SENTINȚA

,,Maybe this world is another planet’s hell.”  – Aldous Huxley

                                                           *

   Țiuitul pătrunzător al alarmei răzbate prin visul care îmbracă brusc un sentiment de pericol: sirene urlând, oamenii alergând dezorientați pe străzi, strigăte de ajutor și voci repezite, întunericul sfâșiat de luminile intermitente ale unei nave militare care survolează la mică distanță deasupra solului, trecând razant chiar pe deasupra capului său. Shade tresare și deschide brusc ochii, iar visul e aruncat imediat în uitare. Se întinde în așternut, căscând, apoi coboară din pat zgribulit și oprește alarma. Întâi merge la baie, unde se spală pe față. Își bea cafeaua fără zahăr, se îmbracă în silă și pleacă spre serviciu.

Shade Monagan repetă cu strictețe acest ritual în fiecare dimineață. Pentru el, toate zilele arată la fel. Aceeași trezire, aceeași silă, aceeași cafea, același job. Viața lui pe Pământ e un șir lung de repetiții obositoare.

Parchează mașina cu mișcări stângace, apoi intră în clădirea de birouri și ia liftul până la etajul al treilea. Își scanează cartela, apoi, ca un câine credincios, se duce direct către biroul lui. Deschide laptopul, verifică prima dată emailul și cercetează, scărpinându-și barba deasă, lista de task-uri pentru ziua respectivă. Apoi oftează, își trosnește degetele și începe să tasteze. Timpul se scurge greu, cu încăpățânare, până la prima pauză de țigară. Shade face abstracție de toate zgomotele din jurul lui: colegi discutând cu emfază despre proiectele importante, clănțănitul fotocopiatorului care nu doarme niciodată, bâzâitul filtrului de cafea instalat pe masa din spatele lui, telefoanele care sună fără oprire, vocea groasă a șefului care răzbate prin ușa deschisă a biroului din plexiglas.

Când în sfârșit se anunță pauza, își închide laptopul și coboară cu liftul la locul de fumat amenajat în fața clădirii. Câțiva colegi încearcă să intre în vorbă cu el, dar Shade le răspunde într-o doară, ca de obicei, și trage fumuri repezi, care-l amețesc și-i fac timpanele să trosnească. Se întoarce la birou cu două minute mai devreme decât ar trebui și se loghează primul pe serverul de lucru.

                                                             *

    Se furișaseră prin deschizătura de la mansardă și admirau valurile spumoase și înstelate ale nebuloaselor ce-și revărsau generos lumina asupra micii planete Velpa. Era ultima noapte pe care Gregor o petrecea acasă, iar Shade era tăcut și își rodea unghiile. O briză caldă le mângâia chipurile posomorâte.

— Nu e corect, răbufni Shade, întorcându-se spre prietenul său. Nu meriți să ți se întâmple una ca asta.

— Orice soartă e mai bună decât viața pe care am îndurat-o până acum cu nemernicul ăla bătrân. Și da, poate că n-o să devin soldat, așa cum am visat dintotdeauna, și poate nu mai am aceleași șanse ca tine, dar sunt sigur că o să fiu bine, vorbi Gregor, încrezător, cu ochii plini de stele.

— Și eu ce-o să fac fără tine? se smiorcăi Shade.

— Și tu o să fii bine, îl înghionti Gregor cu cotul. Trebuie să mergi mai departe, să faci academia militară și să dai tot ce ai mai bun ca să ajungi acolo unde îți dorești.

Shade nu-i răspunse. În schimb, își strânse genunchii la piept și își ridică încrezător privirea spre valurile înstelate.

A doua zi de dimineață, el și părinții lui îl conduseră pe Gregor la punctul de îmbarcare din capitala SöD7. Ziua era cenușie și ploioasă, iar Shade era neobișnuit de tăcut, lucru pe care îl remarcă și mama lui. Vehiculul trecu pe deasupra orașului, pe una dintre benzi. Radiațiile ionizate lăsau dâre fluorescente, formând niște centuri care nu se intersectau niciodată. Când ajunseră, Shade coborî ultimul din mașină și merse fără vlagă alături de mama lui, în timp ce tatăl lui ducea în spinare bagajul lui Gregor. După ce își cumpără biletul de îmbarcare și îi fură verificate actele, băiatul se întoarse spre Shade și îl bătu ușor pe spate de câteva ori.

