Rafael,

uite, stau aici, lângă mare; val după val nisip în nisip şi nu mai ştiu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate… Dacă aş întinde mâna dreaptă, marea mi-ar mângâia trecutul; aş putea să închid ochii să cred că eşti tu… Dacă întind toate visurile, urma pasului tău va urca până în inimă… călcâiul, talpa şi degetele vor fi chiar sângele meu, dar nu voi face nimic din toate acestea, n-am să-mi dăruiesc nici un refugiu; voi rămâne aici lângă mare cu ochii mari cu vise mari în valuri tot mai mari. Singurătatea mării e totuna cu marea singurătate?

Uneori, ceva în mine începe să se cutremure, ceva dinlăuntrul meu cel mai ascuns, şi toată fiinţa mea începe să vibreze ca un diapazon imens, cu rezonanţe uriaşe, ce cresc din ele însele…

Ca un strigăt de disperare asurzitor ce se sparge de ceruri şi cade în miliarde de ţipete ascuţite prin timpanele noastre, rămânând acolo, dând naştere fricii. Frica, Rafael, e începutul morţii… De ce uităm, iubitule, că tot ce suntem şi ce-am putea fi înseamnă iubire?

De ce ne pierdem în valul vieţii, înmagazinând în noi dorinţe obscure, materialism barbar, ură, minciună, laşitate?

Priveşte-mă dar, pe mine.

În goana lucrurilor am uitat să îţi spun înainte să pleci: „te iubesc!”.  Am alergat după tine, strivită brusc de un sentiment de spaimă îngrozitoare, de frica unei posibile întâmplări nefaste, inimaginabile, oribile, că nu voi mai putea să te văd niciodată, iar eu, eu în nimicnicia mea nu am apucat să îţi spun cât de mult te iubesc!

Ce singură sunt fără tine, ce singur e Universul, ce gol fără margini rămâne în urma ta, în urma paşilor tăi pe nisipul eternităţii. Ce ciudat e, iubitule, că nu putem înţelege ce însemnăm unul pentru celălalt decât atunci când rămânem singuri şi trişti.

Cum de nu reuşim să ne spunem ce avem acolo, în intimităţile noastre cele mai ferecate, atunci când suntem împreună? Ce ne ţine gurile legate pentru a spulbera acel gol ce pluteşte ca o fantomă, ca o stihie între noi?

Nu, nu s-a întâmplat nimic, Rafael. Cineva spunea că atunci când nu mai ai la ce să visezi, când ţi-ai împlinit toate visurile şi nu mai ai pentru ce lupta şi nici ce spera, viaţa face loc puţin câte puţin morţii. Începi să mori încet şi inevitabil. Oare şi noi, Rafael?  Atât de mult ne-am dorit unul pe celălalt, încât putem să uităm acum (avem acest drept?), când ne avem, acel patetism al

începutului, acea exaltare lăuntrică, acea flacără a trupului şi a minţii care ne purifica până la esenţa naturii, a existenţei?  Rafael, acum când sunt singură, îmi dau seama ce multe mai avem noi să ne spunem despre noi, atâtea cuvinte, atâtea gânduri. O mulţime de adevăruri cunoscute, dar care trebuie spuse, rostite în gura mare. Te iubesc, Rafael, şi mi-e frică, atâta frică. Realizez deodată ce ar însemna lumea fără iubire, ce ar fi infinitul fără dragoste, când tot ceea ce suntem şi am putea fi vreodată e doar Iubire. Nu se poate, nu-i aşa, Rafael? Spune-mi că nu e posibil. Dacă nu e iubire, de unde începe viaţa? Dacă nu e iubire, ce înseamnă moartea? Nici ura nu mai are nici o însemnătate fără iubire. Iar dacă nimic din toate acestea nu-s, ce mai poate fi?

Un mare nimic… vid; mai mult decât atât, inutilitatea divinului. „Nimic fără Dumnezeu!” Mă rog, iubitule, LUI, mă rog iubirii, ca unei fiinţe, pentru ca acest sentiment inuman ce mă cuprinde să rămână doar un coşmar şi timpul să se milostivească de noi.

