CAPITOLUL IV (FRAGMENT)

„Schimbă-ne soarta, cerne urgiile, începând cu timpul”
(Arthur Rimbaud, Unei rațiuni)

*

15 ani de la dispariția lui Millo Turner,

ora 19:00,

cartierul Wincrow, blocul I7

Privește-mă, lume dragă, stând într-un cartier părăsit, ascunzându-mă în cel mai părăginit bloc de la marginea orașului, într-o noapte de marți, încercând să-mi pun cap la cap toate descoperirile, ideile și ipotezele logice care mi-au mai rămas – și nu voi minți că-mi e ușor să sfârșesc un asemenea fapt, ci din contră îmi e nespus de greu. Ce ar spune tata de m-ar mai vedea acum? Ce își mai dorea, sărmanul, pentru mine și ce am ajuns să fac? Renunțând la o întreagă carieră, alergând după fantasme, doar ca în final să nu mai recunosc pe nimeni! Ce mai caut aici? Digul pe care am mers până acum s-a surpat, farul s-a defectat și furtuna durează de prea mult timp, nu mai există nici cale de întoarcere și nici adăpost sigur. Concepțiile adânc înrădăcinate de profesie mi-au fost zdruncinate din temelii și așa răvășit, deznădăjduit, am ajuns pierdut cu mințile departe-departe. Cuvintele se lasă greu așternute pe foaie, oprite parcă de o forță invizibilă a răului care bântuie acest mic oraș, nelăsându-l să treacă de bariera purgatoriului (…). Chipul trist, luminat de o lumânare palidă, al bărbatului rezemat de tocul geamului, mă îndeamnă să scriu, așa stâlcit cum pot, tot adevărul și să atenționez pe toți, cei care vor găsi acest manuscris, că Aravan se apropie!

 

 

[…] Pe la jumătatea lunii august, pe când am venit să anchetez dispariția bunului meu prieten, M.T., mă convinsesem că banalitatea mă va face să mă întorc din drum și nu mă gândisem nicicând la grozăviile pe care urma să le aflu. M-am arătat încrezător că îmi voi regăsi amicul și eram sigur că o voi face, însă destinul avea alt plan pentru mine, întrucât am ajuns să descopăr un loc care colcăie de monștrii pe care mințile noastre limitate nu îi pot înțelege – nici măcar să-și imagineze cum ar arăta aceste anomalii ale lumii, nu e în stare bietul omul, încât nu poate să le confere o formă palpabilă. Creaturile sunt întruchiparea a tot ceea ce zbârlește puful pe șira spinării, sunt cele ce împrăștie haosul și groaza. Mă tem și aș vrea să prescriu o rețetă lumii întregi, bazată pe curaj, s-o las atașată agendei ăsteia și să-l învăț pe om cum să câștige lupta. Apoi cum să învingă ceea ce nici nu vede, dar care-l distruge constant? Vai, sărmanul, nefericitul om, nu va avea nicio șansă!

Orașul în care, cândva în anii de studenție, mă invitase M. și a cărui invitație o acceptasem cu bucurie, căci pe atunci locurile și oamenii din Neightdael mi se păreau o utopie greu de atins, ascundea mitul creațional al omenirii. Probabil acea credință naivă care mă încerca atât de profund, se datora imaginii distorsionate pe care o aveam asupra Neightdaelului. În treacăt, mi se părea fermecător și nu îi acordasem niciodată prea multă atenție, mă arătam dispus chiar să mă fi pensionat bucuros (pe când aș fi îmbătrânit) în mijlocul munților, unde era aruncat de veacuri Neightdaelul. Acum că mă gândesc mai bine, dacă i-aș fi arătat mai mult interes l-aș fi smuls pe M. pentru totdeauna din capcana în care am alunecat cu toții, dar V.R.ul l-a tras din lumea reală, mult înaintea mea.

Cerne-ne soarta, încearcă din nou!

