Ora de fizică

– E ora de dormit de fizică! Fiecare la trusa lui!

Câțiva elevi se împingeau, nu pentru că erau nerăbdători să ajungă la o anumită trusă, ci pentru că își continuau hârjoneala din clasă și de pe coridoare.

– Terminați cu îmbrânceala!

-Ce ești prost, mă! Du-te dracu!, comentă un elev, din cei doi care se înfruntau ca doi cocoși.

-Taci, mă idiot drogat!, râse celălalt, îl prinse cu brațul de după gât și-i smotoci părul vopsit blond pe mijlocul capului.

Profesoara se apropie în viteză, iar ei se împinseră reciproc și se depărtară.

-Lăsați, doamna că ăsta e prietenul meu!, rânji cel înalt, care-și ținu-se colegul cu brațul.

-Du-te-n …, se auzi o înjurătură, limbaj nepermis și totuși atât de frecvent utilizat atât de băieții cât și de fetele liceului.

-Nebunu’ ăsta e prietenul meu, doamna!, așa mai vorbim noi… completă cel cu creasta blondă.

-Dacă nu vă purtați civilizați, vă scot afară!, se supără profesoara.

_Trusele sunt foarte scumpe, sunt încă în faza de testare și sunt făcute la noi în țară!

-Atunci vai de noi, râse blondul ciufulit.

Restul clasei, cu un comportament suportabil, râdeau, vorbeau tare, li se rupea de prezența profesoarei. Tot la mișto, cineva fluieră ușor, profesoara se uită cât putu ea de urât înspre cei din spatele laboratorului, iar când se întoarse, tot din acea zonă se auzi un grohăit ca de porc. Profesoara se întoarse și zise apăsat˸

-Liniște!

Privi dezamăgită spre gașca de rebeli care, indiferent de profesor sau materie, erau absolut neinteresați de ce se predă. Veneau la școală doar că așa trebuie, știau că vor trece fără să învețe, nici măcar efortul de a arăta un pic de respect celorlalți nu era necesar. Statul încerca să le insufle un minim de cunoștințe prin tehnica nouă, revoluționară, a învățatului prin vis. Ce uitau ei, era că, totuși, trebuie să îți dorești să înveți, ori ei luau și acest lucru în bășcălie.

Profesoara, deja obosită, repetă măsurile de utilizare corectă a trusei: fără telefoane sau dispozitive electronice, cercei, piercing-uri, brelocuri sau piese metalice la ei, conectarea corectă a căștii pe cap cu pinii care să atingă pielea scalpului, banda neagră, elastică pusă peste ochi și, desigur, liniște!

– LINIȘTE!, țipă pentru ultima dată profesoara și se plimbă printre rândurile de elevi ca să verifice montarea corectă a truselor. Apoi merse la pupitru și iniție programul de învățare prin somn. În sfârșit era liniște! Poate că la începuturile meseriei, când venise cu atâta entuziasm în sistem, ar fi plâns de necaz, după astfel de momente de batjocură sau sfidare. Acum însă blazarea era armura care-i proteja sufletul de toate zgârieturile puștilor ăstora, la rândul lor disperați și neînțeleși într-un sistem în care majoritatea indivizilor nu se mai puteau dezvolta, ci supraviețuiau ca să ajungă în viața în care cuvintele, acțiunile, cunoștințele lor chiar ar însemna ceva. Într-o țară în care acestea erau schimonosite, strâmb evaluate și folosite, în care nu părea să conteze ce știi, ce faci, sau ești capabil să faci, școala devenise locul, nerecunoscut, în care se făcea această educație. Era o educație nonformală, în sensul că el, tânărul ar trebuie să știe să scrie, să citească, să calculeze și apoi să dobândească deprinderi din ce în ce mai valoroase, mai grele, mai evoluate. Dar lecția dobândită era că în viață ajung mai sus bădăranii, impostorii, proștii cu pile, relații și bani, așa că, școala a ajuns să copieze acest sistem real, chiar dacă nu e recunoscut, acesta e cel ce funcționează și în școală. Nu elevii care învață foarte bine sunt liderii în clasă, ci tupeiștii, majoritatea timpului și atenției profesorilor se consumă pe elementele perturbatoare, care neagă importanța educației, deși conform curiculei, ea ar trebui ațintită spre cei interesați, studioși. Dar ceilalți, derbedeii, nu le dau voie, acaparează ora cu veșnice șicane sau diversiuni, ca și în viața reală. Poate că dacă nu ar fi nici un șmecher, oportunist, „băiat cu școala vieții sau cu proptele”, funcțiile reale ar avea timp să fie ocupate de cei care știu ce fac și pot să facă ceva bun.