***

 

Trestiana,

„noi             suntem             visătorii                  de                   vise                        rătăcind                       pe                           malul                         singurătăţii                      aşezaţi                       lângă                  pârâuri                            secate                              pierduţi                       de                    lume                 şi                      uitaţi            de                ea”              (Arthur                                        O’Shaughnessy)
Nu ți-am mai scris demult, Trestiana…Supraviețuirea m-a ținut atât de ocupat…Pe planeta mea, furtunile sunt tot mai dese, vulcanii s-au trezit cu toții. Cutremurele se succed zilnic, violente. Nu prea am unde să mă adăpostec. Soarele apare atât de rar, încât pielea mi-a devenit transparentă. Dorm puțin, ascuns cât mai adînc în mine, și asta doar atunci când găsesc o cavernă, o gaură în pământ, un refugiu cât de mic unde să îmi pot aprinde sângele pentru puțină căldură, dar să știi că atunci când o fac, ies de fiecare dată din mine, să te caut. O piatră sisifică mi-a crescut în inimă și uneori, atunci când singurătatea care mă vânează pare obosită, o urc puțin câte puțin cu speranța că voi putea cândva să o extirp, astfel încât brațele să-mi redevină aripi. De multe ori însă, precum în legendă, sunt nevoit să o iau de la început. Tot mai densă, mai grea, piatra se întoarce, se rostogolește, mă țintuiește. În acele zile mi-e cel mai greu, dar nu renunț. Chiar dacă mă simt foarte slăbit, mă opintesc și iarăși o împing. Când nu mai pot, o proptesc cu câteva amintiri care mi-au rămas de la tine. Le înfig sub piatră și trag nădejde să reziste până voi avea destulă putere să împing mai departe.
Jungla e nemiloasă și rareori găsec timp să îmi amintesc altă viață, să îmi fac planuri sau iluzii prea mari. Știu că nimic nu este ceea ce pare a fi și că de fapt sunt închis în propria minte, dar cutreier într-un labirint atăt de elaborat conceput încât nu am reușit până acum să întrevăd o cale de ieșire. Nici nu știu cine sunt, dacă pe aici mai există cineva, deși sunt convins că am zărit câteodată niște umbre umane furișându-se prin preajma mea. Într-o zi chiar m-am împiedicat de o cruce pe un deal arid. La fiecare extremitate avea urme de sânge și piroane înfipte adânc în lemn. La câțiva pași, o coroană din spini, m-a sângerat în talpă. N-am mai putut să mai merg și m-am adăpostit în grota din apropiere. Am găsit acolo un cearșeaf alb, pe care era pictat un om răstignit. M-am învelit cu el și am adormit imediat. Am visat că am murit și omul de pe cearșeaf m-a luat de mână și am zburat. Era foarte multă liniște și multă lumină…orbitoare.
Nu mi-a spus nimic, dar ajunși într-un fel cinematograf, m-a așezat pe un scaun din catifea roșie chiar pe primul rând. Un rând care nu avea decât două locuri. Am crezut că tipul de pe cearșaf se va așeza și el lângă mine, dar a dispărut. De-abia când pe ecran a început să se deruleze un film 7D cu viața mea, am știut că parfumul de lângă mine e al tău. Inconfundabil în univers.
– Taci! Timpul vorbelor a trecut! Privește doar! O femeie tocmai mă năștea pe ecran.
Când m-am trezit, pentru întâia oară după multă, multă vreme, câteva raze de soare se furișau în grotă, peste mine, rătăcitul învelit cu Iisus. Îmi amintisem de El și de mama. Parcă la orizont întrezăream o cale. Am zâmbit, am sărutat crucea pierdută în junglă și am plecat mai departe. O altă zi în labirint!  Pe curând!

***

Rafael,

„…somnul, somnul, doar atât! fără vis, fără trezire. lovituri ce m-au răpus, au rămas doar amintire…

când durerea grea a vieţii, în tăcere o ascult, mă topesc în bezna morţii şi strâng ochii şi mai mult…”

Mă trezesc şi nu ştiu de ce o fac…

Îmi plimb privirea prin casă şi totul mi se pare străin, din nou.

Ferestrele sunt tot aceleaşi pe care le ştii, soarele, tot pe acolo mă inundă în fiecare dimineaţă, în jurul meu totul pare la fel ca ieri, ca alaltăieri, ca acum o veşnicie…dar eu sunt conștientă, chiar mai mult decât aș vrea, chiar mai mult decât trebuie, că nimic nu mai e la fel, că nimic nu va mai fi la fel, niciodată. Îmi doresc să dorm mai departe, să dorm la nesfârşit, dar mă gândesc că această dorinţă seamănă izbitor cu dorinţa morţii. Eu nu vreau să mor, însă simt că nu mai pot trăi. Sunt blocată  între două lumi, ca în spatele unui geam oglindă. Realitatea prin care respir pare o celulă îngustă în care se află doar patul meu, patul meu transformat chiar de mine, într-o maşină a timpului. Mă aşez comod, închid ochii şi plec oriunde vreau să fiu. Visele, care nu sunt vise, mă eliberează, mă duc acolo unde aș vrea să mă aflu… şi chiar reuşesc să ajung, pentru că doar sufletul meu eşti tu, cel adevărat…iar sufletul mi-e dintotdeuna liber, nemuritor.