Scotocisem înainte să ajung la Neightdael printre lucrurile lui M.T. și acolo, în mijlocul teancurilor de cărți macabre, îmi sărise în ochi un dosar de carton legat strâns cu șnur de lână, pe care scria „materia, esența și negura”, pe coperta interioară trona un logo ciudat, nemaiîntâlnit de mine până atunci – format din trei capete de ciori, ținând o cruce în ciocurile mult prea larg deschise și unite între ele de o coroană de laur, purtând inițiale: J.D.M. Urma să aflu în decursul următorului an faptul că J.D.M. este cea mai cumplită față a omenirii. Totuși, trebuie să ne arătăm răbdători și să luăm evenimentele pe rând, în caz contrar nu vom înțelege niciodată acest munte al nebuniei pe care l-am escaladat fără a ne da seama, rând pe rând, fiecare dintre noi. (…) Primul mare șoc pe care l-am avut a fost în clipa fatidică în care am înlemnit în groapa mortuară, pe când cu mâna tremurândă strângeam coada sapei și citeam literele înclinate, frumos caligrafiate de pe capacul sicriului, formând numele Robert Maes.

*

Să începem cu începutul, așadar, în cazul în care nu voi ajunge la final cu descoperirile las urmașilor – celor ce îmi vor descoperi corpul – tot ce am aflat până acum. Voi nota cu inițiale toate numele persoanelor sau ale instituțiilor care ne interesează în mod direct după cum am și început deja. Înclin să cred că se va cunoaște de la sine persoana sau instituția la care mă raportez. Astfel:

 

  1. Dispariția lui M.T.

 

  1. T. a dispărut într-un mod, aș putea spune, dacă mi se permite, ciudat în sensul că întreaga sa dispariție e învăluită în pânza groasă a bizareriei.

Să începem cu începutul, zâmbetele sunt departe, amintirile stau legate pe câmpiile de un verde palid dintr-un sfârșit de noiembrie și începutul unui decembrie capricios, la o aruncătură de secundă, în urmă cu cinci ani, unul dintre reactoarele nucleare a explodat – ziarele vremii au notat evenimentul drept un accident și înclin să le dau dreptate, astfel de întâmplări se petrec arareori. Nu are rost să relatez tot ce s-a scris în presa vremii la acel moment nefast, le puteți citi și singuri – cu siguranță că mai există câteva exemplare ale vreunui cotidian local în arhiva orașului – aș dori să ne îndreptăm atenția asupra lucrurilor pe care ziarele nu le-au putut relata, nu pentru că nu le-au considerat senzaționale, ci pentru că nu aveau cunoștință de ele.

Echipa noastră lucra pe atunci la un simulator V.R. – și despre asta s-a scris, întrucât șeful nostru de departament, Hexor Macllote, a ținut să împrăștie noua realizare peste tot în țară. Până aici nimic notabil – interesant este doar faptul că M.T. – mai mult obligat sau poate, dacă stau să mă gândesc la acest aspect și să-l trec prin prisma de acum, probabil aș realiza că bărbatul manifesta o falsă obligativitate față de noi, restul – a participat la studiu. Tot cam prin aceeași perioadă, sub presiunile lui Hexor, M.T. terminase de montat o serie de costume cyberbot – de reținut că prototipurile nu trecuseră probele de siguranță, însă sub amenințările Bazei Centrale s-a pornit la drum cu toate riscurile asumate de nimeni, cu frica în sân și cu conștientizarea pericolului care s-a concretizat la numai câteva ore prin distrugerea catastrofală ce a avut loc – despre acest lucru publicul a luat la cunoștință în imediata sa realizare. Revenim asupra misterioasei dispariții, analizând situația pe cât de logic ni se permite. Prin urmare, nu este străin aspectul că un simulator virtual reality nu poate transporta materia dintr-un loc în altul, nici antimateria și cu atât mai puțin nu o poate crea, cu toate astea echipajul primei nave a fost dat dispărut, urmând ca în proximitatea întocmirii raportului prin care se înștiința reușita memorabilia, echipajul navei de recuperare să fi murit (în afară de M. T.). Echipa declarată decedată nu a mai fost găsită, primul echipaj care s-a pierdut, de asemenea, nu a fost recuperat întreg, ci doar trei persoane ale acestuia.