— O să-mi fie dor de tine, murmură atunci Shade, cu glasul frânt.

— Sigur o să ne întâlnim din nou într-o zi.

Urmărindu-l cum stătea la coada pentru îmbarcarea în nava civilă de transport interplanetar, ghemuit în brațele încăpătoare ale mamei, Shade trăia prima mare dezamăgire din viața lui. Ar fi putut jura că statul Olkk avea un program guvernamental mai bun, ar fi trebuit să existe alternative pentru persoanele vulnerabile, pentru bolnavi, șomeri sau orfani, așa cum era Gregor. Își imagina, totuși, că prietenul lui avea să-și facă alți prieteni, alături de care să se joace cu figurinele în formă de soldați, avea să învețe alte lucruri, să mănânce o altfel de mâncare și, în cele din urmă, să devină o persoană cu care Shade n-ar fi avut nimic în comun. Cu toate că părinții lui erau încă în viață și avea un ,,acasă” la care să se întoarcă, Shade se simțea cel mai singur om din Univers.

                                                                    *

   Și-a dat seama că ceva era în neregulă încă dinainte să aterizeze pe Ryon. Nu se activaseră alarmele. Imediat ce a pătruns în atmosferă, Shade a apăsat un buton lateral al caschetei. Ne pregătim de asolizare, activez poziția E15. Hurduicătul navei a venit ca un răspuns de protest la manevrele lui. În sfârșit, picioarele metalice lungi, ca de păianjen, s-au desfăcut, iar trapa de siguranță a fost dezactivată. Divizia 901 a coborât din navă într-un șir ordonat. Pe vizorul caschetei se înșirau linii de coduri pe care microprocesorul implantat le traducea automat sub formă de informații de proximitate care le erau descărcate direct în creier. În fața lor, la mai puțin de zece metri, se profila clădirea fabricii.

Shade făcu semne cu mâna, iar doi dintre soldații din spatele lui porniră înainte în pas alergător, intrând pe ușa din față. Următorii doi se duseră spre depozit și descoperiră că era complet gol. Toate recipientele cu hidrogen dispăruseră. Producția încetase în mod nejustificat, benzile transportoare stagnaseră, iar pompele de presiune și turbinele se opriseră. Locotenentul înaintă către poarta principală, trecu de senzori și pătrunse în fabrică. În capătul halei lungi, izolat într-un compartiment cu pereți de sticlă, se găsea computerul care coordona producția. Tastă codul din nouă cifre și pătrunse înăuntru, apoi își scoase qvasillomul de pe braț și-l conectă la una dintre mufe. Transferul de date începu imediat. Deschise fișierul cu arhivele video și urmări pe repede înainte cursul evenimentelor din ultimele ore. Într-adevăr, fabrica fusese prădată de niște indivizi care, știind probabil că n-aveau nicio șansă să fenteze camerele și senzorii, recurseseră la o metodă primitivă și își acoperiseră chipurile cu un soi de măști colorate care întruchipau fiare sălbatice. Shade văzu cum hidrogenul era încărcat în burta navei lor ciudate, în formă de migdală, cu obloane rotunde și cu o punte exterioară descoperită. Se gândi că alarmele nu se activaseră din cauză că vehiculul nu se găsea în baza de date, cel mai probabil pentru că fusese radiat cu mult timp în urmă.

După ce reporni producția și ieși din fabrică, unul dintre soldații pe care-i trimisese în depozit îi raportă:

— Nu s-au găsit urme de intruziune. Depozitul a fost deschis din interior.

— Se poate estima paguba? răsună vocea înfundată a lui Shade dinăuntrul caschetei.

— După fișierele de producție, lipsesc undeva la două sute de butelii, adică aproape două milioane de mărci.