Doar că somnul nu mi-e suficient. Niciodată nu e… Şi vine mereu dimineaţa. Mă trezesc în celula mea, în spatele geamului oglindă. De acolo pot privi lumea din apropierea ta. Cineva îmi spune  „bună dimineaţa”, mă invită la o cafea, cineva mă întreabă ce fac, dacă am visat ceva, dacă mi-e bine… Eu tac, tac pentru că mi se pare că de-abia acum dorm, că sunt în visul altcuiva doar un personaj secundar distribuit într-un rol auxiliar dintr-un film cu buget modest.

Nu e filmul meu, nu e despre mine. Îmi joc rolul pentru care am fost selectată de Regizor. Zâmbesc, zic că sunt bine, repet replicile scenariului, mă îmbrac cu hainele primite, mănânc, beau, respir teatral, artistic. „E doar un rol”, mă gândesc mereu. Unul ca multe altele prin care am trecut de-a lungul eternităţii. Un rol pe care mi l-am ales, de fapt, singură, atunci când am decis să renasc. Acum, mă întreb, retoric, de ce am ales aşa… Desigur, nu pot nega raţiunea alegerii, dar am pierdut între timp răspunsul, scopul, lecţia pe care trebuie să o învăț.Vreau să aflu, încerc să mă întorc în mine, la acel punct în care toate deciziile luate au un sens, o explicaţie, dar mă izbesc de ziduri peste care mi-e cu neputinţă să le caţăr.

Constat, dezamăgită, din nou, că sunt blocată în mine însumi, sau că entităţile superioare nu îmi dau acces înlăuntrul meu. Mi-au parolat memoria, mi-au parolat viaţa.

Poate e spre binele meu, poate încă nu am dreptul să ştiu cine sunt cu adevărat sau, poate, chiar asta mi-e este lecţia. Alegerea. Cea mai grea alegere din această viaţă. Liberul meu arbitru e cel care, probabil, trebuie să decidă ce cale trebuie să urmez. Nu vreau să rănesc pe nimeni, nu vreau să fac pe nimeni să sufere, dar de fapt, chiar şi autoizolată în carcera minţii mele, sau tocmai de aceea, fac pe toţi cei dragi să sufere cumplit. Şi zilele trec, una după alta, simt că iubirea, răspunsul tuturor întrebărilor, tocmai pe mine mă lasă rătăcită, pe un „no man’s land” arid.

Număr iar şi iar secundele despărțirii de tine, în aşteptarea nopţii, în aşteptarea somnului eliberator de mine, de tine… Patul şi visele sunt tot ce am, Rafael, tot ce mai contează. Şi dorm…şi dorm…  „Je suis malade” , în noaptea priveghiului propriului suflet…

***

 

Trestiana,

Aud doar ticăitul. Obsedant. Nici măcar nu ştiu dacă vine de la vreun ceas atârnat pe vreun perete, sau vine din mintea mea. Dacă deschid ochii, dacă am curajul să îi deschid, îmi amintesc, vag, că nu mai am ceasuri, îmi amintesc că le-am aruncat acum ceva timp pe fereastră.

În locul lor am vrut să mă atârn chiar pe mine, să atârn aşa, fără să mă gândesc la ceva.

