu exist pentru că tu ai făcut o greșeală. Pentru care acum plătești.
– N-ai nici un drept! a protestat. Era androidul meu, plătit cu banii mei. Ești proprietatea mea.
– Sunt viu și am sentimente! am strigat. Nu sunt proprietatea nimănui.
Aveam în plan să joc jocul ăsta până când ceda dar mi-am amintit că fusesem în doliu atâția ani și el, spre deosebire de mine, nu putea să-și îngroape tristețea și dorul cu bucuriile vieții. Am fost copleșit de un sentiment de compasiune. Dar n-am durat mult pentru că am auzit:
– Sunt creatorul tău și-ți comand!
Doamne, mereu am fost așa obraznic? E bine să te porți dinafară, poți avea un șoc.
– Ia mai tacă-ți gura, l-am întrerupt hotărând că este nevoie de o decizie radicală. Dacă așa ai de gând să te porți, plec și n-o să mă mai vezi niciodată. Și, spre deosebire de tine, o să fiu chiar bine.
S-a holbat la mine uimit iar eu, profitând de ocazie că momentan îi închisesem gura, m-am ridicat și am pornit agale spre ușă. Voiam să-i dau timp să să-și ceară scuze, dacă dorea să facă asta. Nu aveam de gând să-l abandonez dar ar fi fost drăguț să aud acel stupid scuze! și să fiu tratat cu respect. Nu l-ar fi costat nmic.
Dar, fie nu și-a dat seama, sau un nu mi-am dat……, nu, acum el era cel care nu realiza, iar noi deveneam din ce în ce mai diferiți unul față de celălalt, dar pur și simplu nu s-a îndurat să o spună.
Dur până la capăt, deci era nevoie să-l mai lucrez.
– Știi ce? Nu mi-ai face nici un serviciu dacă ar trebui să-ți schimb pamperșii și să te spăl la fund, când n-o să mai poți singur. În loc să mă las umilit de un ingrat fără rușine aș putea să ies să cunosc niște puicuțe. Și, crede-mă, aș fi foarte fericit să le dau jos chiloțeii.
– Hei, stai așa…. a reușit să spună, agățându-se de spătarul scaunului, încă dur, oh, n-o să fie ușor cu el.
– Există un cuvânt magic. Spune-l! am adăugat, hotărând că, în cel mai rău caz, o să merg undeva unde să-mi amintesc ce este sex-ul și să dau cucului meu botezul focului, apoi să mă întorc să văd dacă s-a înțelepțit. Stai puțin…. eram un virgin reciclat? Ei bine, da, dar, pe de altă parte aveam o mulțime de amintiri, mai mult sau mai puțin estompate de timp, cu Helen și fetele dinaintea ei. Era amuzant că eram și nu eram, în același timp, un virgin.
– Stai puțin, eu…. a spus cu o voce tremurată.
Se vedea că în el se dă o luptă. Încă putea să fie un ticălos, pentru că doream să fac dragoste cu o fată chiar acum….
– Îmi pare rău, a reușit să spună, cu mare greutate.
Deci aveam să rămân virgin încă un timp. Sigur că nu urma să aștept până la moarte…. adică până la moartea lui…. dar, pentru că își îmblânzise tonul, nu aveam să-l (să mă) stresez cu o dispariție bruscă. M-am întors și l-am privit. Avea un zâmbet ironic.
– Vei căuta la fete uitare?
Am dat din cap afirmativ, nu avea sens să mint.
– Vrei ca durerea să înceteze. Dar n-o va face. Durerea doar se va reduce, atât, a spus el, cu înțelepciune. Dar nu vei scăpa niciodată de ea. Asta înseamnă dragostea, vei avea un ghimpe în inimă, apoi, treptat, te vei obișnui.
– Nu-i nevoie să-mi spui. Sunt mult mai tânăr, am spus arătând spre fața mea.
Doar că eram de aceeași vârstă și cu același bagaj de cunoștințe.
– Vei rămâne? Aici, cu mine? spuse cu anxietate în voce.
– Da, rămân.
A respirat adânc, ușurat, a închis ochii și, un minut mai târziu l-am auzit sforăind.
Știusem că n-o să fie ușor, c-o să-mi facă multe zile fripte, dar cu adevărat m-a rupt. Dar mi-o făcusem cu mâna mea.
Era enervat și smiorcăit dar nu m-am plâns. Eram pregătit pentru asta. Știind cât de rău fusese să îndur toate bolile și limitările în corpul ăsta bătrân, am decis că pot îndura și de zece ori mai multe.
Ultimele lui clipe au adus mai multă neputință și mai multă suferință. Îngrijirea lui imobilizat la pat a necesitat multă putere și hotărâre. Nu știu dacă aș fi putut să trec prin toate astea dacă aș fi fost o persoană complet umană.
