ULTIMA SĂPTĂMÂNĂ

 I

Petre își legăna ușor paharul cu lichid roșiatic, aproape vâscos, privindu-l cum dansează leneș sub lumina artificială a plafonului care imita răsăritul. Nimeni nu mai văzuse un răsărit real de aproape două decenii, dar simularea era decentă, dacă îți închideai o ureche și jumătate din minte. Și dacă uitai că ai fost cândva tânăr, iar lumea era altfel. Aceiași oameni, același ciclu zi noapte, aceleași stele pe cer dar… altfel.

„Oferă o săptămână în Alpii italieni înainte de eutanasiere. All inclusive. Cu escortă de lux mulatră, vorbitoare a cinci limbi străine și cu diploma în filosofie, dacă ești interesat”, rosti Luca, în timp ce-și strângea bretelele pantalonilor în jurul burții. Apoi adăugă, cu un zâmbet oblic, „și dacă ești mai nostalgic, te lasă să-ți alegi muzica de final. Eu mă gândesc la ceva clasic. Wagner. Sau poate Beatles”.

„Eu aș opta pentru Nirvana”, spuse Ioan. Zâmbetul lui avea o mulțime de dinți printre care abia se zărea un pic de inimă. „Până la urmă omul a avut cam aceeași idee de exit. Apropo de ironii.”

Toma, cel de-al patrulea, nu spunea nimic. Iar tăcerea lui abia ținea în frâu un val de furie. Își trăgea pe el paltonul vechi, cusut de mână de răposata lui soție, cu petice groase și buzunare adânci ca niște confesiuni neterminate. Îi privi pe ceilalți cu o privire clară, neînduplecată, aproape violent de lucidă.

„Nu vă e rușine?”, spuse el în cele din urmă. „Să vă puneți la mezat viața, memoria, tot ce-ați fost, pentru un pahar de lichior, o femeie plătită și un final cu muzică pe fundal? Chiar nu mai aveți nimic bun în voi?”

Petre râse. Dar nu era un râs vesel. Aducea, mai degrabă, a zgomotul unei cuști fragile zdruncinată de agitația unei bestii care se trezește din sedare.

„Toma, dragul meu, nu mai e vorba de alegere. Sistemul doar ne oferă iluzia eleganței. Vrei să mori într-un azil cu pereții plini de mucegai și broaște țestoase robo-medic, sau într-o vilă plutitoare, cu ultimul shot de tequila în mână și o fată de 23 de ani care-ți spune că încă ești un bărbat interesant?”

Luca se aplecă spre Toma. În condiții normale gestul ar fi putut aduce a amenințare, însă pentru Toma, acum, era doar un prilej de a mirosi din nou gura împuțită a vechiului său prieten. Întoarse puțin capul și lăsă sa îi scape o grimasă.

„Te gândești la revoltă. Știu. E instinctiv. Dar gândește-te așa: pentru fiecare dintre noi care pleacă, 50 de copii primesc o rație în plus. O zi de viață în plus. Planeta nu mai are loc de noi, aici am ajuns. Ne cer să plecăm cu demnitate. Ce e greșit în asta?”

Toma tăcu o clipă. Părea descumpănit, dar îi trecu repede. I se întâmpla tot mai rar, prefera să fie sigur de ceva decât să plutească în derivă printr-un ocean de incertitudini. Așa era el. În cameră se lăsă o liniște care părea că are gust de sârmă ruginită.

„E doar o minciună împachetată într-un ambalaj de ciocolată scumpă. V-au cumpărat. Cu vacanțe. Cu *datoria față de planetă*. V-au transformat în complici. Asta nu e o alegere, este o exterminare ritualică, cu fundal muzical și catering. Mai rămâne să pregătiți și mărunțișul pentru bacșiș.”

Ioan își roti ochii. Ura latura aceasta obtuză a lui Toma. I se părea totul atât de simplu, atât de credibil și avantajos.

„Nu suntem victime, bătrâne. Suntem voluntari. Asta e diferența. Dacă nu ne sacrificăm noi, vor începe cu copiii. Cu nepoții mei, da? Apoi vor elimina cronicii. Asta e doar prima fază. Sunt sigur că vor veni cu lucruri mult mai urâte f…ții de politicieni. Noi măcar avem luxul de-a alege cum murim.”

