Văzul

Observam cum verdele și albastrul deschis se potriveau perfect. Frunzele copacilor se unduiau în briza ușoară. Căldura verii lăsase liniștea peste meleaguri, și totul se mișca parcă cu încetinitorul, ca în vise, când vrei să fugi, să avansezi și o greutate te ține pe loc, de parcă, în acea lume, ar fi altă gravitație. Credeam că în vise poți pluti și zbura, însă efortul era enorm și de cele mai multe abia te puteai ridica de la sol. Aici, în schimb, pescărușii pur și simplu făceau pluta pe cer, minute în șir abia mișcându-și aripile. Pe lună pluteai, dar nu aveai prea mult controlul direcției. Din nou, abia avansai. Parcă erai dus de curenții puternici ai mării.

Așteptam aliații să sosească. Steagul din turn iar nu mai mișca. Crenelurile se umpleau de albastrul cerului, și de câțiva nori care erau ca spuma valurilor mării. Speram ca indicațiile date legate de locație să fi fost suficient de clare pentru ei, și de obscure pentru dușmani, datorită limbajului poetic: acolo unde cerul se unește cu pământul. Porumbelul călător putea fi prins de om sau atacat de vulturi, sau chiar de o pisică. Verdele coroanelor copacilor freamăta pe cer, creând spumă de valuri prin norii călători.

Ciuma rămânea însă foarte activă și perseverentă. Castelul era ca un muzeu de armuri părăsite și ca un loc bun de explorat arheologic. Conexiunea la net căzuse și nu putea fi contactat un doctor, dacă mai rămăseseră în viață.

În împrejurimile castelului fuseseră descoperite niște ruine ale unor zgârie-nori, însă cine mai avusese timp să le cerceteze?

Echipa noastră de oameni de știință începuse să se împuțineze, sub atacul ciumei. Tehnologia nu ne dădea nici o mână de ajutor. Robotul care ne sprijinea prin inteligența artificială fusese și el victimă: niște soldați crezuseră că era o armură care îi proteja ma bine și îl dezasamblaseră.

În rest, totul mergea ca de obicei la castel. Ospețe mai erau, petreceri, doar ce puteau face dacă nu să se bucure de ultimele clipe ale vieții? Războiul și epidemia însă aruncau o umbră neagră asupra lorzilor ținutului.

Oamenii de rând aduseseră vrăjitoare. Făceau ritualuri de purificare prin păduri, încât nici acolo nu aveai liniște să te refugiezi și să încerci să prinzi o conexiune la net. Cel puțin nimeni nu te întreba ce faci, deoarece toți încercau tot felul de farmece de groaza morții.

Poate sub ruinele zgârie-norilor am fi găsit laptop-uri și routere din care am fi putut meșteri ceva să putem încropi o conexiune. Dar era prea cald să ne simțim în stare să facem muncă fizică. În plus, eram tare puțini și ar fi luat mult timp.

Charlemagne al XVII-lea ar fi atacat până atunci. Deși era greu de estimat data atacului. În izvoarele istorice nu se știa sigur. Toată istoria era o ipoteză și o constructie precum cele Lego ale copiilor. Nici sistemul de măsurare al timpului nu era, oricum, clar.

Provinciile Bourgogne și Aquitane erau în război din cauza a doi îndrăgostiți.  Fiul lui Pépin le Bref, Leon, și fiica lui Childéri  III, Laura, se îndrăgostiseră precum Romeo și Julieta. Fiecare era, desigur, promis altcuiva, în funcție de interesele celor doi conducători. Bineînțeles că, între timp, îndrăgostiții fuseseră victimele ciumei, și nu ale legilor regatelor. Războiul între cei doi se ducea pentru răzbunare. Louis Le Pieux a profitat de situația instabilă și a dorit de la Charlemagne toată regiunea Provence înapoi. Războiul însă s-a dovedit prea dur, iar Louis insuficient pregătit. Noi ne aflam într-un castel din Grignan.

Nu ne păsa prea mult de aceste războaie, cât eram preocupați să recuperăm un vestigiu cultural, și anume Văzul din seria tapiseriilor Doamna și licornul. Muzeul de artă din Paris ne-a oferit o sumă atrăgătoare dacă doream să participăm la acest proiect.

– Dr Mine Pelletier, cum decurge anul 744? m-a întrebat Roy Wilson, încrezător în expertiza mea de cercetător în domeniul istoriei.

Bineînțeles că realizam, pe măsură ce petreceam timp acolo, că nu știam aproape nimic și că se înșelaseră și cercetătorii de dinaintea mea cu privire la anumite evenimente. Ciuma, de exemplu, față de acest război, avea loc, în sursele consultate, înainte, nu în același timp. De aceea venisem nepregătiți. În plus, despre cei doi îndrăgostiți nu pomenea nici un izvor istoric păstrat. Nici despre anumiți conducători de atunci. Probabil unele izvoare fuseseră distruse în urma unor confruntări sau incendii. Să fi fost și unele interese politice la mijloc? Să se fi dorit rescrierea istoriei, cum se spune acum? Dar ce ar fi avut de ascuns? De ce ar fi prezentat evenimentele altfel? Să fi fost vorba de rușine? De vreo greșeală de strategie pe care să fi vrut s-o acopere?