„Da, cam jumătate de clasă sunt copii așa buni, corecți, respectuoși, dar nici aici și nici în viață nu-i putem aprecia corect, vor fi mereu în conul lor de umbră … câteodată mai rămâne câte un derbedeu repetent, dar e atât de rar! Mă uit în guvern sau parlament sau mediul de afaceri, da… rar de tot câte unul dus la pușcărie, aproape toți merg cu tupeu și minciuni înainte…”.

Un „clinc” ușor anunță faza de REM. Profesoara nu înțelegea modul prin care putea fi indus somnul prin unde electromagnetice de frecvențe specifice fiecărei faze de somn. A încercat și ea programul și desigur că s-a descurcat foarte bine iar la evaluarea finală a luat calificativul maxim. S-a jucat apoi de mai multe ori, a ajuns și la erori de program și și-a dat seama că așa se pot genera super-eroii. Dacă local poți anula g-ul, deci e un defect de program, omul zboară sau face un salt de pe sol, până pe bloc sau pe un avion. Dacă nu se limitează lungimea unui scripete și nu se dă valoarea maximă a forței suportate, poți muta luna din loc, a făcut-o și pe asta. Sau dacă nu ai în softul acelui joc că g depinde de înălțime și că c este limita vitezei în univers, pentru orice corp, a ajuns să se accelereze în acceleratorul de particule, până a ajuns pe Marte. Deci lipsa unor condiții inițiale, creează fenomene fantastice. E un program dat în probă pentru 2 ani școlari în toate liceele din regiune, dar se pare că nimeni nu raportează erorile, fiindcă se trezesc profesorii că sunt cercetați la catedră dacă predau sau nu bine, dacă elevii îi apreciază și la sfârșit, nu programul e considerat cu greșeli!

Și ei îi plăcea să se joace, pentru că prin somn era cel mai activ joc pe care îl încercase vreodată, iar cunoștințele ei o făceau să fie cel mai tare concurent. Restul erau creați din program, nu erau persoane reale.

„Oare dacă sunt conectați mai mulți deodată este joc interactiv? Adică elevii se reîntâlnesc acolo în joc? Oare se recunosc?”, se gândi profesoara.

„Dacă ar fi așa, aș fi lider în joc, așa cum în viață n-am să fiu niciodată. Aș ști să le arăt cum să se păzească de bolovanii rostogolitori sau să-și acopere intrarea de la grotă când îi atacă urșii cavernelor…”.

Copii dormeau profund, trăind în vis experiențe care să le arate importanța cunoașterii legilor fizicii.

Vis 1˸ Greutatea.

Adrian se trezi pe un munte unde se rostogoleau pietricele. Programul îi arătă cu scris galben în spațiu unghiul alfa al pantei. Încercă să se vadă pe sine, dar nu putea. Lângă el, o pietricică se rostogoli. Programul îi arătă, scris în aer cu galben, vectorul Greutate G, vertical în jos și componentele descompuse, Gt de-a lungul pantei muntelui și Gn înfipt perpendicular pe direcția de deplasare. Formulele se deplasau cu pietricica Gt=mgsinα și Gn=mgcosα.  Deși nu-și dorea asta, începu să coboare pe munte, ajunse la o pantă mai mare și văzu aceleași componente, pentru aceeași pietricică, Gt crescând și pietricica prinzând viteză și Gn scăzând și apăsând tot mai puțin peretele înclinat al muntelui. Apoi văzu o piatră mare desprinzându-se din munte și venind spre el. Unde să fugă, la stânga spre zona cu pantă mică, la dreapta spre zona cu panta mare? Dacă stă pe loc, oare dispare bolovanul? Fugi spre panta mai abruptă, iar bolovanul abia îl atinse ușor, nici gând să-i rupă ceva. „Test promovat” scrise cu galben, în eter.

