AURUL SOARELUI

Foto: ilustrație de Haruyo Morita

Salcia mă atinse pe urmăr. Atunci am văzut chipul tău. Erai așa cum mi te aminteam în timpul acelei veri. De fapt, erau mai multe veri pe care eu le pusesem cap la cap. Strecurasem și niște toamne, dar erau zile din acelea când, la anumite ore din zi, revine aurul verii. Nu aveam nevoie de cupru. Cât despre argint, deși odinioară mi se părea că era un vis materializat în formă concretă, acum era rece. De când bunicile nu se mai vopseau, și noi nu mai eram copii, nu mai avea același farmec. Brățara suflată cu argint, deși cojită pe alocuri, ca în momentele când ai deschis pleoapele dar încerci să nu fugă visul, era ce mai aveam de la tine. Restul rămăseseră încuiate și, de fapt, blocate, în trecut și în vise. Cele din vise puteau fi recuperate, pentru că, uneori, norii erau îndepărtați de pe cer.

Chipul tău se tulbură. Eu am tresărit din visare. Era doar broasca lui Basho. M-a întrebat dacă mai credeam în povești. Zâmbea ștrengărește. Încă păstram cărțile cu basme din copilărie, ascunse într-un dulap. Puteam pătrunde într-o țară învecinată cu Narnia. Între Țara Minunilor și Lilliput.

Mergeam adesea pe malul lacului și visam. Nu era, de fapt, decât un simplu parc într-o zonă urbană cât se poate de banală, pe aleile căruia nu auzeam decât fraze sugerând vieți și gânduri fără efort, fără nimic profund, fără nici o frământare filosofică, fără pic de mister. Numai îndrăgostiții mă încântau, pentru gesturile și pașii atât de familiari, pentru poveștile lor care se intersectau cu a noastră, și care îmi trezeau atâtea speranțe.

Aici, până și războiul, care era foarte aproape, se banalizase. Lumea stătea în hamac, se plimba pe alei cu înghețate sau cafele, se dădea pe role, mergea cu vaporașul, se plângea sau se bucura de căldură. Mă întrebam dacă nu cumva și în țările aflate în război, în orașele rămase neatacate nu cumva oamenii nu trăiau la fel.

Cățeii oricăror stăpâni veneau la mine zâmbind și se arătau prietenoși. Într-adevăr, un animal de casă te înțelegea cel mai bine.

Aveam în continuare în grijă pasărea noastră de foc. Îmi aducea vara în zilele urâte de iarnă, primăvară și toamnă.

Aici se spunea că omul are mereu nevoie de vară pentru a putea trăi. Fără lumină, nu supraviețuia mult timp. De aceea, în vremuri străvechi, împărații își poleiau palatele cu aur. Credeau că e dreptul lor de a fi nemuritori. Pe urmă, Aladdin a arătat că oricine putea fi bogat, mai ales hoții. Au fost multă vreme considerați clasa de jos. Părerea s-a schimbat odată cu descoperirea altor lumi, unde acesta era unicul mod de supraviețuire și unde toți erau egali, dar în funcție de forțele proprii puteau fi mai bogați sau mai săraci, iar situația lor nu era de neschimbat. Mobilitatea socială a fost un punct cheie în noțiunea de libertate. Și totuși, Aladdin a ales doar o lampă. Fericirea nu se măsura în cantitate. Nu se descoperise însă vreo unitate de măsură pentru ea, așa cum se petrecuse cu masa tăcerii. Tăcerea era extrem de grea și formulele foarte complicate. Psihologii însă nu au dorit să colaboreze cu fizicienii. Era un conflict străvechi, de fapt, la fel cum era în cazul chimiștilor și alchimiștilor. Chimiștii încercaseră să obțină aur, însă uitaseră mai multe ingrediente, printre care spiritualitatea, pasiunea, și dragostea. Frumosul fusese și el uitat. Poezia, de asemenea.

A trebuit să ascund tabla de șah unde puteam ghici tot ce se petrecea în timpul misiunii tale. Între timp avuseseră loc schimbări politice și, din stat secular, democratic, cu președinte, țara în care eu am rămas devenise împărăție. Împăratul era foarte capricios și se plictisea repede de jocuri, încât interzicea șahul, jocul care rezistase cel mai mult printre preferințele sale. Acum jucătorii de șah rămăseseră șomeri și își căutau alte slujbe.