Ne întrebăm și acum, după atâta timp, cum a fost posibil ca un simulator V.R. să poată transporta materia și să dezlănțuie urgiei descrisă în Apocalipsa după Ioan – vom merge în mormânt fără să elucidăm acest ultim și inofensiv mister.  Într-o altă ordine de idei, aflați că ceea ce nu s-a scris în presa momentului, a fost faptul că experimentele Bazei Centrale s-au petrecut sub reactorul al III-lea al centralei nucleare din apropierea Aravandaelului, iar în momentul defectării costumelor cyberbot, supraîncălzirea lor a provocat o reacție în lanț, ireversibilă, care a culminat cu explozia reactorului și cu formarea, cred eu, a antimateriei.

 

Apocalipsa s-a produs din cauza noastră!

Prima astronavă dată dispărută la data de 5 ianuarie, RXC39, la bordul căreia mă aflam alături Hexor Macllote și Conner White, a pătruns dincolo de înțelegerile noastre, transportându-ne – nu doar mintea, ci și corpul – pe Alphalon Zerix, nume dat unei ciudate formațiuni pe care o găsisem cu puțin timp înainte și pe care o localizasem la mii de ani lumină distanță față de orbita Pământului. Ne treziserăm, năuci și stupefiați în situația în care trebuia să aterizăm forțat cu o astronavă de jucărie, instabilă pe o suprafață necunoscută – identificasem corpul ceresc, nu și posibilele existente la nivelul suprafeței sale. Temerile noastre erau variate, se înțelege, de la stabilitatea atmosferică la posibilii viruși, întoarcerea în lumea cunoscută, avariile pe care le-ar fi suferit coca navei și așa mai departe, întrucât nu am fi vrut să sfârșim ca legendarii Muramono ori Sidogiant.

Cauza morții echipajului RXC39 a rămas un întreg mister pentru lumea de afară, căreia nu i s-au dat detaliile cuvenite pentru a nu-i înspăimânta pe cei care ar fi vrut vreodată să încerce simulatorul V.R. și pentru a proteja familiile celor decedați. (…) La final de drum al vieții pe care am irosit-o, mă simt obligat să transmit acele amănunte pentru a atenționa pe oricine ar îndrăzni să se apropie de Alphalon Zerix că acolo diavolii au chipuri de satiri.

 

E posibil, totuși, ca noi să-l fi adus pe Aravan!

La data de 29 decembrie am aterizat forțat pe o suprafață plană dintr-un loc pe care l-am identificat a fi Alphalon Zerix – fiind interesați de o nouă planetă gazdă, descoperisem alături de breasla astronomilor două posibile planete locuibile, Alphalon Zerix, respectiv Zorango, întrucât specia umană se apropia de inevitabilul sfârșit, ne simțeam datori să punem umărul la treabă, totuși nu ne-am fi gândit nici în cele mai frumoase scenarii că vom ajunge să pășim pe una dintre cele două puncte strălucitoare. Pe de altă parte, astăzi am pierdut legătura definitiv cu cei doi colegi de bord care au supraviețuit masacrului; Hexor a renunțat după expediție la lumea științei, iar Conner refuză să povestească ce a văzut în noaptea dezastrului, punând totul pe seama halucinogenelor – dacă ar putea povestii grozăviile la care am fost martori, atunci poate că mi-ar fi mult mai ușor să dezvălui ce se află dincolo de negura spațiu-timp.

*

Apocalipsa memoriilor citită pe același drum pierdut pe care strângeam în palme în iarna altor ani Lunetistul care a ratat ținta, nimerind undeva mai la stânga, la un milimetru de cord zace un glonț avion – se joacă ultima scenă, cauzele sunt pierdute și Iadul miroase a miere. Pe vremuri mă recunoșteam în imaginea știrbită, prelungă și mătăhăloasă, pe alocuri obscenă, care se ivea în luciul oglinzii, acum în iarna iernilor de pe urmă, sunt intrusul propriei persoane și mi-e greu să scriu despre expediția care ne-a ruinat trupurile, sufletele și ne-a spulberat gândurile.

*

Ajunși la sol cu radioemiţătorul încă funcțional aveam să transmitem lumii de afară încântarea, neliniștea și grozăviile care ni se arătau în fața ochilor (urma să aflăm că transmisiunea noastră va dura, cu mici dificultăți, până în momentul în care șapte oameni ai echipajului ar fi fost uciși și tabăra noastră, rudimentar instalată, ar fi fost devastată de un inexplicabil capriciu al vremii).