Toma se ridică și făcu câțiva pași prin încăpere. Imaginea de pe zid era blocată pe răsărit. Soarele era tot acolo, pasărea albastră din zare dădea din aripi dar fără să înainteze, vântul scutura frunzele dar fără să îi simți adierea. Plescăi din buze nemulțumit.

„Eu aleg să trăiesc.”

„Atunci alegi să fii o povară”, șuieră Luca, fără să mai zâmbească. „O greutate inutilă, pe o navă care se scufundă.”

Petre trăgea dintr-un trabuc electronic. Aburul mirosea vag a lemn ars și amintiri. Urmări dialogul ca din spatele unor gratii, dincolo de care doi condamnați pe viață își făceau planuri de viitor

„Ai șapte zile să te răzgândești. După aia… ești doar un obstacol. Și lumea asta nu mai are loc pentru obstacole.

Toma ieși. Ușa se închise în urma lui fără să o trântească. Dacă ar fi avut viață ar fi fost strivită de durere. Răsăritul de pe zid pulsa mai departe ca o rană care refuza să se închidă.

II

Toma locuia într-un apartament mic, din orășelul și mai mic al acestei foarte mici țări din est. Pentru că locuia singur, își amenajase o grădină miniaturală într-un sertar frigorific vechi, în care crescuse o roșie, o mică tufă de mentă și ceva ce semăna vag cu pătrunjel. De aceea, a afirma că locuia singur, era valabil doar pentru prietenii lui. Pentru el, nu. Pentru că, într-o lume în care totul era replicat și steril, mirosul pământului adevărat îmbogățit cu stropi de viață verde, avea ceva aproape uman.

Știa că o să vină după el. Unul dintre ei, poate toți. Nu azi. Dar curând.

Până atunci, Toma scria. Cu stiloul. Pe foi de hârtie reciclată, desprinse inegal din pungi vechi de alimente. Scria cuvinte care-i țâșneau direct din viscere. În ele, insulta era formă de rugăciune. Mânia, o formă de luciditate. Pe alocuri stiloul străpungea hârtia. Unele cuvinte se strecurau prin fisuri, se târau pe masa de scris, apoi se prelingeau pe piciorul acesteia până jos, acolo unde, mureau strivite sub talpa papucului celui care le scrisese. Numise caietul „Cartea Morții Altora”.

Când soneria veche ring-ui, era deja pregătit. Dacă l-ai fi întrebat pentru ce anume, n-ar fi știut ce să spună.

Petre intră primul, cu un aer misterios de birocrat căutând un document despre care nu era foarte convins că există. Nu părea amenințător. Dar avea în el ceva inflexibil, ceva rece, care te făcea să te înfiori așa cum o face o picătura de apă înghețată scurgându-se pe șira spinării.

„Am venit să-ți ofer a doua șansă”, spuse, fără prefăcătorie. „Încă nu pot să cred că mai găsești vreun motiv să reziști. Totul este împotriva noastră, nu vezi? Până și propria noastră imagine despre viață sau, mă rog, despre ceea ce trăim noi astăzi.”

„Și dacă refuz?”

„Atunci discuția noastră se transformă într-o intervenție.” Replica se dori a fi una ascuțită dar din gura lui Petre sună ca un vers melancolic rostit la o petrecere, în mijlocul unui număr de striptease.

Toma râse. Un râs sec, fără buze. În sinea lui, însă, râdea de-a binelea. „Boșorog bătrân, ce crede el?” spuse în gând.

„Intervenție? Asta mi-ai adus, eufemisme? Aș fi preferat o bere.”

Între timp Luca și Ioan pășiră, la rândul lor, înăuntru. Luca avea în mână o pungă cu mâncare caldă – raritate absolută. Miros de orez, condimente, ceva care semăna cu carne. Dintre toți era singurul care știa să se descurce. Cum o făcea, cum reușea, asta numai el știa. Ceilalți nu-l întrebau niciodată. Doar cereau lucruri, din când în când, iar Luca le aducea.

„Am adus prânzul!”, exclamă aproape jovial. „Este gătit real, nu imprimat.  Ia uite cum miroase! Toma, my friend, azi ai parte de tratament regal. Cum ar fi să fie ultimul?” Îi făcu cu ochiul. Sau poate cine știe cum de colțul lui se împiedică vreun rictus fugărit de cine știe ce gând ascuns.