— Ce dezastru! răbufni un coleg.

Toți cei zece soldați din divizia 901 se adunaseră în cerc în jurul lui Shade, așteptând o decizie.

                                                                *

   În timp ce-și rezolvă primele sarcini, se pomenește cu unul dintre colegi, un tip înalt și pieptos, bonom și dezinvolt, că vine și se așază pe marginea biroului său.

— Cu ce pot să te ajut, John? întreabă Shade, fără să-și ridice privirea din ecran.

— Ei bine, am făcut o prostie, oftează colegul său. E groasă rău. Am încărcat din greșeală toate datele proiectului la care lucrez în vechiul portal, iar acum nu mai pot să le recuperez, și nici nu mai am timp să le rescriu.

Shade se oprește din lucru și își pironește colegul cu o privire intuitivă. Formula unui refuz i se încheagă pe limbă, dar nu reușește s-o rostească. John pare, într-adevăr, abătut și îngrijorat, iar Shade știe că problema e gravă, altfel colegul său n-ar fi cerut ajutor. Fără să-i spună nimic, aprobă din cap, oftând, iar John sare în picioare și îl bate prietenește pe umăr. O senzație puternică de deja-vu îl cuprinde pe Shade în urma gestului făcut de colegul său, o senzație pe care nu și-o poate explica, dar care, totuși, pare atât de adânc înrădăcinată în mintea lui, încât faptul că nu poate să-și aducă aminte cu ce eveniment s-o coreleze, îl enervează.

De fapt, Shade se lovește adesea de această senzație, care uneori devine atât de puternică, încât începe să-și pună întrebări. Însă adevărul e că nu-și poate aminti cine este, sau mai degrabă, cine a fost, până să fie condamnat să-și petreacă restul existenței pe Terra. Toate amintirile i-au fost extirpate și înlocuite cu altele deloc plauzibile, dar pe care nu le chestionează niciodată. Conștiința lui a fost anihilată complet ca parte a pedepsei pe care o are de executat.

                                                                  *

   La o săptămână de la misiunea de pe planeta Ryon, Shade a fost chemat la bază de către superiorul său, căpitanul Peter Lockwood. Intrând în biroul amenajat cu mobilă elegantă, de culoarea untului, a auzit vocea superiorului dintr-un difuzor mic aflat pe birou, printre cești de cafea și fișe cuadridimensionale, suspendate în aer.

— Fă-te comod, Monagan, vin imediat.

Shade se așeză pe scaunul roșu, tapițat, din fața biroului. Dincolo de draperiile crem, lumina albastră a soarelui se revărsa peste valea Lopt, reflectântu-se în pereții de sticlă ai clădirilor înalte și creând o senzație de caleidoscop. Ușa se deschise brusc și apăru căpitanul. Shade sări în picioare, salută, lovindu-și pieptul cu pumnul, apoi se așeză la loc.

— Am înțeles din raportul tău că nava infractorilor era neînmatriculată și avea un model neobișnuit, fapt care le-a permis să treacă de senzorii de securitate. Au mai fost alte două incidente de acest gen în ultimul an, explică Lockwood, apăsând câteva taste pe unul din ecranele suspendate.

Mesajul cu dosarele incidentelor respective a apărut imediat în inbox-ul de pe qvasillomul lui Shade. Soldatul a înțeles ce avea de făcut și s-a ridicat, pregătit să salute, însă superiorul său l-a oprit pentru o secundă.

— O să primești imediat și un fișier cu informații din registrul meu personal, pe care nu le vei găsi în dosarele alea. Acțiunile de genul acesta sunt marca unui grup de rebeli care se recomandă ca fiind ,,pirați spațiali”. Nu avem destule detalii despre modul lor de operare, în afară de faptul că este atât de înapoiat încât sistemele noastre nu reușesc să-i depisteze. De acum înainte, vreau să te ocupi exclusiv de acești pirați. Trebuie să-i arestăm înainte să producă pagube și mai mari.

— Da, domnule!