Astronava a atins scoarța planetei în jurul orei 2 p.m. (ora Pământului), am improvizat adăposturi din câteva prelate găsite la bord, ne-am făcut un inventar rapid privind combustibilul, alimentele și echipamentele – lanterne, aparate de fotografiat, aparate cartografice, o sondă de forare de dimensiuni mici, echipamente de escaladat, câteva blănuri și multă maculatură (absurditatea încărcării unei astronave V.R. cu astfel de obiecte prindea contur pe cât îmi dădea seama de adevăratul rol pe care-l jucam și adevăratele motive ale insistențelor). Ne-am transformat în carne de tun pentru orgoliile unor baracude flămânde, problemele noastre nu contau și am fi schimbat locul cu altcineva, am fi țipat cât ne-ar fi ținut plămânii nedreptatea care ni se croise mișelește, dar eram pierduți! În spațiu nu te aude nimeni! Transportatorul la care lucrase M. T. se dovedea funcțional și noi, piperniciți, fără drept de veto, ne transformaserăm în primii utilizatori. (…)

Ceea ce am relatat către Pământ în jurul orei 8 p.m. (ora noastră) a fost de-a dreptul pueril:

«RXC39, RXC39 către Bază, RXC39 către Bază! Ne aude cineva? Stop.

Am fost nevoiți să aterizăm forțat într-o formațiune plană pe care o asemuim unei câmpii joase. Stop. Am montat o tabără în afara astronavei. Stop. Nivelul radiațiilor se află în parametrii normali. Putem respira fără probleme. Stop. Încă ținem proviziile la bord. Stop. De ce nu ne-ați anunțat? Nu știm ce pericole ne pasc la lăsarea întunericului. Echipajul se teme de ce-i mai rău. Stop.

Scurtă analiză: flora asemănătoare celei de pe Terra. Stop. Din tabără zărim un munte imens, lucitor. Stop. Sorele are culoarea violet. Stop. E de-a dreptul incredibil, parcă ar fi la dublu un Pământ preistoric. Stop. Trimite-ţi-ne de grabă un mod de întoarcere. Stop. Nu avem costume, nu excludem ploile acide. Stop. Coca astronavei este avariată. Stop.»

Acesta a fost primul mesaj trimis către casă, au mai urmat încă două în zilele de după instalare, în care începusem să credem că ne confruntăm cu o planetă încă tânără, fără formă de viață avansată și comunicam, plini de energie, date despre incredibilul spațiu în care ne aflam. Plantele de dimensiuni extraordinare ne lăsau fără răsuflare, botaniștii ar fi fost invidioși pe noi, văzând speciile frapante – le-am relatat cu multe amănunte în comunicatul pentru presa din Androjkhara, fiind mai apoi preluat de întregul mapamond. Emoția unei descoperiri care avea să schimbe percepția omului despre călătoria spațiu-timp ne invada toate simțurile, uitând de inconvenientul lipsei costumelor de protecție și de pericolele la care ne supuneam, hulpavi de cunoaștere.

Pe 30 ianuarie am pornit în prima expediție oficială, încercând, cu mari dificultăți, să cartografiem întreaga zonă în care staționasem. Multe dintre speciile de plante gigantice, aflate la o formă de evoluție primitivă, în special cele cu trunchiuri acoperite de peri fini și coroane sub formă de cupolă, se dovediseră a fi toxice, emanând de două ori pe zi substanțe precum curara – diurn – , iar sarin și hioscină – nocturn; restul plantelor din arealul zonei se împărțeau în ferigi, alge și fructifere chircite, slab dezvoltate (pe care nu ne-am încumetat să le testăm gustul, deși miasma era ademenitoare, asemuind-o cu parfumul căpșunelor amestecat cu coajă de portocală. În apropierea taberei se afla o întindere de apă pe care am considerat-o a fi mare ori ocean, întrucât se puteau observa înotând megalodonţi și mosasauri ciudați ca formațiune, având capetele mult prea late în formă de stea, gurile căscate cu mandibula sub formă de cuțit circular și solzi cameleon, sticloși. Nu am cutezat să pătrundem mai adânc de trei metrii în apele limpezi. Aproape de malul pietruit se scăldau pești multicolori de dimensiunea unor koi, alături de betta splendens, neon tetra și guppy, ițindu-se cu burțile lucitoare, din când în când deasupra apei.