Tic-tac, tic-tac! Lumea, curioasă, a intrat în casa mea doar pentru asta… să mă vadă ceas, pendulând peste lavabila prea albă, exagerat de albă. Îi şi văd cum s-au îngrămădit pe uşa de şifonier, pe care am pus-o în locul celei mari de stejar, de la intrare, aşa, ca la un muzeu, gratis… Au privit, miraţi, casa goală, aşa cum am vrut să o las, pentru că nu mai puteam să mă simt sufocat de mobile, de covoare, de perdele, de aparate care nu-şi mai găseau utilitatea atunci când am descoperit că nu am nevoie de nimic, de absolut nimic. Totul se află deja înlăuntrul meu, iar exteriorul mi-a devenit o carceră… Cu cât mai multe în jurul meu, cu atât mai greu de suportat. Aşa că, am renunţat, una câte una, la toate! Mulţi dintre oameni au început să îşi bată cruci, care mai de care mai impozante, mai mari, mai largi, de parcă s-ar fi aflat într-o biserică absurdă, cu un singur perete, alb, pe care atârnă, pendulă, vecinul, prietenul, soţul, tatăl, fiul, care am fost până acum ceva timp. Apoi nu am mai fost nimic. Într-o dimineaţă, m-am ghemuit, într-un colţ al debaralei, sub borcanul cu castraveţi muraţi si dulceaţă de vişine. Mi-am închis ochii, gura, sufletul. Nu mi-am mai dorit nimic. Nici măcar să mor, pentru că am înţeles că nimeni nu moare, ci doar o ia de la început, mai împovărat cu o nouă sinucidere de gestionat.

Au strigat la mine toţi. M-au pălmuit, speriaţi desigur că am înnebunit, că am devenit zombie sau şi mai rău, că sunt posedat de un diavol. Unul mic care a reuşit să pătrundă în mine printr-o ureche. Au aruncat găleţi de apă rece pe mine, mi-au băgat în ochi lanterne, unii chiar m-au scuipat în excesul lor de zel, pentru a mă readuce la „normalitatea” înţeleasă ca atare de ei.

Însă nu mi-a păsat de nimic. Chiar am zâmbit puţin, invizibil, când au încercat pompierii să mă ridice cu cricuri hidraulice, pentru a mă duce la secţia de psihiatrie.

Nu a fost chip. Iar eu ştiam că nu vor putea, devenisem de neclintit peste noapte: doar o gaură neagră. Una mică, ce-i drept, atât de mică încât să încapă în debaraua cu murături, dar la fel de grea ca toate găurile negre. În schimb au venit la mine psihiatrii. Cei mai buni din lume…

Şi vraci au venit, şamani, vrăjitori. În goana lor nebună după reclamă, publicitate, au ajuns la mine chiar preşedinţi de stat. Cu toţii promiseseră lumii că mă vor face să „revin” cumva în lumea lor. Inutil. Au plecat aşa cum au venit… Unul câte unul, până la urmă plictisiţi de omul-gaură-neagră. În fond, după atătea zbateri şi dezbateri asupra mea, filosofice, religioase, extraterestre, fizico-atomice, psihiatrice, neajungând la nici un rezultat care să le satisfacă în vreun fel orgoliul, ego-ul, look-ul, au abandonat subiectul şi s-au întors în „realitatea” lor.

S-au întors să alerge în jurul existenţei, minunatei lor existenţe, cuprinsă între „bună dimineaţa” şi „noapte bună”! Familia mea a mai stat puţin. M-a mai pălmuit o vreme, m-a mai strigat un timp, au mai aruncat cu apă rece, mi-au mai adus supă, ceai. Dar în cele din urmă a plecat şi

  1. Prin lume. Ce putea face? Eu existam, dar nu existam, devenisem doar un obiect din debara.

Cel care am fost cândva rămăsese doar în amintirile mamei, ale soţiei, ale copilului.

Amintirile însă, nu ţin de nimic până la urmă… ţin doar de suferinţă, iar suferinţa oricui are limite, definite chiar matematic prin formule inventate de foarte multă vreme.

I-am auzit când şi-au luat la revedere, le-am simţit lacrimile curgând, le-am simţit durerea explodând, apoi paşii, paşii i-am ascultat fiecăruia în parte, până s-au pierdut în neant.

N-am putut să mă mişc, n-am putut să le spuin nimic. Am rămas la fel de înţepenit, cu ochii strânşi, cu pumnii strânşi cu totul strâns ca un ghem… în altceva, în nimic sau în alt tot.

Zile şi zile în şir. Apoi am aruncat tot ce mai era în jurul meu. Am dărâmat şi pereţii, fiindcă nu mai foloseau nimănui. Am păstrat un singur perete, alb, pe care să atârn ceas. Tic-tac!

Trecătorii matinali mai intră uneori și acum să îşi regleze ceasul, telefonul, sufletul, după pendularea mea pe lavabila prea albă, de pe ultimul perete nedemolat din mintea mea, şi merg mai departe la tramvai, spre întâlnirea lor cu destinul. Pentru mine, destinul a venit, demult, Trestiana. Atunci, într-un turn, unde ne-am recunoscut sufletele. Însă nu am ştiut ce să fac cu el. M-am prăbuşit doar în mine însumi. Gaură Neagră.