                                                                *

   Shade reușește să-i rezolve problema colegului său înainte de pauza de masă și din această cauză, rămâne în urmă cu sarcinile sale, așa că decide să sară peste prânz. Se lasă pe spate, în scaun, preț de câteva clipe, urmărindu-i cu privirea pe colegii care își adună lucrurile și se îngrămădesc spre ușă, vociferând la fel de veseli. Nu-i înțelege pe oamenii aceștia. Nu înțelege cum pot să fie atât de relaxați și de fericiți făcând același lucru în fiecare zi, urmând orbește ordinele unui moș burtos care n-are nici maniere și nici empatie, participând regulat la ședințe interminabile, care încep întotdeauna cu critici, acuze și amenințări de tăieri de salariu și se sfârșesc cu și mai multe sarcini și proiecte aruncate în cârca lor.

După ce toată lumea iese din birou, Shade se ridică și își toarnă cafea din filtru într-un pahar de carton, apoi se așază din nou la birou și începe să-și lucreze sarcinile. Spre surpriza lui, se pomenește cu managerul, îmbrăcat la costum și cu pantofii lustruiți, ieșind din biroul de plexigals și înfățișându-se lângă el.

— Ce-i cu tine? Trebuia să termini deja, am nevoie de fișierele alea pentru ședința de după prânz! îl repede burtosul, încruntat.

— Îmi cer scuze, eu…

— Scuzele n-o să-mi aducă fișierele de care am nevoie! Nu-ți stă în caracter să întârzii și nu-mi place. Te credeam un om serios, Shade. Dacă se mai întâmplă o singură dată, o să-ți tai din salariu fără discuții!

Pe când șeful se îndepărtează bălmăjind în barbă, Shade scoate un oftat prelung și, fără să-și dea seama de ce, se gândește dintr-odată că, dacă într-adevăr se va ajunge la așa ceva, mai bine să piardă el bani decât John. Colegul lui e căsătorit și are doi copii, deci are mult mai multă nevoie de bani decât el, chiar dacă greșeala inițială a fost a lui. În schimb, Shade nici măcar nu apucă să-și cheltuiască salariul în întregime. Nu are pe ce. Adesea mănâncă supă la plic sau cumpără numai un pachet de paste și un borcan cu sos de roșii pentru cină. Sigur, cheltuiește ceva pe țigări, își mai ia câte un pachet de cafea, mai face plinul de benzină, dar nu are nevoie de sume exorbitante pentru asta. Apartamentul lui e în perfectă ordine, și chiar dacă ar putea să dea o mână de vopsea pereților plictisiți ori să schimbe dulapul din baie, nu se deranjează s-o facă. Nu are de ce. Nu primește vizitatori și nu are nici prieteni sau rude. Conform memoriei sale, s-a născut și a crescut într-un orășel de provincie, iar părinții lui au murit de tineri, așa că nu are pe nimeni. Nici nu e cea mai sociabilă persoană, nu că și-ar dori să fie. Oamenii îl indispun. Rutina îl agasează. Viața în sine îi provoacă indigestie.

                                                                 *

    Explozia din dreapta sa l-a făcut să se arunce într-o parte și să se rostogolească pe burtă. Gâfâind, cu ochii strâns închiși, rămase la pământ câteva clipe, apoi simți cum microprocesorul se activa și îi ajuta creierul să dea comenzi de redresare. Își recăpătă rapid stăpânirea de sine, se ridică și, cu arma strânsă la piept, înaintă către capătul străzii. Localnicii alergau în direcția opusă, încercând să fugă din calea dronelor în formă de cochilii de melc ce împânzeau aerul.

Shade se opri atunci când zări o dronă, așteptă câteva clipe ca să se elibereze zona, apoi ochi și trase. Săgeata cu vârf metalic ascuțit se înfipse în micul ecran rotund din mijlocul spiralei, pe care erau afișate secundele rămase până la eliberarea micro-bombei, iar jucăria nimicitoare fu cuprinsă de cârcei electrici, apoi bâzâi prelung și căzu la pământ. Încă una fuseseră răpusă, mai rămâneau câteva sute. Dispozitivele în formă de cochilie aveau inscripționat pe aliajul alb însemnele statului Turr. Cu numai o lună în urmă, nimic nu prevestea că statul Turr avea să declare război statului Tyxon. Acum, haosul curpinsese giganta Affelandra.

