Merg la oficiul poștal să iau coletul cu trei exemplare din volumul colectiv de poezii care tocmai a fost publicat. Toți membrii care au trimis poezii așteaptă volumul și vorbesc despre el pe grupul de Facebook unde a fost postat anunțul și unde ne citim zilnic poeziile.

E incredibil cât de mult face parte poezia din viața unora din noi. Ne trezim, ne vedem de treabă peste zi, ne întoarcem seara acasă târziu, însă poezia rămâne alături de noi. La fel cum ne rămân visele alături, chiar și în cele mai realiste vieți. Putem să fim preocupați de calcule și de griji, de mersul lumii la nivel politic și economic. Toate aceste preocupări nu exclud poezia. Poezia tocmai că ne mai relaxează, ne mai lasă să ne refacem psihologic în alte lumi, ne mai dă ocazia să mai fim și altcineva decât persoanele la care se așteaptă ceilalți să fim în viața de zi cu zi. Poezia e momentul în care putem fi noi înșine, fie și pentru câteva clipe. E momentul în care îi vedem pe ceilalți așa cum sunt, când le citim creațiile. Suntem alături de alți visători, și nu de aceia care ni se prezintă în manuale și care ne-ar oferi anumite modele de visare. Suntem alături de oameni liberi. Poezia e unul din puținele momente de libertate adevărată. În lumea poeziei, nu există un mod corect de a calcula, de a face acte, de a ne comporta față de cineva. Cititorii sunt și ei liberi să aleagă dacă rămân sau nu alături de noi. Ei nu pot face, teoretic, din noi ceea ce doresc. Poate doar dacă le permitem noi, sau dacă dorim noi să fim acceptați de un anumit grup de cititori. În mod normal, poetul e liber să fie rebel, să fie conformist, să scrie versuri albe sau în formă fixă, să folosească sau nu rima și muzicalitatea, sau să-și creeze propria muzicalitate și propriul ritm. În poezie, nimic nu e greșit, nici măcar încălcarea regulilor. Regulile fac adesea parte din viețile noastre și la un moment dat devin chiar adevărate obstacole. Așa simțeau cel puțin membrii acestui grup.

Am intrat și eu printre ei și acum sunt un nume recunoscut. Eram, de fapt, de o vreme, dar în acest cenaclu online am fost recunoscută prima dată.

– Cardul de identitate și bănuții, vă rog. 21 de lei taxă de transport.

Deschid portofelul să dau ce trebuie. Banii îi am la fix, fără să fie nevoie să primesc rest. Dar cardul de identitate… nu e nicăieri. Parcă nici nu ar fi existat vreodată.

– Nu pot să vă dau coletul fără un act de identitate.

Am încercat să îi dau cardul de salariu, cardul de profesor și permisul de conducere, apoi cardul RATB. Mi-a spus că aceste acte nu mă pot ajuta în situația mea, după ce le-a studiat bine.

Spre spaima mea, cardul de identitate era de negăsit chiar și câteva zile mai târziu. Ce era și mai grav, numele îmi dispăruse de pe cardul de profesor. Zilele următoare, la fel s-a întâmplat, am constatat cu groază, pe rând, cu numele meu nu doar de pe cardul de salariu și permisul de conducere, ci și de pe alte documente, cum ar fi contractele de telefonie mobilă, asigurarea mașinii, actele casei.

Se spunea că fără act de identitate nu exiști.

Se mai spune și că, dacă nu ești pe net, sau pe Facebook, nu exiști. Acolo încă existam, dar, desigur, într-un fel mediul online era o altă lume, cu legile ei. Era ca visele cu ochii deschiși. Știam că undeva, într-un colt, mai exista și lumea reală.

Într-o zi m-am dus la școală cu mașina. Eu sunt profesoară, dar simt de fiecare dată că încă mai merg la școală. De fapt, e o facultate, dar e cam aceeași atmosferă, cu glume, cu visare în timpul orelor, cu negociere de absențe, cu întârzieri la teme, cu gândul la vacanțe. Portarul nu ridică bariera pentru că nu recunoaște mașina. Încerc să îi explic, dar nu numai că nu îmi recunoaște cardul pentru parcare, nu mă recunoaște nici pe mine. Nu arată cu niciun gest sau expresie a feței că m-ar fi recunoscut, deși discutasem adesea în pauze, îmi găsise loc de parcare când era aglomerat, făcusem schimb de urări de sărbători. Am fost nevoită să găsesc un loc de parcare pe stradă.

