din inexistența întunecată a spațiului
un monolit al umanității
sculptează liniștea cu traiectorii de lumină
între mări stelare și valuri de întuneric primordial
un organism tăcut
poartă pe epidermă cicatrici colorate
urme de cataclisme și dansuri chimice
în care viața nu mai e nici promisiune
nici ruină
doar un corp inert
în echilibru fragil
cu vidul care nu cere nimic
în fiecare filament al cosmosului
se întinde o rețea invizibilă
pulsând cu energii neînțelese
ca o memorie pe care nici stelele nu o pot uita
un creier mecanic
adună tăcerea în spectrul său
fiecare particulă devine un cuvânt
fiecare gol
o propoziție neterminată
dincolo de stele
se află întrebări care ard mai intens
decât orice combustie
nu există destinație
doar un ecou
în vastitatea unui univers
care nu a promis niciodată
nimic