Luat prin surprindere de vocea maiorului Meville, care răsună din difuzorul montat în interiorul caschetei, Shade se opri în mijlocul intersecției. 105, 317, 901, regruparea în piața centrală! Străzile aflate la nivelul solului îl derutau, însă ecranul încorporat îi furniza suficiente informații încât să nu aibă probleme cu orientarea în spațiu. Tastă un cod pe ecranul qvasillomului atașat de brațul stâng, iar frecvența se schimbă și putu să ia legătura cu divizia pe care-o avea în subordine.

— Ce se petrece în sud? Raportați!

După câteva cârâituri, undele de transmisie se stabilizară și putu auzi vocea unuia dintre subordonații săi.

— Totul în regulă, civilii sunt la adăpost. Am curățat zona.

Una dintre navele aliate trecu pe deasupra capului său, producând un huruit infernal, care l-ar fi asurzit dacă n-ar fi purtat echipamentul de luptă. Shade mai doborî două drone în drumul său către centru, unde se adunaseră deja mai mulți soldați. În partea aceea a orașului, casele erau distruse și grădinile răvășite. Totul ardea, iar fumul se ridica roșiatic la câțiva metri deasupra solului. Piața din centrul orașului, o întindere rectangulară de pavele înconjurată de clădiri administrative, ale căror geamuri de sticlă reflectau la infinit luminile violente ale focului, se umpluse deja de soldați. În mijlocul lor se afla maiorul, care-și scosese cascheta și vorbea cât putea de tare, ca să audă toată lumea.

— Situația a fost stabilizată pe moment. Majoritatea civililor sunt în siguranță, iar navele colectoare sunt pe drum. Putem începe transferul, iar echipele afterparty vor rămâne aici pentru a începe procesul de evaluare a pagubelor. Executarea!

Toți soldații dimprejurul lui își bătură piepturile cu pumnul, apoi ropotul bocancilor grei umplu piața. Punctul de aterizare al navei diziviei 901 se găsea în partea de vest a orașului, astfel că Shade își conduse subordonații într-acolo. Numai că, pe una dintre străzile pe care treceau în fugă, ceva îi atrase atenția și se opri. Le ordonă subalternilor să plece mai departe fără el și nimeni nu protestă. Rămas de unul singur, își scoase și el casca, permițându-și să respire pentru câteva momente aerul îmbâcsit de fum. Mirosea a plastic încins. Casa din fața lui nu mai avea geamuri, iar cioburile erau împrăștiate pe parcela din față pe care Shade o străbătu la pas. În spatele casei, între câteva pâlcuri de arbuști și copaci ale căror ramuri ardeau, se găsea nava pe care-o văzuse pe înregistrarea de la fabrica de hidrogen de pe Ryon. Stupoarea îl făcu să încremenească. Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni, așa că se apropie de ea și își folosi qvasillomul pentru a-i scana partea din față. Se părea că era atât de veche, încât I.H.P.[1]-ul său nu găsea nicio informație concludentă despre originea sau funcțiile ei.

Auzi apoi vocea groasă venind din spatele lui și încremeni.

— Stai pe loc!

Shade își ridică mâinile în semn de predare. Codurile de pe ecran îi spuneau că în spatele său se aflau mai multe persoane, așa că hotărî să riște și să se întoarcă pentru a-i confrunta pe pirați. Însă ceea ce a văzut l-a făcut să-și muște limba.

Unul dintre tâlhari, purtând haine murdare și zdrențăroase, cu părul lung și năclăit, își scoase masca de lemn ce întruchipa un panda. Shade avu impresia că toate capilarele i se înfundaseră. Junghiul din piept aproape că-l făcu să geamă. Făcu un pas temător înainte, însă Gregor îl repezi, cu arma îndreptată spre el:

— Nu te mișca!