Toma nu răspunse. Îi privi doar, pe rând, tăcut. Îl izbi imaginea asta nouă. Descoperi cât îmbătrâniseră toți trei în ultimele zile. Cât de strâmb îmbătrâniseră. Nu cu seninătate. Nu cu resemnarea aceea odihnitoare care te ține departe de frică și frustrări, ci cu ceva ce semăna cu oboseala acumulată în fiecare os și articulație. Sau cu praful de rocă depus implacabil în plămânii unui miner.

„Nu o să accept”, spuse cu glas stins Toma. „Pentru că dacă accept, înseamnă că tot ce am trăit, tot ce am îndurat, nu mai contează. Să mă sinucid cu aprobare guvernamentală pentru ca niște adolescenți să învețe cum se ucide cu drona? Oamenii se vor vâna și de aici încolo, cei puternici îi vor călca în picioare pe cei slabi, specia se duce dracului oricum. Vreau să văd cu ochii mei cum. Iar când va fi sa fie, mă va găsi pregătit. Acum nu sunt. Pentru mine nu a venit vremea, vreau să mă mai învârt pe aici.”

Petre bătu din palme. Rar, zgomotos, ironic.

„Frumos. Dar ești patetic. Noi încercăm să fim utili într-o lume în care utilitatea e măsurată în calorii și oxigen. În această lume tu ești un rebut, Toma. Un rebut romantic dacă te încălzește cu ceva. Cei tineri se vor vâna în continuare? Foarte bine, să o facă! Așa funcționează selecția naturală. Dumnezeu s-a cărat, ne-a lăsat nouă atributul arbitrariului. Nu se duc dracului decât cei destinați să se ducă dracului. Vor rămâne cei puternici, cei cu viziune și adaptați. Noi.. eu, tu, Ioan, Matei, încurcăm. Suntem balast. Se cuvine să părăsim scena. Iar dacă e și cu un epilog artistic, chiar că merită să participi la show.”

Ioan nu scosese niciun sunet până atunci. Acum se aplecă spre Toma și, cu o voce care nu părea a lui, spuse:

„Toma! Eu te înțeleg. Dar vezi tu… dacă nu acceptăm sacrificiul voluntar, sistemul ne încadrează la *elemente instabile*. Știi ce pățesc ăia? Nu mor în Alpii italieni. Nu apucă nici măcar Pusta maghiara, în mijlocul lunii iulie. Mor în anticamera crematoriului civic, fără anestezie, sub diagnosticul *rebeliune comportamentală senilă*. Iar pe lângă ei, ajung la prăjitor și cei apropiați. Colaboraționiștii, cum se spune…”

Toma se ridică din fotoliu, cu o mișcare încetinită de ani, dar încă încărcată de demnitate. „Eu n-am pe nimeni!” Toți ceilalți râseră la unison. „Dacă ar fi fost așa, n-am mai fi venit aici, noi, prietenii tăi. Căci, noi suntem prietenii tăi, Toma. Vechii, apropiații, nelipsiții tăi prieteni. O știm noi, o știi tu, o știe tot blocul și tot cartierul. Iar dacă planeta asta ar avea suflet, ar ști și ea”. Pentru prima oară Toma simți un fior rece pe șira spinării. În fața lui se afla tot ce avea el pe lumea. Copiii, soția, rudele puține pe care le avusese, dispăruseră cu toții în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, înghițiți de furtuna aceasta care răscolea până în străfunduri specia umana, umanitatea. Cei trei erau singura legătură a lui cu lumea, cu ideea că aceasta, așa cum era ea, crepusculară, pe ducă sau pe drumul unei transformări peste puterea lui de înțelegere, este, totuși, un context în care viața avea un sens. Și tot cei trei tocmai îi spuneau că nu e așa. Legătura lui cu lumea se subțiase până la punctul de rupere.

„Mai bine un rebel senil decât un călău lucid!” exclamă, dar replica îi ieși din gură fără să o recunoască. Apoi ridică din umeri

Luca se ridică și el.

„Gata. A fost avertizat. Să nu spui că n-am fost civilizați!”