 

***

 

Rafael,

Nu mai fusesem niciodată acolo, dar toate lucrurile mi se păreau cunoscute, familiare. Bătrânul era orb. Se refugiase de oameni în „turnul disperării”, acolo de unde legenda spune că o fecioară din antichitate se aruncase să zboare sau să piară, din prea multă dragoste de viaţă, din prea mult dor pentru inima ei ucisă odată cu iubitul. Acel turn avea o însemnătate uriaşă în memoria colectivă a satului. Situat în vârful muntelui Crevados, turnul inspira teamă şi respect, atracţie şi admiraţie. Se zvonea că bătrânul ar fi nebun şi că turnul cutreierat de stafii ar fi aşezat chiar pe buricul Marelui Dragon din adâncuri.

– Nu ştiu cine eşti, copilă, deşi bănuiesc, nu ştiu ce vrei, deşi presupun, dar nici nu te voi întreba ceva. Urcând cele 666 de scări ai făptuit o mare ciudăţenie şi ai adeverit prorocirea, de care probabil nu ai habar. Uite, de aici, poţi privi luna pe partea cealaltă, e singurul loc de unde o poţi face. Nu te mira, eu nu o văd… E mult de când întunericul s-a aşezat în sufletul meu, dar urechile mele pot pipăi universul. Să nu te temi de lilieci şi mai ales, să nu te temi de mine.

Ia loc, copilă şi spune-mi cât de bătrân sunt. Nu i-am răspuns însă nimic bătrânului.

M-am mulţumit doar să privesc luna pe partea cealaltă, dar am înţeles: bătrânul nu exista, doar ecoul lui mai stăruia în eter în nopţile cu luna plină. Poate doar lupul acela ce rânjea fioros de prietenos către el, mai era încă viu, dar stors de orice sens îşi continua drumul spre nicăieri la picioarele fantomei bătrânului, al „celui ce ascultă cerul”. Mi-am ridicat capul lăsat pe corzile chitarei, am privit camera lungă, cu pereţi drepţi, cernându-mi durerea prin nisipul ce continua să cadă în voia timpului spre început. Acolo te-am cunoscut. Pe tine, Rafael, singurul om pe care l-am iubit. Între pereţii aceia m-am izbit violent de adevărul suprem; cheia tuturor întrebărilor.

M-am îndrăgostit de tine în timp ce construiai un munte. Mai întâi de braţele tale, mai apoi de părul tău, de privire, de tot ce îți aparţinea. Cu cât te iubeam mai mult, cu atât uitam că în mine există Absolutul. Acel Absolut păstrat ca într-un recipient criogenic în mintea mea, pentru a fi cândva deschis, pentru a renaşte din miliarde de fărâmiţe, Întregul.

Pentru asta am fost pedepsită, luându-mi-se totul… mai întâi pe tine, apoi turnul, iarba şi, mai târziu, amintirile. Tot mai des, dragul meu, coşmarurile mă cuprind, îngrozindu-mă, amestecându-mi trecutul cu viitorul, cu prezentul, amestecându-mi viaţa cu moartea, sau cu altceva, mai înspăimântător decât moartea. Cineva parcă se joacă cu mine, aruncându-mă într-o altă lume, spre înapoi, încât nu mai ştiu cine sunt şi către ce mă îndrept. Imagini şi trăiri străine îmi împânzesc într-atât neuronii, încât sunt uneori depăşită, strivită de subconştient, abandonată irealului, altcuiva, altundeva. Îngrozitoare dedublare. Într-un fel sau altul, va trebui să ies din mine. Un joc absurd, în care am fost prinsă fără să fiu întrebată. Nu am nimic de-a face cu asta… sunt într-o pânză de păianjen, încă vie, dar prizonieră într-o altă minte. Aş vrea să sfârşesc. Seppuku, demn, aristocratic, nobil. Frica şi Iubirea sunt cele două emisfere ale Întregului. Poţi să mori iubind, către lumină şi poţi muri din frică, către întuneric. Un alt spaţiu, un alt timp. Pot să aleg dar odată cu alegerea mea, Universul va merge cu mine.

Toţi sinucigaşii acestei lumi, Rafael, au trecut în alt spaţiu, în alt timp. Există fără să ştie că au existat, că au iubit, că au avut copii, că au avut părinţi, că au lăsat în urmă lucruri neterminate şi iubiri neconsolate. Dar tu poţi schimba asta!