În spatele lui, indivizii mascați, îmbrăcați la fel de ciudat, țineau în brațe câteva drone-moluscă distruse. Shade mai înaintă un pas. Gregor nu-l recunoscu decât după ce vorbi.

— Nu pot să cred că ești tu! Ai devenit un pirat! Un hoț netrebnic care încalcă legea galaxiei! scuipă Shade cuvintele printre dinți.

Fu rândul lui Gregor să înmărmurească. Își coborî ușor brațul în care ținea pistolul și înaintă și el un pas. O pală de vânt împrăștie focul peste acoperișurile caselor din jur.

— Shade Monagan, rosti Gregor cu platitudine. Dintre toți soldații care se află acum în orașul ăsta, fix peste tine dau!

— Cum îndrăznești?! răbufni soldatul, apoi, într-o fracțiune de secundă, își lăsă cascheta să cadă în iarbă și își ridică arma la piept, ațintind-o spre pirați.

— În locul tău, nu m-aș grăbi așa de tare să judec. Tu nu știi cum e viața pe o stație de refugiați…

— Ba crede-mă că știu, am vizitat câteva. Asta nu justifică faptul că ai ales să devii un delincvent!

— Nu, nu știi! Oamenii mor de foame, Shade! Nu e niciodată suficientă mâncare pentru toți, nu sunt niciodată suficiente resurse, nu există servicii medicale… nu există nici măcar apă potabilă!

— Cum poți să spui așa ceva? Distribuția pachetelor de bază pentru stații se face în mod regulat. Administrația galaxiei se ocupă cu…

— Se ocupă pe dracu’! se răsti Gregor, cu ochii tulburi. Nu-i pasă nimănui de oamenii ăia, te asigur. Asta e doar o minciună pe care v-o spune vouă comandantul ca să dormiți bine noaptea. Și, da, asta justifică multe.

După încă un pas, cei doi vechi prieteni stăteau acum față în față și se priveau în ochi, la distanță de o lungime de armă.

— N-am ales eu să mă fac pirat, dar am ales să nu-mi trăiesc toată viața în mizerie. Nu furăm doar pentru noi, furăm ca să facem rost de mărci pentru stațiile din Hectra care sunt pline de copii cu burțile lipite de șira spinării!

Timpanele lui Shade începură să țiuie. Nu voia să creadă niciun cuvânt, și totuși, privirea de om nebun a lui Gregor crea un efect opus.

— Nu poate fi adevărat…

— Ba e foarte adevărat, te asigur. Doar mi-am petrecut ultimii zece ani pe o asemenea stație. De fiecare dată când custodele nostru scria cele necesare pentru administrația galaxiei, primeam numai jumătate din cantitățile pe care le ceream. Am învățat să suportăm greul și ne-am încurajat că, într-o bună zi, la majorat, aveam să părăsim locurile alea blestemate și să ne facem un rost în lume. Dar, ce să vezi?, în lume nu e loc pentru noi. Nu e loc pentru orfani, bătrâni, handicapați, neputincioși, fricoși… Uită-te în jurul tău! Oamenii obișnuiți nu sunt în siguranță niciunde. Degeaba încerci să-ți construiești un viitor, viitorul nu există. Noi ne îndreptăm cu pași repezi spre un trecut morbid, în care o să ajungem să ne mâncăm unii pe alții. Oamenii sunt tot mai lacomi, iar statele și planetele care au mai mult decât pot duce, vor și mai mult.

Fiecare cuvânt pe care Gregor îl spunea însemna un alt cuvânt pe care Shade îl înghițea, cu tâmplele cuprinse de o febră a rușinii și neputinței.

— Iar tu? Ai devenit soldat la Ligii, felicitări. Cum te descurci? Fac pariu că le ești la fel de util viu cum ai fi și mort. Sistemul nu dă doi bani pe viețile noastre. Pentru ei, suntem doar niște cifre înșirate într-un program de stocare a datelor, nimic mai mult. Sistemul n-o să te ajute niciodată să devii ceva mai mare, pentru că îl servești perfect din locul în care te afli. Toate legile sunt făcute să le servească bogaților, ca să se poată îmbogăți și mai mult, fiindcă, nu-i așa?, gurile îndestulate sunt veșnic flămânde.