Ieșiră rând pe rând, ușa se închise încet, de parcă ar fi înțeles și ea că ceva s-a rupt definitiv în încăperea aceea. Toma rămase suspendat în tăcere, privind grădina minusculă din sertar. Ce bine ar fi fost dacă plantele l-ar fi privit la rândul lor. Și i-ar fi vorbit. Dar… roșia aproape înflorise. Înflorise și atât. Încăpățânarea vieții, ca o înjurătură adresată cerului.

Ceilalți coborau în lift fără să-și spună un cuvânt. În mintea lor, un gând se cristaliza cu limpezimea oțelului încălzit

III

În sectorul G-17, după miezul nopții, tăcerea nu era niciodată completă. Întotdeauna pulsa un sunet de fundal, ca un șuier slab – aer reciclat în țevi lungi cât continentele, computere respirând în ritmuri non-umane, vibrații de oraș în colaps.

Toma nu dormea. Nu mai dormise de când „oferta” fusese făcută. Stătea întins, cu ochii în tavan, urmărind rețeaua complexă de gânduri întinsă de păianjenul minții lui. Se întreba dacă îmbătrânirea e o formă de luciditate extremă sau doar preludiul nebuniei.

În vis – dacă putea fi numit vis – îl văzu pe Petre. Nu bătrân. Tânăr. Înalt, cu un costum guvernamental perfect călcat. Avea un zâmbet care se oprea exact la marginea ochilor, ca un marker tras peste o mască de teatru. Ținea în mână o clepsidră în care se scurgeau dinți. Albi, mici, umani. Cădeau unul câte unul, producând un sunet imposibil de descris.

„Ce e viața, Toma?”, îl întreba Petre, nu cu o voce ci, mai degrabă, cu ecoul unei voci, ascunse undeva la granița dintre realitate și negarea ei. Și vocea continuă, „o succesiune de decizii ratate? Sau doar o prelungire nefirească a unui sistem care nu știe cum să moară?”

Toma încerca să răspundă, dar nu avea gură. Încerca să strige, dar sunetul se învârtea în interiorul lui ca o pasăre captivă într-o cameră strâmtă. Se trezi ud, respirând greu, cu gust metalic în gură. Își atinse buzele. Erau acolo. Dinții tot acolo. Dar clepsidra continua să producă acel sunet.

Ceasul biologic de pe perete se activă brusc. Începu să bâzâie într-un mod ciudat. „Puls inconstant detectat. Recomandare: consult psihologic. Consult psihologic. Consult…”

Scoase un cuțit de sub pernă și-l aruncă înspre ecran. Apelul se stinse. Nimic nu mai vorbi. Liniștea se reașternu ca o pătură dar sub care milioane de ființe mici și rapace fojgăiau căutând să se elibereze.

A doua zi, liftul îi refuză accesul la parter. Acces restricționat. „Motive: potențială instabilitate psihologică. Nivel de risc: portocaliu.” Toma hohoti nervos. Un râs uscat, care se lovi de pereții holului făcând să se desprindă alte bucăți de vopsea uscată.

Mai târziu primi o nouă vizită. De data aceasta era doar Petre. Era liniștit și îi vorbea fără să îl privească.

„Restul se pregătesc. Luca merge la ultima cină cu familia. Ioan și-a vândut amintirile – la propriu – unui colecționar de traume. Se pare că i-au dat o sumă frumoasă pentru clipa în care și-a ținut copilul mort în brațe. O amintire rară, mi s-a zis.”

Toma clătină din cap.

„Sunteți niște sfinți de carton. Martiri cu contract guvernamental. Nu vă e scârbă?”.

Petre se așeză în fotoliu, calm.

„Scârbă? Nu. Mi-e teamă. De ce? Pentru că unul ca tine… e periculos. Tu nu vrei să mori, dar nu mai știi cum să trăiești. Și asta… distruge echilibrul.”

„Mă vezi ca pe o amenințare?”

„Mai mult ca o anomalie. Iar lumea asta nu mai acceptă excepții. Știi de ce? Pentru că sunt greu de indexat. De procesat. De ascuns. Nu mai e loc de relativități.”

„Nu mă voi răzgândi, Petre. Nu vreau să mor. Și nici nu o voi face ca voi: cu zâmbetul fals lipit pe față, ca o plastilină de mormânt.”