E adevărat că de câteva zile nu mă mai recunoșteau vecinii din bloc, dar nu băgasem acest lucru prea mult în seamă. Nu eram în relații apropiate și mai mult de un „bună ziua” nu schimbam cu ei. Uneori mai era câte o discuție administrativă, dar nimic mai mult. În plus, vecinii se schimbau adesea și, nevăzându-ne decât rar, era posibil să mai uite cine eram, puteam fi îmbrăcată altfel, puteau fi pur și simplu distrași cu propriile gânduri. Mai rău a fost când nu m-a recunoscut un vecin de pe stradă, care mă mai lăsa să parchez în fața garajului său. Numai câinele lui mă recunoștea și se bucura la fel de mult când treceam prin dreptul curții lui. Se spune că animalele au un al șaselea simț.

În cele din urmă nu am mai putut să intru nici la ore. Portarii din hol și apoi colegii de departament nu m-au mai recunoscut.

Am rămas să trăiesc în lumea virtuală, unde eram în continuare cine eram. Eram recunoscută. Puteam scrie în continuare poezii, le puteam comenta pe ale altora, puteam visa. Conturile de email și rețele sociale îmi funcționau. Sau, mă gândeam, cel puțin deocamdată. Nu știam cât ar mai fi putut dura până când aș fi dispărut, poate, cu adevărat, sau aș fi devenit pentru toți invizibilă.

Nefiind recunoscută, am ieșit în oraș, pe una din străzile cu aer vechi, parizian, la o cafenea. Am privit trecătorii și scurgerea timpului. Puteam fi într-un oraș necunoscut, pentru că oricum aproape nimeni nu mai știa cine eram. În orașe, oricum, viața însemna anonimat în cele mai multe cazuri, fiind prea mulți locuitori și neputând să îi cunoaștem pe toți.

Se întâmplă să nu fim recunoscuți când ne schimbăm. Uneori ne e greu să ne recunoaștem chiar și noi înșine. Parcă am fi altă persoană și parcă, în trecut, am fost cu totul altcineva. Nici filosofii nu pot explica exact cum putem ști că încă mai suntem aceeași persoană, deși ne-am schimbat.

M-am plimbat apoi pe străzile orașului. Era iulie și era, desigur, caniculă. Era una din acele zile în care mi se pare că timpul se topește și nu mai are aceeași viteză de mișcare. Pare că stă pe loc, sau se mișcă alene. Ziua se scurge greu, noaptea cade târziu. Însă noaptea trece repede. Timpul se topește în continuare, scurgându-se peste vise.

Se spune că trecutul e parte din noi și că suntem ceea ce suntem în prezent datorită celor întâmplate în trecut. Dacă ar fi așa, însă, ceilalți m-ar fi recunoscut ca de obicei.

Poeții sunt cu capul în nori. Nu doar pentru că așa se spune despre ei, ci pentru că sunt cu adevărat. Într-o noapte am visat un poet care avea un nor tras pe cap, acoperindu-i chipul cu totul, încât nu puteam spune cine e. Nu-l puteam recunoaște. Mi se adresa însă ca și când el ar fi știut cine eram. Parcă eu eram cea care era cu capul în nori, nu el, pentru că pierdusem într-un colț al amintirii ceea ce probabil știusem la un moment dat despre el.

Sub scaunul mașinii am găsit cardul de identitate, când m-am aplecat să iau o monedă care tocmai căzuse. Am mers să recuperez volumele de poezii de la oficiul poștal. Am fost chemată imediat la școală și mi s-a spus că fusesem dată dispărută – erau afișe cu mine prin tot orașul. După găsirea cardului de identitate, diverși trecători m-au abordat și m-au întrebat dacă totul este în ordine. Atunci am aflat de ce.

Mi se spusese adesea că eram cu capul în nori când rătăceam unele lucruri și că la un moment dat puteam să îmi pierd până și capul. A urmat reapariția numelui meu pe toate actele și recunoașterea de către toți cunoscuții. Toți mă întrebau unde am fost. Le-am spus că m-am rătăcit, fiind cu capul în nori. De fapt, mă rătăcisem prin lumea viselor. Vizitam mereu lumea viselor, însă mereu ceilalți mă recunoșteau. De data aceasta cred că fusesem cu adevărat pierdută. Însă nu depindea decât de mine să mă regăsesc, nu de alții. Trebuia să mă găsesc eu pe mine, pentru ca și ceilalți să mă recunoască.