La întâi ianuarie, un echipaj format din cinci oameni, printre care și Conner White, au plecat într-o expediție, la aproximativ patru kilometrii distanță față de tabără, în căutarea unui izvor subteran ce avea să ne asigure resursa de apă potabilă, imediat ce am fi supus-o analizei FXT-3-AQ. În schimb cu ajutorul sondei de foraj s-a adus la lumină un sanctuar. În momentul în care ni s-a dat vestea prin cârâitul stației, am uitat cu toții de spaimă și am dat fuga către peștera descoperită într-un refugiu stâncos. Stăteam față în față cu cea mai mare descoperire a omului modern, nu ne puteam lăsa îngrădiți de instinctul fricii – acolo undeva existau resurse de care aveam atât de multă nevoie, erau indispensabile și era musai să le găsim. Înarmați cu lanternele, aparatele fotografice și cu un volum mare de maculatură, cu rucsacurile în spinare ne-am vârât prin falie, coborând pe patru frânghii de aproximativ zece metri fiecare și cârlige groase de agățare. Stalactitele și stalagmitele ne îngreunau trecerea de-a lungul culoarului prin care mișunau mici creaturi asemănătoare gândacilor de bucătărie. Lucrul care ne-a frapat de-a dreptul a fost descoperirea unei grote artice într-o zonă aparent tropicală – gheața de grosimi considerabile ascundea rămășițe umanoide în stadii diferite de dezvoltare, adunate la un loc cu cele ale megalodonţilor, ale păsărilor în variatele lor evoluții și ale mamiferelor care prezentau malformații grotești.

Am continuat explorarea, adâncindu-ne printr-un pasaj îngust, săpat în rocă de cursul unui fost râu, lipsit de formațiuni stâncoase. Am fotografiat cu entuziasm fiecare specimen ivit în cale, până când, ieșiți într-un coridor lung, unde gheața părea să se fi topit, am înmărmurit, punându-ne în fața celei mai odioase devoalări care ar putea zbârli pielea omului și să-l arunce într-un ospiciu cu zăbrele groase. (…) Înțepeniți în stratul eroic al gheții, înconjurând un fel de mamifer bizar ne priveam noi cei vii pe noi cei încremeniți în timp, ci nu ca într-o sală a oglinzilor cu iz jovial, ci ca într-o fabrică de manechine abandonate, pradă uzurii și capriciilor naturii. Priveam tabloul caricatural cu ceilalți noi și pentru prima dată de când ne aflam pe Alphalon Zerix, ne-am îndoit de ce cunoșteam, iar teoria Universurilor paralele se arăta unicul fundament logic al situației.

Era Aravan!

Pielea creaturii, ne spunea că ar fi fost victima unui incendiu înaintea expunerii, a unui sacrificiu purificator despre care ne învățau vechile triburi, cu toate astea, pe alocuri, se arătau porțiuni întregi, ferite de văpaia focului – din straturile cărnii străpungeau epiderma solzi lați, așezați într-un perfect acord  de formă și fond, ducându-ne cu gândul, la o primă vedere, că au fost implantați în urma decesului.

În toată hidoșenia făpturii care se dezvăluia, puteai distinge o veche frumusețe copleșitoare pe care ar fi avut-o pe când încă cutreiera lumile. Ochii închiși – atât de calmi -, gura larg căscată cu o groază de colți scoși la iveală – pe cât de feroce, pe atât de impresionantă -, maxilarul proeminent, pomeții înalți și construcția mlădioasă a chipului, nu se puteau hotărî ce să exprime mai întâi de toate: frică, ură, frumusețe primitivă, iluzie?