Brusc, Shade avu impresia că se găsea pe marginea unei prăpastii. Focul se întindea cu repeziciune, devorând totul în calea sa, acoperișurile caselor se prăvăleau, lemnul trosnea, iar Gregor îl privea cu un amestec de furie și milă, de parcă ar fi vrut să-i spună că-i părea rău pentru el. Atunci, Shade, se trezi că picioarele i se mișcau singure. Se dădu la o parte din calea lui, fără să-și ridice capul din pământ. Gregor îi aruncă o căutătură curioasă, apoi le făcu semn camarazilor lui și se urcară în navă. Shade își puse cascheta pe cap doar ca să nu-i vadă nimeni lacrimile, apoi nu mai așteptă ca nava să decoleze, ci își strânse arma la piept cu atâta încrâncenare, de parcă ea reprezenta ultimul lucru de care mai putea să se agațe.

                                                                *

   Atunci când colegii lui au dat buzna în casa familiei Monagan și l-au arestat, Shade n-a fost deloc surprins și n-a încercat să se opună. Părinții lui, însă, au promis să facă tot posibilul ca să-l ajute, numai că era prea târziu.  A fost dus întâi la bază, unde s-a lovit de privirea goală și rece a căpitanului Lockwood. În urma interogatoriului interminabil, pentru că n-a vrut să coopereze și n-a dat niciun nume, a fost plasat timp de șaptezeci și două de ore într-o încăpere antifonată, închisă ermetic, în întuneric complet. Shade a rămas ghemuit într-un colț și nu s-a mișcat deloc în tot acest timp. N-a schițat niciun gest, n-a avut nicio reacție. În cele din urmă, a fost adus la tribunalul din capitală, în fața unui complet de judecată din care făceau parte și unii dintre superiorii săi și care deliberase deja înainte să aibă loc procesul. Când i s-au citit cele șaptesprezece capete de acuzare, Shade a auzit rostindu-se cuvântul ,,trădător” de atât de multe ori încât a răbufnit:

— Cine pe cine a trădat de fapt?! a început el să strige, zvârcolindu-se, în timp ce gardienii încercau să-l scoată afară din sala de judecată.

Simțea cu fiecare fibră a corpului său că fusese tras pe sfoară, că toată viața lui fusese o minciună, că trăise o glumă proastă. Nici măcar n-a mai avut răgaz să-și ia rămas bun de la părinții lui.

A fost condamnat definitiv să-și petreacă restul existenței pe o planetă pe cale de auto-anihilare din cealaltă parte a Universului, i s-a implantat o conștiință artificială și a fost deportat.

                                                                *

   Shade își termină ziua de lucru la ora cinci fix, niciun minut mai devreme. Se ridică, își ia cheile de pe masă, salută pe toată lumea și iese din clădire cu mâinile în buzunare. Suportă cu stoicism traficul infernal. Când ajunge acasă, se trântește pe canapea și oftează. A mai trecut încă o zi, își spune el, fără să știe că mai are de îndurat încă douăzeci de ani în același ritm, până în clipa în care inima i se va opri subit. Deși îi e foame, nu se îndură să-și gătească ceva. Caută telecomanda, pornește televizorul și schimbă canalele, plictisit. Îi e cu neputință să-și dea seama ce e în neregulă cu el, de ce poartă în permanență acest gol uriaș în piept, care-i devorează orice fărâmă de speranță. Într-un târziu, decide să-și comande niște burgeri. Cât așteaptă mâncarea, face un duș fierbinte. Se privește în oglindă și constată că propriul chip îi e străin. Mănâncă în sufragerie, pe canapea, iar la scurt timp i se face somn și merge în dormitor.

Țiuitul pătrunzător al alarmei răzbate prin visul care îmbracă brusc un sentiment de pericol…

[1] inteligență hibrid portabilă, computer care reprezintă motorul de funcționare al qvasillomului militar