O vulpiță stătea în zăpadă, într-o noapte înstelată, într-o pădure din care nu mai rămăseseră decât ramurile. Acestea arătau parcă spre cer, pe care îl puteai privi în întregime. Vulpița, zâmbind, privea în sus înspre luna plină. Zâmbetul era unul nostalgic. La fel priveau, puțin mai în urmă, doi iepurași albi, cu urechile ridicate în sus a atenție. Parcă așteptau cu toții un răspuns.

Atât îmi mai rămăsese din ce avusesem odată în copilărie. Din toată casa nu mai aveam decât această imagine, singura care supraviețuise din toată catastrofa.

Încercasem de multe ori să descifrez imaginea. Fusese singura intactă din toată cartea de povești. I se pierduse textul. Nici nu era o carte cunoscută de toți, se pare. Eu nu-mi mai aminteam titlul. De fapt, pe atunci, eu nici nu știam să citesc. Îmi citeau părinții mei povești înainte de culcare. Adormeau însă ei și eu priveam în tihnă pozele, până când părinții se trezeau și mă trimiteau repede la culcare, de parcă altfel somnul ar fi părăsit camera mea. Nu știu dacă ei au apucat să îmi citească acea poveste înaintea catastrofei.

Ucenica gheișei era în centrul atenției. Chicotea foarte des, ni se adresa pe rând, oferindu-se să ne mai toarne o ceașcă de ceai, arătându-ne picturi cu poezii etalate în cameră și mișcând podoabele din păr. Aveam senzația că auzeam clinchete șoptite de clopoței la fiecare mișcare a ei. Cred că erau cerceii, nu florile din păr. Am băut multe căni de ceai din acela ciudat. Ea ținea bolul ca pe o bijuterie în palme. Mai târziu am aflat că nu așa erau toate ceremoniile de ceai. Fiecare avea stilul ei. Nici o ceremonie de ceai nu era vreodată la fel, mi s-a spus, pentru că aceea putea fi ultima oară când putea avea loc acea întâlnire.

În casa de ceai mă simțeam ca acasă. Mereu se spuneau acolo povești. Am căutat-o pe acea ucenică mai multe zile la rând. Începusem cu ea o discuție despre imaginea cu vulpiță, și începuse să-mi spună că era un vechi basm japonez. Până atunci toți îmi spuseseră că era vulpea îmblânzită de Micul Prinț și că îi zâmbea amintirii lui, el aflându-se printre stele și planete. Vorbisem multe cu ea atunci, și îmi povestise despre visul ei de a deveni gheișă la Kyoto.

Nu am mai întâlnit-o. Am primit răspunsuri vagi, enigmatice, legate de întrebarea mea dacă o voi mai vedea, sau poate nu am înțeles eu răspunsurile, fiind străin. Iată că o pierdusem și pe ea. O gheișă care vorbise cu mine apoi de mai multe ori mi-a povestit că oricum noi pierdem tot în această viață și trebuie să acceptăm acest lucru. Florile de cireș le admirăm în fiecare primăvara, știind că se vor scutura, însă ne bucuram cât țin. Și totuși, am spus, florile de cireș revin în fiecare primăvară. Ce am pierdut eu în catastrofă nu mai revine. Părinții, cartea cu povești, porțiuni mari din memoria mea conținând multe episoade din copilărie, chiar o buna parte din momentul distrugerii, nu mai revin. Oricum nu are rost să trăiești în trecut, mi-a spus ea. Tot ce ai în această lume este prezentul. Oricine ar fi putut observa acest lucru, și totuși, pe cât de evident, pe atât de greu de realizat. Casa copilăriei mele se topea. Era singura imagine din catastrofă. Pur și simplu se topea, că o casa de înghețată, sau ca în operele lui Salvador Dali. Nu știu nici acum de ce. Am citit despre încălzirea globală și despre gaura din stratul de ozon. Am căutat explicații. Nu știu nici acum ce se întâmplase în regiunea mea, mai ales că nici numele nu i-l mai stiu. Fie fusesem prea mic atunci și nu am știut niciodată, fie am uitat și nu urma să-mi mai amintesc, probabil, niciodată.

Neavând prea multe din trecut, eram interesant pentru gheișele și ucenicele gheișelor din casa de ceai. Aveam doar prezentul și un trecut destul de apropiat. În cele din urma am întrebat-o pe gheișa care mă introdusese în budismul zen ce știa despre un basm japonez despre vulpe. Ea m-a băgat în derută, pentru că știa un basm despre o vulpe albă. Cea din poza mea era roșcată. Nu am mai îndrăznit să întreb dacă nu știa și un basm despre o vulpe roșcată, pentru că ar fi vrut să știe de ce, și m-ar fi dojenit că nu las trecutul în pace.