Petre se ridică. Se opri în prag. Vru să îi spună ceva, dar nu reuși. Și-ar fi dorit să fie o frază explozivă, ca o grenadă, dar nu găsi nimic care să-l satisfacă. La urma urmei, la ce bun?

Ușa se închise singură. Ca o pleoapă rece.

În acea noapte, Toma auzi sunete străine pe coridor. Nu erau pași. Nu erau nici voci. Era un fel de mișcare fluidă, ca și cum cineva ar fi târât pe ciment un sac cu cartofi. Apoi – o bătaie ușoară în ușă. A deschis.

Un băiețel stătea acolo, gol, cu ochii negri, plini de ceva ce nu era uman. „Bunicule, ai uitat să pleci. Trebuie să vii. Acum.”. Toma închise ușa brusc dar în același timp deschise larg ochii. Se sprijini de tăblia patului acum ud de sudoare. Inima îi bătea neregulat. Nu mai putea dormi. Așa că scrise din nou, cu mâna tremurând, „Sunt încă viu. Și pentru ei, asta e cel mai mare păcat.”

IV

Pe canapeaua din „sala de reflecție” din Complexul de Eutanasiere Voluntară „Calmoria”, Ioan desena fluturi. Mâzgălea cu un marker direct pe piele. Pe coapse, pe antebraț, pe burtă. Contururi mari, grotesc de detaliate. Fluturi cu ochi umani în aripi. Cu guri care țipă. Își aminti că pe drum întâlnise pe stradă cadavrul unui bătrân, sumar îmbrăcat din care o pereche de pescăruși smulgea cu ciocurile roșii bucăți mari de carne. Se gândi că era vreun iubitor de păsări.

„E o metaforă”, zise el, aproape absent. „Zborul către moarte. Sau poate translația către altundeva. Deși tot mai mulți spun că altundeva nu există. Nu mai știu exact. Se amestecă-n capul meu.”

Petre sorbea încet dintr-o cană cu supă caldă. Avea miros de plastic aromatizat ca o promisiune.

„Ai avut coșmaruri?” îl întrebă Luca.

„Nu. Dar mi-e tot mai greu să-mi aduc aminte ce visam înainte de lege. Parcă am fost resetat. Mai ții minte ce voiam să fim când eram tineri?”

„Ne mai permitem luxul ăsta?”

„Nu. Dar totuși…”

Petre oftă și se ridică greoi. Rămase o clipă cu mâna pe marginea fotoliului, ca și cum căuta o fărâmă de forță care îl tot refuza.

„Toma e o problemă”, spuse. „Dacă nu acceptă voluntariatul, generează precedentul. Dacă ne-am răzgândi și noi, la rândul nostru, am deveni o breșă în program. O anomalie de masă. Ne-ar înregistra ca *elemente nesigure*. Știți ce se întâmplă apoi…”

Luca încuviință, încet, fără tragere de inimă.

„Atunci?”

Petre rosti următoarele cuvinte lent. Cu precizie. Cu o tăcere între ele, ca niște coridoare lungi unde urmele de pași erau acoperite de un strat gros de praf.

„Trebuie să facem ce e necesar. Nu ca prieteni. Nu ca ucigași. Ci doar ca funcționari ai realității. Dacă el nu vrea să moară… îl vom ajuta să înțeleagă că deja este mort.”

Toma primise un ultim avertisment scris. Un pliant discret, trimis prin tub pneumatic: *Refuzul final al eutanasierii consimțite va duce la anularea drepturilor de locuire, acces la alimentație și la sisteme medicale. În termen de 48h, statusul dumneavoastră va fi clasificat ca resursă pasivă dezactivabilă. Vă mulțumim pentru înțelegere.*

Sub text era o imagine digitală: o mână întinsă spre cer, dar fără umbră. Toma rupse hârtia și o aruncă în grădina sa miniaturală.

Apoi, imediat după, au început fenomenele.

Mai întâi, nu a mai curs apa. Iar când o mai primea, era neagră și cu un gust urât. Apoi energia a fost redusă la modul de supraviețuire minimă. Adică pentru un bec economic. De aceea, era nevoit să aprindă lumânări fabricate din ulei de gătit refolosit și pe care le așeza printre ghivece. Arăta ca un altar improvizat în mijlocul unei gropi comune.