Odată cu războiul, eu simtitsem o mai profundă legătură cu originile mele. Eu fusesem născută în Ucraina, la Kharkiv. Acolo îmi desfășurasem activitatea de artist în arta în nisip. Acolo dădusem și primele lecții de limba idiș. Idișul era o ocazie de a ține legătura cu originile mele evreiești. În sângele meu aveam însă și origini rusești. Nu puteam fi de o parte sau alta a războiului, dintre Rusia și Ucraina, însă puteam fi solidară cu întreagă mea comunitate evreiască. Această comunitate se întindea pe tot globul, ca parte a diasporei. Studiul culturilor, precum și arta, mă fascinaseră dintotdeauna.

Noi fusesem împreună și mi se spusese că, de fapt, încă mai eram, noi fiind sortiți unul altuia. Însă aceste vorbe le spuneau și le credeau toți ceilalți. Noi nu eram o excepție. Nu eram decât doi dintr-o serie de enorm de multe mulțimi de visători.

Obiceiurile din moși-strămoși într-adevăr nu mințiseră. Încă de la început, te-am visat în Noaptea de Vară, când, aflandu-mă în grădinile regale, prin mireasma bujorilor s-a strecurat visul meu, în care tu mă luai de mână. După aceea am rămas împreună. Îmi aminteam de tot, privind evantaiul de la tine. După ploaie, era tot mai intens parfumul teilor. Din acel moment, eu am avut vara noastră pictată pe evantai.

Am intrat într-un magazin de mobilă scumpă împreună într-o vară, odată, și am privit-o, doar pentru visare, dar și pentru amuzament față de vânzătoare. Showroom-ul oferea posibilități pentru vise pe care nu le avusesem nici unul din noi doi, se pare, vreodată. Luxul și costul ne amuzaseră, dar ne-am înțeles cu vânzătoarea că urma să ne gândim și să revenim mai tărziu. Noi visam, dar alții găseau atât de simplu ca în schimbul banilor să aibă ceea ce credeau ei că e visul lor devenit realitate. Cred că zona aceea a fost făcută praf, așa cum se întâmplă cu acele amintiri date uitării.

Lupta ta cu dronele îmi amintea de războiul cu Cylonii pentru colonia Terra. De fapt, luptai împotriva unui adversar invincibil. Nu am înțeles de ce datoria putea să ducă la așa ceva. Știam că ești în viață pentru că așa îmi dăduse de înțeles salcia. Religia naturii fusese și ea interzisă, dar eu reușeam să o practic pe aceste meleaguri unde mă refugiasem, pentru că locuitorii de aici nu înțelegeau ce făceam eu de fapt. Centrul Rus unde văzusem singură, apoi cu tine, atâtea filme, nu mai exista. Deveniseră și ei niște refugiați ai culturii. Fredonam Kalinka să te pot încuraja, deși tu nu știai.

Nu-mi amintesc după aceea decât trezirea mea alături de tine la un hotel din Japonia, care dădea spre o pădure rotundă. Tu ai glumit mereu cu mine toți acești ani, dar mă tot întreb, dacă într-adevăr am visat totul, dacă am băut cumva un ceai cu o substanță asemănătoare cu efectul celor halucinogene, când visul și realitatea devin una, când între ele dispar granițele, dacă nu cumva ni s-a șters memoria cu inteligența artificială sau dacă nu cumva am fost aruncați printr-o falie temporală.

Maestrul de ceai ne-a arătat un tablou, care înfățișa o tânără japoneză alături de doua pasări de foc. Visele reprezentau, de fapt, fericirea. De fapt, noi și acum visam. Era greu să trăim în prezent. Maestrul de ceai ne-a explicat că pasărea de foc nu e decât un pretext pentru a fi aici și acum, și un obicei străvechi, mai bun decât căutarea aurului. De aceea legile de acum cer returnarea oricărui obiect din aur statului. Aurul soarelui era însă permis tuturor.

Mi-ai spus că totul era acum absurd, deoarece așa se întâmpla în timpul războiului. Maestrul de ceai ne-a spus că războiul era visul altcuiva, de fapt. De aceea era de nedescifrat pentru altii. Noi nu puteam face asociații libere și să înțelegem simbolurile personale ale visătorului, după cum ne învăța psihanaliza.