Crăciunul se sărbătorea în casa de ceai cu podoabele puse pe un așa-zis brad, în sensul că bradul propriu-zis lipsea. Când am întrebat de ce, patroana casei mi-a spus că în Japonia ei nu aveau Crăciunul ca sărbătoare, dar că dorea să îmi facă mie o plăcere. În plus, trebuia să învăț să accept pierderile, iar bradul se număra printre aceste pierderi.

Am trăit vremuri grele. După ce am pățit în copilărie, am fost crescut de părinții adoptivi undeva într-un sat din Rusia al cărui nume nu ar spune nimănui nimic, pe lângă mare. Am visat mereu să ajung în Japonia. Basmul cu vulpea albă îl știam dintr-o carte rusească găsită la biblioteca școlii, dar nu era cel din ilustrația mea. Odată am plecat de capul meu să văd lumea largă și să-mi găseasc norocul. Am luat-o pe jos, drept înainte, pe primul drum care mă scotea afară din sat. Am găsit un cal și am continuat drumul călare. Se întunecase și a trebuit să caut adăpost. Noroc că am dat de o casă izolată. Acolo fata gazdei mi-a luat mințile. Orice călătorie se pregătește cu cap, m-au dojenit părinții adoptivi. De atunci mi-a rămas, o vreme, porecla de călărețul fără cap. Plecasem în căutarea portului, pentru a ajunge în Hokkaido, unde era frig și deci zăpadă, cum învățasem la geografie. Sperasem să găsesc scena cu vulpița din povestea mea. Iar în casa de ceai ucenica gheișei îmi amintise de acest episod. Însă acestea nu erau amintirile de dinainte de topirea adevăratei mele case.

Părinții adoptivi mi-au aranjat să merg la studii la facultate în Japonia, văzând că îmi doream atât de mult să fiu în acea țară. Și-au dat seama că un cutremur nu mă sperie, de când îmi văzusem propria casă topindu-se. Mă observaseră adesea desenând păduri de bonsai pentru fetița cât un deget, Degețica, din basmul popular în tara lor de origine. În cursul vacanțelor mai veneam acasă, până când am văzut-o pe bunica mea adoptivă îngrijind florile de gheață și privind cam visătoare pe geam. Mi-a fost teamă să o întreb la cine visa și dacă într-adevăr ținuse la bunicul. Zăpezile de altădată mă înconjuraseră mereu, ele fiind parcă o cheie către trecutul meu, deși nu ducea nicăieri, la fel ca acea ușă secretă descoperită din întâmplare în peretele casei părinților adoptivi într-o iarnă, când am găsit o scară de lemn care m-a dus către un pod care nu se deschidea. Eram mereu tras de urechi când reveneam prin primele vacanțe de facultate, chiar printre zăpezile de altădată, pentru că nu mă îmbracăm suficient de gros când ieșeam în gradină și puteam răci. Atunci priveam luna și încercam să înțeleg de ce aș zâmbi la vederea ei. Și această a doua casă părintească am aflat, mai apoi, că fusese distrusă de război și că oricum nu aș mai fi avut unde să mă întorc, deși renunțasem prin anul al doilea de facultate, pe la final.

În grădina casei de ceai niște copii construiseră un om de zăpadă care ținea în mână un telefon mobil și privea atent în el. Nu i-a tras nimeni de urechi. Probabil era un telefon vechi, nefuncțional. Am ieșit să mă plimb pe lângă pădure. Pădurea din Hokkaido are mereu un farmec aparte iarna. Dintr-o dată, parcă toate mi s-au limpezit. Cum s-ar spune, am avut un moment de iluminare, ca în meditația Zen. Pădurea se afla sub zăpadă, mai frumoasă decât era înainte să cadă primul fulg de nea. A trecut pe poteca din fața pădurii una din gheișele casei de ceai. Nu o mai văzusem până atunci și nu stiu cât urma să zăbovească la noi. Era îmbrăcată în roșu și ducea într-un coș de paie două gâște albe, cu gâturile lungi, de ai fi zis că erau lebede. Pășea cu foarte mult calm și părea că nimic nu o tulbura. Copacii sub zăpadă luminau precum acea lună plină din ilustrația mea. Deci vulpița era o gheișă îmbrăcată într-un kimono roșu. Oare ce anume contempla vulpița? Oare la ce anume se gândea gheișa pe care o priveam? Inima mi se încălzise atât de tare, încât era de mirare că nu topisem deja toată zăpada așternută peste pădure. Mă simțeam precum un dragon cu suflarea de foc. De fapt, eu eram cel care mă topeam de dor. Am regăsit ucenica pe care o căutasem multă vreme și sperasem să o reîntâlnesc. Devenise gheișă. Se schimbase, pe de o parte, iar eu eram încântat să o revăd. Începusem să înțeleg răspunsurile vagi pe care le primisem legate de întrebările mele dacă o voi mai revedea. Ilustrația copilăriei mele își pierdea valoarea uneori în fața originalului. O păstrasem totuși, iar gheișa de odinioară, acum iubita mea, o transformase într-o pictură cu o poezie în japoneză. Era altă enigmă pe care urma să o descifrez.