Într-o noapte, a găsit un mesaj scris cu sânge artificial pe ușa de la intrare:

„AI ALES GREȘIT. MORȚII NU VISEAZĂ.”

Nu știa cine o făcuse. Nu avea nicio bănuială. Nu știa să aibă vreun dușman. Asta într-o vreme în care fiecare era dușmanul celorlalți. Simțea că începuse asediul.

În încăperea austeră, cu pereți care miroseau vag a detergent industrial și din care frica se scurgea din toții porii, Petre, Luca și Ioan stăteau în cerc. Pe masă era o pungă de plastic opac. În ea – o seringă, o mască de oxigen și un plic cu praf alb. Nimeni nu întreba ce conținea. Toți știau.

„Îl luăm mâine, spuse Petre. O vizită de *rămas bun*. Îi vom spune că ne-am răzgândit. Îl vom îmbrățișa. Și apoi… liniște. Ca un turc bătrân care își închide prăvălia pentru totdeauna.

„Crezi că va riposta?” întrebă Ioan.

„Nu mai are forță. E obosit. Nu vrea să o arate, dar o simt. Și dacă ripostează… avem tot ce ne trebuie.”

„Și conștiința?”, zise Luca, în șoaptă. „Ce facem cu ea?”.

Petre zâmbi. Un zâmbet grotesc de gol. „O donăm. La fel ca restul organelor.”

În seara de dinainte, Toma simți că aerul din cameră are gust de pământ. Își scoase stiloul. Mai avea o singură pagină în caiet.

„Dacă nu mă mai găsește nimeni, înseamnă că au reușit. Dar dacă citiți asta… nu renunțați. E tot ce ne mai ține legat de umanitate – refuzul de a fi condiționați.  Atunci poate încă avem o șansă. O lume întreagă se poate prăbuși cu un singur nu.”

V

La ora 19:00, în apartamentul 27-G, ușa s-a deschis pentru ultima oară. Fără cod, fără cartelă, fără sunet. Un mecanism tăcut al sistemului. Ca și cum locul însuși s-ar fi săturat să-l mai păzească pe Toma.

„Salut, noi suntem. Uite, ne-am mai gândit. Am venit să-ți dăm dreptate”, zise Petre cu o voce de catifea subțire, tăiată cu lama perfecțiunii. Erau precipitați, erau stângaci, arătau ca o adunătură ciudată de ciocli. Se comportau de parcă erau pentru prima oară acolo și nu cunoșteau locul.

Toma ridică sprânceana. O singură mișcare, dar în ea stătea o istorie întreagă de suspiciune.

„Ce ascunzi în valiză, Petre, înțelegere?”

Luca scoase grăbit dintr-o sacoșă o cutie cu mâncare. Era din aceea reală. Pui rumenit, legume proaspete. Miros de usturoi, arome de viață înainte de noua lume.

„Cină, spuse Ioan”, încercând să zâmbească, dar mușchii feței lui nu mai știau cum. „Prietenii se văd și iau cina. Noi ne vom duce, dar unele obiceiuri se cuvine să rămână. Și relaxează-te Toma, dă-o dracului!”

Gazda îi privea în gol. Știa, nu avea nicio îndoială. Fiecare celulă din corp urla în tăcere. Cu un colț al ochiului măsură distanța până la ușă. Ar fi putut să o facă. Totuși se așeză. Deschise cu grijă casoleta. Mirosea… mirosea a amintiri.

Mâncară tăcuți. Doar furculițele se auzeau. Un cor de metal pe material plastic.

La un moment dat, Petre închise ochii o clipă și rosti:

„Am visat-o pe Maria azi-noapte. Era tânără, strălucea. Era goală. Îți amintești Ioane? Era răvășitoare. Toți ați vrut-o. Mă privea, ținea mâinile întinse spre mine, dar gura ei era cusută. Nu putea vorbi. Doar râdea. Așa cu gura cusută. Și în râsul ăla era ceva… ceva precum zgomotul ușilor de spital care nu se închid bine. Și, culmea, nu mi se părea nimic bizar în asta. Ce chestie…”, încheie, privind în gol. O lacrimă i se strecură pe obraz, dar o șterse repede. „Prostii!”.