Roy Wilson era un pasionat colecționar de artă. Dacă eu știam multe despre istorie, el putea contribui cu informații despre obiecte vechi și vestigii. Mă așteptam să îl văd studiind fiecare obiect din castel, covor, armură, bijuterie, și totuși, epidemia îl îngrijorase prea mult.

Când ne dădusem seama de ce se întâmpla, am folosit vaccinurile anti-covid rămase nefolosite pe care ni le-a oferit statul. În unele cazuri au fost eficiente, în altele nu.

Roy Wilson mai avea și o dilemă personală: dorea să participe la o licitație de obiecte de artă din casa unui psihanalist, dar nu știa dacă va ajunge la timp. Era în altă regiune a Franței și, în plus, nici nu depindea de organizare, nu aveam de altfel nici unii din noi vreun control asupra timpului.

El era acum în Evul Mediu, și nici nu mai conta cât era ceasul sau ce zi era. Nici ce lună.

Unul din cercetătorii echipei noastre era în grupul aliaților ce trebuiau să sosească. Ben Scalia, recuperase Văzul din casa unor nobili scăpătați, cu ajutorul fiicei lor mai mari, pe care el o ajutase să fugă cu iubitul ei în Bretagne. Pe atunci era ușor să-ți pierzi urma, nu ca acum, cu atâtea camere de luat vederi și toate datele în baze electronice. Nu exista poliție. De aceea și furturile aveau loc mai des, iar hoții se puteau bucura de pradă ani de zile.

Nu stăteam prea mult pe tehnologie pentru că economiseam. Energia solară ne limita resursele, iar, de când problema cu netul, o risipeam aiurea încercând o conexiune.

Pe mine nu mă aștepta neapărat ceva la Paris. Nu mă grăbeam. Atmosfera leneșă de aici era parcă exact ce aveam nevoie. La facultate era vacanță. Acum eram într-o falie a timpului. Nu aveam vreun plan. Erau zile care stagnau, până când, dintr-o dată, se terminau.

Călătorisem adesea în timp prin vacanțe. Dura mai puțin decât călătoria în spațiu și nici nu se punea problema de confort. Dura doar o secundă. Era și mai ieftin.

Fără GPS era mai greu. Noi nu mai eram obișnuiți cu hărțile clasice și parcă nu ne orientam așa ușor ca locuitorii acelor timpuri.

Porumbelul călător nu a mai ajuns înapoi. Într-o noapte am văzut un roi de lumini apărând din pădure. Se apropiau de castel.  Aliații sau…? Nici nu știam dacă să ne bucurăm sau nu. Așteptam cu încordare un semn. Nu ne-au atacat. Ben Scalia însă nu era printre ei. Văzul ne-a fost înmânat de unul din aliați.

Muzeul de Artă din Paris urma să aibă tapiseria completă, fără să își mai bată capul cei de acolo cu probleme legale, procese, și cheltuieli în plus ca să recupereze Văzul de la Viena. Acum vizitatorii vor fi și mai dornici să vină din toată lumea.

Ne părea rău de Jack. Era cel mai vesel dintre toți, și mereu făcea glume bune. Niciodată nu le repeta, cu oricine era, și de aceea unii din noi pierdeau unele glume foarte savuroase dacă în acel moment nu erau în preajma lui.

Mă întrebam cum se descurcau celelalte echipe, 1 și 3, care trebuiau să recupereze Mirosul și Gustul, din Germania și Belgia, din secolele XVII și XVIII. Dacă totul mergea bine, urma să primim un voucher pentru o călătorie de șase zile în Atlantida. Nu mai petrecuse timp sub apă și era o experiență pe care o așteptam, visând la ea din copilărie.

Harta timpului o ascunsesem în spatele unei tapiserii cu dragoni, mult mai frumoasă, după părerea mea, decât cele cu licorna. Dragonii se unduiau printre trandafiri, într-o grădină amintind de cea a paradisului.

– Gata, au venit să ne ia, spuse Roy. Rămăsesem doi dintr-o echipă de şapte. Nu era o aventură ca-n povești călătoria în timp. Nu era ca atunci cand mergeam cu un covor fermecat, şi eram feriţi oarecum de pericole.

Venise o farfurie zburătoare, care a aterizat sus, trecând la câțiva milimetri de creneluri. Un steag a fost doborât, exact ca în Hover!, unul din puținele jocuri pe calculator cu care am fost familiară.

– Urcați, avem totul pregătit, ne-a spus Ben, cu un zâmbet larg.