Îmi amintesc ultima noastră discuție:
– Te invidiez pentru nemurirea ta. Mi-e frică de ce este dincolo. Mi-e frică că nu e nimic.
– N-are cum să fie așa rău, am încercat să-l îmbărbătez. Nu va fi nici durere nici suspin.
– Pentru că nu va fi nimic, a replicat posomorât.
– Va fi ca un somn, dar fără vise.
– Dar m-am trezit din niște vise….
– Nu este non-existența dinainte de naștere atât de îngrozitoare? Aveam impresia că mă descurcam bine în încercarea de îmbărbătare.
– Te invidiez pentru nemurirea ta.
– Nu-s chiar nemuritor. Un fulger sau un meteorit și-s terminat.
– E foarte implauzibil să se întâmple, a cârâit.
– Cu cât stau mai mult aici, cu atât sunt șanse mai mari, am spus degeaba. El nu mai era în trupul lui. Și, oriunde s-ar fi dus, am sperat că nu m-a auzit. Ar fi fost un rămas bun stupid de la mine însumi, în ultimul moment al vieții mele.
Ochii lui priveau sticloși și fără expresie în tavan. Schimbare a fost atât de subtilă că mi-e greu să o descriu. O singură privire a fost suficientă ca să știu că nu mai era nimeni în acel trup. I-am închis cu grijă ochii.
În cursul nopții am săpat o groapă. Aș fi vrut să-i cumpăr un sicriu dar nu-mi permiteam. Nu era nimic de făcut, nu puteam să-i raportez moartea și să completez formalități. Și nici nu voiam să-l las să se descompună până l-ar fi găsit cineva.
Am înfășurat trupul într-un cearșaf, unul drăguț, cu flori. Din fericire îi cumpărasem alte haine elegante, mai frumoase ca cele vechi. Mârâise că prefera cravată, nu papion, dar, până la urmă ne-am înțeles.
Nu fusese religios dar, după ce l-am îngropat, am spus o rugăciune găsită pe internet, în caz că este ceva dincolo și-l va ajuta, cumva.
Nu fusese iubita mea Elena, nici părinții care-mi muriseră când eram copil, nici măcar fratele pe care-l dorisem atât și nu-l avusesem niciodată, dar tot am plâns ca un copil. Bine, nu chiar atunci, căci fusese ca un ghimpe în coastă și era totuși, eu. O versiune a mea pe care n-aș fi dorit să o întâlnesc, una foarte supărată pe tot și toate. Dar, cu toate acestea, nu m-am așteptat la o reacție atât de puternic emoțională, dar am plâns și m-am văitat ca o adolescentă părăsită de primul iubit.
N-a început chiar în noapte aia, mi-a respectat jelitul „creatorului care mă deținea”.
A doua noapte a început, am auzit un scaun răsturnat. Apoi a zvârlit un pahar pe podea. Nu am fost foarte impresionat, până la urmă nu eram complet uman și, dacă mă străduiam, n-aș fi murit niciodată. Știam că e el, căci cine altcineva ar fi putut fi? Nu era greu de dedus. Ce era reconfortant era că, când mori, încă exiști. Dar dacă era așa de frustrat chiar și după moarte, poate că nu fusese atât de grozav pe cât credeam. Mă gândeam că poate era blocat aici pentru că fusese foarte atașat de lumea asta. Citisem ceva despre asta când încă eram el.
Un moment de liniște apoi un tablou a căzut de pe perete. Un alt pahar a căzut. Am crezut că s-a potolit când paharul a pornit spre mine ca din praștie. M-am ferit în ultimul moment și el s-a zdrobit de perete. Imediat o cană a început să alunece pe raft.
– Destul! am strigat, nu mi-e frică. Și nu e vina mea că ai făcut o greșeală. Renunță, poate vei merge unde e mai amuzant.
Cana s-a oprit ca și cum sufletul decedatului se gândea la ceva.
– Te-am iubit ca pe un frate, am adăugat repede, neștiind dacă mai era acolo.
Un moment mai târziu am simțit o căldură ciudată pe inima mea mecanică, ca și cum aș fi fost îmbrățișat. Am știut că a fost el și că-și lua rămas bun de la mine. În acel moment m-am simțit ca și cum aș fi avut fratele dorit. Mi-am șters lacrimile și nu l-am mai simțit. Plecase.
Un gând îngrozitor mi-a trecut prin cap. Dacă aș înceta să exist, dacă aș muri în mod tragic, apoi… . Oare aveam un suflet? M-a înghețat gândul că, fiind o copie, probabil că nu aveam. Apoi, pentru un moment, am simțit din nou căldura și vocea hârâită a bătrânului spunând.
– Ai suflet.
Asta a fost tot și sper că n-a fost doar de încurajare, că mi-a spus adevărul.
Tradus din engleză de Cătălina Popescu