Toma lăsă furculița jos. Răspunse calm.

„Și eu te-am visat. Ți-ai scos inima și mi-ai oferit-o pe o tavă. Era goală, dar bătea în continuare. Apoi ai zis: *E închiriată. Dă-o înapoi.*

Petre zâmbi. Un zâmbet care semăna cu o tăietură urâtă lăsată de un frizer bătrân și orb.

„Îți place teatrul, nu-i așa?”.

„Mai degrabă întâmplările reale care inspiră teatrul. Și nu, nu-mi plac, pentru că la teatru se moare, apoi se râde de asta. Urăsc artele. Mereu le-am urât. Uite unde ne-a adus excesul de imaginație.”

Tăcerea se întinse din nou. Ca o molimă. Apoi Petre făcu semnul. Un gest mic, aproape imperceptibil, dar clar. Luca se ridică.

„Mă duc până în baie. Sper că e curată, amice” și râse absent.

Ioan rămase în picioare, în spatele lui Toma. Petre scoase plicul. Îl puse pe masă.

„Înăuntru e un somnifer. E rapid. Nedureros. Ți-l oferim. Ca semn de respect. Toma se ridică încet. Se uită la ei.

„Și dacă refuz?”

„Atunci… nu vom mai fi prietenii tăi”, răspunse Ioan, chiar mai rece decât camera devenită dintr-o dată prea strâmtă.

Toma inspiră adânc. Întinse mâna spre plic. Îl luă. Îl deschise. Într-o mișcare neașteptat de rapidă pentru un bătrân, deșertă praful chiar în fața lui Petre. Acesta țipă surprins – pentru prima oară în viața lui poate – și se prăbuși cu mâinile la ochi. Toma se întoarse, apucă o farfurie și o izbi de tâmpla lui Ioan. Bucăți de ceramică zburară prin aer precum un stol de păsări carnivore. Luca ieși din baie – prea târziu. Îl văzu pe Toma cum apucă un cuțit de pe masă. Acesta nu mai era un bătrân, era o idee. O idee care sângera. Una care urla.

„AȘA MOR EU?”, strigă Toma. „Nu în somn. Nu în vis. NU CA VOI!      ”.

Luca ridică mâinile. Plângea.

„Nu vrem să-ți facem rău… dar trebuie! Trebuie să terminăm odată cu asta, altfel vom muri cu toții în haos!”. Toma zâmbi. Acel zâmbet. Fisurat, deformat. Zâmbetul pe care toți mari pictori ai lumii l-au văzut dar nu au reușit niciodată să-l pună pe chipul vreunui sfânt pe care l-au pictat.

„Atunci… haideți.”

Atunci s-au repezit toți trei. Și tot atunci s-a terminat. Iar când paznicii guvernamentali au ajuns, în cameră erau patru trupuri. Toma – cu o tăietură adâncă în piept, dar cu un zâmbet pe față. Petre – sufocat cu propria cravată. Ioan – înjunghiat de trei ori. Luca – inconștient, dar viu.

Pe perete, fusese scris un mesaj, dar acum neinteligibil. Amestecul de sânge și alimente se scursese lăsând în urmă doar o imensă pată.

EPILOG

Lumea nu s-a oprit în ziua în care Toma a murit. Nici măcar soarele nu a clipit. Nici luna nu a sângerat. Iar copiii n-au fost niciodată mai neastâmpărați. Complexul de Eutanasiere Voluntară „Calmoria” a fost spălat cu înălbitor biologic, lustruit cu instrucțiuni și reambalat pentru următorii o mie de clienți. Într-un dosar, marcat cu ștampila „Incident dezinformat complet”, erau patru poze alb-negru. Patru bătrâni. Unul cu ochii larg deschiși. Râdea. Râdea cu toți dinții. Râdea ca și cum lumea merita să fie distrusă doar pentru că a existat.

Peste tot, viața mergea mai departe ca un șarpe fără cap.

Totuși… dincolo de cosmos, dincolo de legile universului, dincolo de lumea agonizând în numere mici, ceva rămânea. Un fragment. Un rest. Ca un cui ruginit uitat într-o rană vindecată. Nu avea formă. Nu avea trup. Nu avea voce.

Se numea memorie.

Foto: ilustrată realizată de Igor Morski