Coborând din taxiplan, m-am uitat imediat în jur, deși asta am făcut tot drumul, să văd dacă mă urmărește cineva, și nimic nu mi-a ridicat suspiciuni.

Totuși, așa cum era, mă aflam pe cale să comit o crimă, așa că am preferat să mă asigur.

Am stat în fața ușii.

Nu am văzut niciun indicator de prezență. Nu exista un buton de sonerie. Eram pe cale să bat când, în mod ciudat, ușa s-a deschis de la sine.

Un bărbat asiatic cu o barbă lungă, cenușie, stătea în fața mea.

– Bună dimineața, domnule Yamamoto.

Bătrânul doar a dat din cap și mi-a făcut semn să intru în apartament.

Acum un an, data anterioară când am folosit serviciile lui, vindecarea era încă legală și Kazumi Yamamoto a ocupat un birou modern. De data aceasta, am fost primit într-un interior arhaic plin de obiecte vechi și cu miros de mucegai și tămâie.

– Am din nou o tumoare, am anunțat.

– Știu, nu-mi pasă de nimic. Se va vindeca.

– Vă mulțumesc din nou pentru ajutorul acordat data anterioară. Medicii au considerat-o un miracol. Cum ai făcut-o pentru dispariția cancerului într-o clipă? Până astăzi încă încerc să înțeleg și nu pot.

– Stai jos – arătă spre o pernă rotundă uzată, întinsă pe podea.

– Acum se va vindeca, și atunci se va ști. Acum stai aici.

M-am așezat ascultător.

Kazumi a stat lângă mine și pentru o clipă și-a pus mâna noduroasă și tremurătoare pe fruntea mea. Îi era frig, dar era ceva liniștitor în asta.

– Uite, anunţă el după câteva secunde şi se aşeză vis-à-vis de mine. – Acum o să explic.

Trecu o clipă lungă înainte să vorbească din nou și pentru o clipă am crezut că bătrânul închisese.

– Cunoști „efectul de observator”?

– Știu, am răspuns, amintindu-mi un experiment de acum peste un secol. Era ceva despre modul în care unele particule s-au comportat diferit atunci când au fost observate de un om de știință decât atunci când nu au fost.

– Deci se știe că avem un impact asupra realității. Dar avem unul și mai mare atunci când o facem în mod conștient și antrenăm mintea să se adapteze pentru a transforma realitatea.

– Dar cum e posibil să faci asta cât ai clipi?

– Lumea este un vis… e doar o iluzie.

Cu o față foarte confuză, a început imediat să explice.

– Pentru a folosi terminologia ta modernă, lumea ta este o simulare. Și această simulare este un fel de joc. Și fiecare joc are un cod. Deși, pentru mine, este energia. Înțelegi mai bine acum? Am dat din cap.

– Atunci, ascultă mai mult și vei afla cum te am vindecat.

Yamamoto tăcu din nou pentru o perioadă lungă de timp.

– Totul este energie. Energia este un fel de cod pentru acest joc. Iar energia sănătății este codificată în codul fiecărei părți a corpului. Dar poate apărea și un cod de boală. Codurile diferite influențează dacă un cod de sănătate va fi păstrat. Când predomină cele rele, apare codul bolii.

– Am înțeles.

– Am văzut un cod de boală în tine. Prin urmare, am ajuns în trecut pentru a extrage tiparul codului de sănătate al creierului tău. Am transferat acel cod în „acum” și l-am schimbat cu cel rău.

– Dar cum este posibil asta din trecut? La urma urmei, nu putem călători în timp.

– Pentru că timpul nu există.

– Ce vrei să spui că nu există?

– Și este timp în joc? Nu există. Este doar o iluzie creată pentru jucător. Jocul în sine, este doar un șir de personaje și simboluri. Este un cod mare. Și unde există timpul în joc?

Am vrut să-i mulțumesc pentru prelegerea sa, care pe de o parte m-a uluit și pe de altă parte m-a uimit făcându-mă să reflectez asupra naturii lumii, dar nu am avut timp.

Un huruit se auzi la uşă.

Instinctiv, m-am întors și am fost surprins să văd că totul în jurul meu devenea din ce în ce mai mare.

– Poliția! Deschide imediat ușa sau o dărâm!

În mod uimitor, ușa s-a deschis de la sine.

Doi bărbați în uniformă s-au repezit înăuntru. Erau foarte mari.

Fără să înțeleg nimic, m-am întors spre bătrân. Dar în locul lui am văzut o pisică așezată pe o pernă rotundă.

Am deschis gura. În loc de țipăt, s-a auzit un mieunat jalnic. Am vrut să-mi acopăr gura, dar în loc de o mână am văzut laba unei pisici.

– Raportarea goală – strigă unul dintre polițiști în comunicator. – Ne întoarcem la patrulare.

O clipă mai târziu dispăruseră.

Am clipit și între o clipire și alta, totul a revenit la normal. În fața mea stătea un bătrân asiatic și eram și eu din nou om.

– El crede? El crede acum? – a râs vindecătorul.