Anul 1384 de la întemeierea Regatului Kharjit.
Astronomul privi încă o dată prin obiectivul lunetei și notă ceva în caiet. Acoperi instrumentul, oftă și se lăsă în scaun, încercând să-și relaxeze spatele. Nimic neobișnuit. Încă o zi petrecută privind cerul multicolor, notând din când în când poziția Friondului, steaua centrală, și încă o noapte care se anunța caldă și relaxantă. Se ridică să își dezmorțească picioarele. Dădu să închidă obloanele marii ferestre când ceva îi atrase privirea. O strălucire slabă, anemică, pierdută printre rotocoalele luminând difuz ale bolții cerești. Se duse repede la lunetă și îi dădu jos husa. Observă mult timp acea sursă îndepărtată de lumină fără să înțeleagă ce vede. Un punct infinitesimal, fix în raport cu fundalul celest, apărut dintr-odată.
– Hei, cine ești tu și de unde vii? întrebă în neant Medril’Oth, apoi își notă poziția noii sale cunoștințe.
În zilele următoare făcu nenumărate observații iar, în cele din urmă, văzând că nu este nicio schimbare, reveni la îndeletnicirile sale vechi.
Anul 1386 al aceleiași ere.
Într-o zi mai plictisitoare, Medril’Oth își aminti de Zuillit, steluța ce-l făcuse să piardă o noapte întreagă cu aproape doi ani în urmă, și își îndreptă luneta prăfuită din nou spre ea.
– Ooo, dar văd că ai acum și surate cu tine. Abia când termină fraza realiză însemnătatea ei. Căută frenetic după un ocular mai puternic și îl ajustă. Nu se putu dezlipi de pe scaun mult timp. Ceea ce vedea depășea orice imaginație. Un câmp de stele, numărase până la 50 și încă mai putea distinge câteva mult mai mici și mai puțin strălucitoare, făcându-și loc printre vălătucii norilor astrali.
– Asta chiar este ceva ce merită mai multă atenție. Astronomul deschise un caiet și începu să deseneze și să noteze pozițiile, în același timp denumind pe cele mai mari. După câteva zile anunță Triumviratul de noua descoperire. Nu părură prea interesați, aveau alte lucruri mai importante de dezbătut: războaie, revolte, probleme cu agricultura. Ceva ce era doar în ceruri nu avea cum să le facă probleme.
Anii 1400 – 1650
Locuitorii începuseră să se obișnuiască cu noua stare de fapt. Era evident, de-a lungul zecilor de ani, că avea loc o schimbare neobișnuită, căreia nimeni nu putea să-i dea un înțeles. Astronomul regatului, o titulatură care se transmitea pe baza unui stagiu de un an și care era pe viață, nu venise niciodată cu vreo explicație plauzibilă, în ciuda faptului că făcuseră din cercetarea acelui fenomen principala activitate.
Anul 1680
Din școala nou înființată de astronomi, dintre cei doisprezece absolvenți, doar Treduno părea că a priceput cu adevărat programa. Fusese singurul care a reușit să îmbunătățească optica vechiului model de lunetă și chiar să optimizeze unele modele
de mecanică cerească. Cu ajutorul noului instrument, mai mare și mai puternic, a reușit să facă observații extrem de amănunțite și să descopere lucruri care, ajutate de inteligența sa ieșită din comun, i-au permis să ofere o explicație veridică a fenomenului. A ținut discursuri în fața a numeroase curți regale și aule universitare, încercând să se facă înțeles.
– Gândiți-vă că ceea ce am crezut până acum că reprezintă lumea de dincolo de ceruri este de fapt doar o foarte mică parte a întregului. Am fost și încă suntem înconjurați de o pătură de nori cosmici, care nu ne-au îngăduit să vedem dincolo de ei. Ceva s-a întâmplat acolo sus, un vânt cosmic a început să-i disperseze. Ceea ce vedem este Marele Întreg. Mii și mii de stele, asemenea Friondului, cu alte planete, bănuiesc, pe orbite în jurul lor.
Este o revelație extraordinară să aflăm că planeta noastră nu este singura!
Între timp, oaza de stele se mărise și cuprindea aproape jumătate de cer.
Anul 1740
400 de ani i-au trebuit Universului să li se arate în toată grandoarea sa. Asemenea cortinei unei scene de teatru ce se dă la o parte, rând pe rând, stele, nebuloase îndepărtate și insule cosmice se arătară ochilor din ce în ce mai curioși, destăinuind o scenă infinită, plină de enigme. 400 de ani i-au trebuit undei de șoc, mișcându-se cu o zecime din viteza luminii, proiectată în spațiu de o supernovă vecină, dar invizibilă din cauza norilor moleculari ce înconjurau sistemul stelar, să ajungă la ei.
Anul 1741 – Sfârșitul
Treduno era bătrân. Ochii nu îl mai ajutau ca pe vremuri, dar mintea era la fel de ascuțită. În clipa în care umbrele lor s-au mișcat cu repeziciune pe străzi și pe clădiri, iar cerul a început să pâlpâie, astronomul a ridicat privirea spre înalturi și a știut instantaneu că acel vânt cosmic, de care vorbise toată viața, avea să le aducă sfârșitul. Friond, dragul lor astru, se alungea vizibil, era împrăștiat, rupt în bucăți, de o forță colosală, nemiloasă. Treduno se sprijini de un zid apropiat și simți cum, brusc, îl lăsară puterile. Ca o lovitură năpraznică în creier, avu revelația a ceea ce se întâmpla cu adevărat. Ar fi putut face el ceva, dacă ar fi știut din vreme? Ar fi putut oricine de pe planetă să facă ceva? Măcar jumătate dintre ei vor muri în somn, dacă asta ar mai conta. Astronomul se așeză pe jos, auzea lumea plângând, urlând panicați, îi vedea cum alergau spre casele lor, vedea mamele cum își adăposteau copiii sub fuste, vedea bărbații cum își luau familiile în brațe, strângându-i puternic. Nu exista nimic în Univers care să-i ocrotească.
Frontul de gaze incandescente se apropie de planetă, apoi trecu peste ea, arzând cu mii de grade toată suprafața, aruncând-o de pe orbită.
Pentru 400 de ani, locuitorii unei planete pierdute în Univers i-au fost martorii măreției sale, iar pentru o secundă agonizantă i-au simțit nepăsarea.