Aoleu, simți cum sub picioare îi crește nivelul apei. Îl apucă panica, nu știa să înoate! Stai, măi, că-i un vis ca să învăț! Ia să văd, pot să fac mișto și din visul ăsta? Se băgă cu capul sub apă, care ajunsese deja până la brâu, precis voiau să-l învețe despre plutirea corpurilor. Simți o pișcătură exact pe fund, se uită, un rac îl ciupise!”. Al dracu românii ăștia, repede fac un soft pentru ăia șmecheri! Le arăt eu lor! Se întoarse să-i tragă un pumn racului, dar uitase că în apă nu te poți bate cu pumnul. Apăru scrisă formula forței de frecare, în paranteză forța de vâscozitate Ff=μN. Dădu cu mâinile după scris și se gândi că probabil nu va avea nevoie de aer, că doar e un joc, când simți brusc nevoia de a respira. „Dacă nu e un joc?”. I se făcu frică și încercă să înoate în sus, spre aer. Lumina venea de peste tot, nu vedeai în ce parte ar fi deasupra, în apă e mult mai confuză direcția. Se căută în buzunare, dar nu găsi nimic. Ba da, în ultimul buzunar de la blugii lui rupți găsi pietricica care se rostogolise înainte. O ținu în mână și îi dădu drumul, numai în jos poate să pice, nu-i așa? Se căzni să înoate în sus, însă cu un ultim efort de a face mișto și de testul acesta, se întoarse să înoate în jos. În fața lui se arătă botul unui rechin! Mare, imens, numai dinți! Încercă să-i bage un deget printre dinții ascuțiți, iar capul imens își mută ochiul aproape de el, simți curentul de apă care se deplasa ușor spre gura întredeschisă. Ochiul nu clipea, îl fixa! Simți că nu e un joc, „e realitate!”. „Ce mama naibii, scoateți-mă de aici!”, încercă să urle, dar apa năvăli în gură și bolboroseala scurtă se pierdu în apă. Împinse cu brațul, mult mai încet decât și-ar fi dorit, botul acela imens, care se căscă să-i primească mâna.

Se trezi pe mal, vru să-și coboare privirea ca să-și vadă corpul, dar nu putea. „E bine, sunt în program, e doar jocul de învățare!”, se liniști Adrian.

„Oare am mână sau nu?”, căzu cu fața pe nisip și văzu o mulțime de picuri de sânge. I se făcu greață, însă durere nu simțea. „Ce mama naibii de joc mai e și ăsta, să facă un soft în care eu îmi pierd brațul?! Ori sunt nebuni, ori au erori grele …. O să-i fac de râs pe rețelele de socializare și o să-mi pun toți prietenii să-i batjocorească!”. Nici nu gândi bine, că o durere răscolitoare îl făcu să se zvârcolească prin nisip. Acum putea să-și vadă brațul, era franjuri, cu oasele la vedere, rupte, făcute așchii, mușchii și pielea atârnând, cu sânge închegat și nisip cleios.

Vag, își aduse aminte că profesoara tot a subliniat de nenumărate ori că în jocurile astea noi, prostia doare, așa sunt construite, pentru că altfel nici aici nu ar mai învăța elevii.

„Fira-ți voi cu jocurile voastre realiste, de educare! Auzi, să introduci și programul pentru «prostia doare»! O să fure cablurile de alimentare! O să vină cu țigări și o să le stingă de ecrane! O să dea cu pumnul în toate trusele! O să le pună pinii de inducție pe fund, nu pe cap, ce-și pune el capu´ la învățare?”.

În durerea aceea cruntă, simți cum mâna se desprinde și cade. Cu groază se gândi că ăștia, disperații, sunt în stare să bage și programul de „mort de prostie” … „oare, barem, am gândit corect gramatical? Sau mort de prost?”.’ „O să mă trezesc? Sau o să fiu o eroare de program și nu mă mai trezesc?”.

Profesoara auzi clincul specific ieșiri din undele REM. Apoi, în scurt timp, decuplarea totală, oprirea lecției de învățare prin somn. Toți elevii se foiau ușor sau își desprindeau elementele trusei. Doar Adrian stătea nemișcat, ca și cum ar dormi.

„Iar face pe prostu’ … of, Doamne!”, gândi profesoara.