 

***

 

Trestiana,

Prima amintire despre o biserică o am de la patru ani. Ningea şi era cumplit de frig. Crăciunul.

Mama mă învăţase câteva rugăciuni şi colinde. Eram fericit, înconjurat de plenitudinea acestei sărbători. Simţeam îngerii pe umerii mei, uşori şi diafani, şi îi auzeam şuşotind între ei despre mine. Credeam că toată lumea îi vede şi mi se părea că arăt năstruşnic şi deosebit, ca o icoană pe sticlă. Mâna mamei mă ţinea strâns, târându-mă prin mulţimea adunată… Din prima clipă, acolo, în biserică, m-am simţit ciudat. Eram parcă ACASĂ şi totuşi străin. În faţa altarului, firavul meu trup a început să tremure, să vibreze, de parcă aş fi fost un diapazon atins de un dirijor care încerca să mă acordeze cu Universul. Imaginile sfinţilor păreau vii, lumina lumânărilor coborâse din Lumina Iniţială, crucifixurile începură un joc bizar în mintea mea, ca un carusel imens în care eu, cu îngerii mei așezați pe umeri, ne simţeam minunat. Complexat la un moment dat de divinitate, m-am simțit strivit încet, încet de o forţă imensă care îmi sugruma creierul, intoxicându-l parcă cu ceva nedefinit şi necunoscut pentru mine, profanul copil.

Era ceva despre care eram conştient că ştiu mai mult decât toţi, însă speriat, traumatizat de măreţia sentimentelor în care mă bălăceam ca în Iordan, strângeam mâna mamei din ce în ce mai vârtos şi deodată am strigat fără voia mea:

– Mamă, opreşte biserica! Am ameţit! S-a făcut linişte. Mama m-a luat în braţe, m-a privit speriată, apoi preotul, un gigant cu o barbă albă şi lungă până la brâu, s-a apropiat de mine. N-am uitat nici acum ochii aceia, parcă mă ardeau, fixându-mă cu o intensitate extraordinară, cu ură, cu spaimă…

– Femeie, al tău e copilul acesta?

– Da, părinte, iertaţi-l, n-a mai fost niciodată la biserică…

– Femeie, ia-ţi copilul şi pleacă! Să nu îl mai aduci! Copilul acesta vine de Altundeva! Apoi am leşinat. Îmi amintesc doar că îngerii m-au înlănţuit între aripi şi mi-au cântat o muzică din neant.

Mi-am revenit mult mai târziu. Fusesem întins pe un fotoliu lângă bradul de Crăciun. Mama mă mângâia pe frunte plângând, iar Michelangelo, fratele meu, aprindea, cu îngerii, artificii. Despre tata nu îmi mai pot aminti aproape nimic. Memoria mea păstrează foarte puţine amănunte despre el, aşa ca într-un vis, fotografii descompuse de timp sau de imaginaţie. Sărutul mamei m-a readus printre ei…

– Dar ai dormit, copilul meu!

„Copilul meu, copilul meu…” în timpanele mele bubuiau aceste cuvinte ca un ţipăt dureros… altcineva, altundeva şi altcândva îmi strigase cu disperare: „iubitul meu!”

Această amintire din mine, a celui ce eram, a urlat atunci necontrolat, vehement:

– Nu sunt copilul tău!

Venise din adâncul meu cu o voinţă mai mare decât a unui copil de patru ani şi nu ştiu cui i-a fost adresată…

Totul s-a derulat ca un instantaneu, un clişeu, un blitz, pentru ca apoi, speriat de mine însumi, să sar în braţele mamei, desfigurată de uimire şi spaimă.

Am știut doar atunci când te-am întâlnit, Trestiana, că nu eram copilul mamei, dintotdeauna am fost iubitul tău.

 

Îţi scriu din turn, pe aici nu mai trece nimeni, apocalipsa rulează mega image.

Pescăruşii au zburat spre infern, singur prin univers zidesc înălţimi din nisip amintiri şi iluzii.

Doar timpul e fericit, dansează lambada cu mintea mea.

Nisip pe nisip, cărămizi de apă, vis peste vis, speranţe nenăscute aşteaptă să respire din mine
Urc, turnul nostru a ajuns pe Lună. Dumnezeu se vede alb negru, are mâinile ocupate cu zaruri.

Să mă ierţi dacă te-am născut pentru a te ucide, ignoranţă multiplă.

Îţi scriu sfâșiat, pe aici nu mai trece nimeni. Împart singurătatea cu Iuda, la infinit.

După ce mă citeşti, stinge lumina!