Anvergura impresionantă a aripilor membranoase, de cincisprezece metri – ale căror falange terminale reprezentau lame osoase ascuțite – era posibilă datorită humerusurilor alungite, legate de centura scapulară care se continuau cu ulna și radius, despicându-se în trei metacarpiene și falange, susținute de patagiu. În zona bazinului, o pânză jerpelită vopsită în ocru roșu, acoperea intimitatea entității, în timp ce pieptul aducea la lumină organe în faza primitivă de dezvoltare, asemănătoare deopotrivă cu cele ale mamiferelor și ale amfibienilor. Privind mai departe, pe mușchii scanleni (anterior și medius) se puteau observa cinci despicături care semănau leit cu branhiile. Întrebarea care ne frământa în străfundurile țărânii era după cum urmează: „De ce specimenul avea branhii dacă avea plămânii bine dezvoltați?” În urma multiplelor sforțări de-a ne imagina specimentul în forma sa cea mai optimă, am ajuns la concluzia că ne aflam în fața unei creaturi care aparținea ambelor medii, putând la fel de bine să sălășluiască atât pe uscat, cât și în adâncurile mărilor. Ne-am lăsat fascinați și vrăjiți pe de-a întregul, uitând pericolul care ne pândea de după colț. Eram orbiți de febra descoperirii și ajutându-ne de încălzitoarele portabile am reușit să topim puțin din stratul de gheață, prelevând mostre din ciudata mumie a necunoscutului. Mai apoi am luat pe rând câte un exemplar din fiecare specie pe care aveam să o găsim, căci ne pusesem în gând să le îmbarcăm și să le supunem unor R.M.N-uri, urmate de autopsii pe când ne-am fi întors în lumea noastră.

Greșeala care ne-a costat viața!

Întorși la tabără – eu, Hexor și Conner – căci restul nu ne însoțiseră, am comunicat cele prezente, stabilind între noi să nu spunem lumii de afară despre mumie până când nu am fi avut date clare în ceea ce o privește. În jurul orei 10 p.m. după scurte analize ale mostrelor și ale fotografiilor, am transmis spre Bază următorul mesaj:

«Conner a descoperit o grotă arctică. Stop. Încă o cercetăm. Stop. E incredibil așa ceva, sus avem climă tropicală, iar dedesubt avem zonă glaciară. Stop. Incredibil! Vom reveni cu noi detalii. Stop.»

A fost ultima transmisie către acasă – banalități care nu aveau nicio relevanță în confortul oamenilor de pe Terra. La urma urmei, de ce le-ar fi păsat? Pentru ei rămâneam niște alienați plecați niciunde, turnând un întreg serial S.F. cu un green screen. Totuși, noi eram departe și ne tremurau genunchii de frică la lăsarea întunericului, tăindu-ne respirația gândul că ne vom îngropa într-un loc străin.

La orizont se arăta o noapte liniștită, coechipierii se așezaseră turcește în jurul unui foc micuț în fața rampei de pupă, încercând să se destindă, se auzeau hlizeli și snoave împopoțonate. Îi priveam cu teamă prin hubloul estic al astronavei, căci o presimțire nu-mi dădea pace. Nu era singuri! Pe când i-a ajuns oboseala din urmă, s-au retras în sacii de dormit, instalați pe punte ori în aer liber, sub corpurile improvizate. Rămas în liniște am stat până târziu pentru a-mi convinge o curiozitate demnă de Oficiul Speranței – îmi era teamă să le comunic o grozăvie de care ar fi râs oricine și nu mă sfiam să fiu luat în derâdere, ci mai degrabă să am dreptate. Cât timp mă aflasem în peșteră avusesem părerea că pleoapele creaturii se mișcaseră lent, însă crezând că eram mult prea ostenit și neacomodat cu noul teritoriu, dădusem vina pe mintea care îmi juca feste; am luat mostra prelevată de la mumie și inima mi s-a strâns cât un purice pe când am pus sub un microscop câteva picături de lichid, observând cu stupoare celule vii – ochii mi s-au mărit cât roțile tractorului, realizând pericolul la care ne supuneam, nu mai vedeam, urechile îmi țiuiau, mi s-au înmuiat picioarele și pe stern îmi apăsa jalea. Trupul mi s-a trântit lipsit de vlagă lângă masa de lucru, de care încercam din răsputeri să mă prind, dărâmând în parte vasele din sticlă, microscopul și maculatura.

― Păcatele mele… – falangele de la degetele arătător și mijlociu ale creaturii se mișcau încet cuprinse de spasme, aproape neperceptibil, arătând spre mine. Mă privea cu ochiul stâng și aș fi vrut să fug, dar am strâns puternic pleoapele ca un copil speriat, chircit, vârât aproape sub blatul mesei, îmbrățișându-mi coapsele și negând cu vehemență. – Nu e posbil! Nu!

Și în final s-a trezit!

 

                                                         – va urma –