E inutil să spun cât de mult îmi displace realismul pur prozastic. Atât de des utilizat în literatura autohtonă, chiar și acum. Și nu sunt un anti-formalist. Din contră. Dar să nu vezi strop de fantezie, imaginație fără opreliști, acum, când, probabil, e momentul imaginativ cel mai exploziv. Suntem în 2023. Dar noi scriem de parcă nu am fi citit autori precum Joyce, Kafka, Beckett, Sarraute, Woolf etc. Mă refer și la îmbâcsirea protocoalelor compoziționale ale personajelor, descrierilor abundente sau năclăiala literară.

Iată că modernismul rămâne ultima escală serioasă a literaturii.  Și, mai presus, punctul de plecare pentru următorul pas important. Cred că va fi o cotitură interesantă. Nu putem vorbi de postmodernism, meta-modernism, neo-expresionism etc, fără a nu înțelege și diseca suficient modernismul.

Este clar că romanul a rămas în urmă, la fel de anost și supus vechilor reguli. Romanul e fricos. Nu se sustrage vechilor canoane. Nu vrea să experimenteze, poate și datorită întinderii. Nu vrea să experimenteze. Romancierii din ziua de azi sunt lași. Sau poate necunoscători. Cât de plictisiți suntem de realitatea covârșitoare, dilematică, de multe ori, ea, mai fantezistă decât scrierile rigide în care domnul Corbescu nu face decât să meargă în piață, să cumpere o sticlă de bere și să pălăvrăgească. Și asta e tot. Am rămas la un obiectivism searbăd, imitând cumva spațiile mari dintre rânduri. Tocmai aici este problema. Cât de mult rafinament e necesar pentru astfel de incizii. Cât de multă imaginație și atât de puțin discernământ. Slavă domnului că poezia a luat-o înainte. S-a adaptat. Pictura fiind printre primele, ca întotdeauna, în această avangardă veche, închegată, care a prins contur. Și aș aminti și noi scriitori dispuși să spargă vechile canoane; Grass G.,  O. Tokarczuk, D. Ray Pollock etc. Când am citit prima dată „ Casă de viață, casă de zi” de, Olga Tokarczuk, un mixtum compositum aparent, de povestiri sudate într-un roman, am rămas uimit. În sensul bun. Am văzut de curând, într-un anunț de publicare, interzicându-se, culmea, acest artificiu, optându-se pentru canonul vechi și rigid.

Romanul clasic încă trăiește în România, 2023. Are tot dreptul. Să nu fiu înțeles greșit.  Vorbesc de o anumită textură interioară, nu de consumerism plat. O ureche uriașă prin care cuvintele trec ca un torent din banda magnetică a unui magnetofon.

Mie îmi este frică să citesc o carte proastă. Mă poate mutila. Și plâng când se termină una bună; ezit luni bune să termin ultimele pagini, pentru a o mai ține în viață ca pe un muribund pe patul de moarte. Este valabil și pentru proza scurtă. Care ar trebui să fie doar miez. Flash. Să rupă interioritatea imagistică a minții, să silească cititorul să iasă din zona de confort, cu binișorul, normal, dacă nu se poate altfel. Să fim serioși! Pe cine mai interesează dacă domnul Corbescu fumează o țigară sau are o cămașă roșie, descrierile plasticizate ale mobilierului. Atâtea pagini goale. Sau descrierile jurnalistice cotidiene, de care suntem sătui până-n gât. Cum mai pot eu buchisi aceste lucruri, când pe stradă, dau nas-n nas cu ele, și, culmea, mai colorate, mai extrapolate. Nu propovăduiesc analiza psihologică excesivă, superficială, dar o analiză pregnantă a psihicului de acum, atât de complex, bombardat de banalitatea evenimentelor, schițele lui Caragiale au dat buzna peste noi în fiecare secundă cotidiană, aș prefera-o în orice moment. (Într-un fel, Maiakovski avea dreptate. Literatura poate răspunde cerințelor cotidiene, dar ca o ripostă, nu ca un răspuns afirmativ.) Le trăim zi de zi. Avem nevoie și de o mișcare reacționară, compensatorie. Ce folos pentru mine, să-l privesc pe domnul Corbescu bând berea liniștit în lumina soarelui moale, când gândurile lui sunt în beci la răcoare, pregătind adevăratele intrigi, propriile mișcări.

De multe ori, din păcate, realismul anului 2023 depășește realismul literar. Colocvialismul compozițional.

Aceleași schelete repetate la infinit. Unii nu le cunosc nici pe cele vechi, după atâta vreme. Bineînțeles, repet, nu poți trece peste aceste reguli. E musai să le înțelegi, pentru a le destructura apoi. Pentru o nouă reclădire. Nu poți reformula o idee dacă nu o înțelegi în adevăratul sens pe cea care a stat la baza ei.  Matematica este, probabil, cea mai inovativă știință, și scheletul tuturor celorlalte științe, fără doar și poate, pentru că e deschisă tuturor posibilităților și nu lasă nicio portiță încuiată.

Dacă matematica e fruntașa clasei, acel copil dezinvolt, care nu are nevoie de nicio recomandare, romanul, apendice al literaturii, a devenit băiatul directorului, răsfățat și posac, care refuză să bată mingea cu colegii săi mai energici.

Cititorii, criticii, scriitorii sunt reticenți de multe ori. Preferă drumurile sigure, luminate. Probabil că mini-romanul viitorului va fi construit dintr-o singură pagină. Atât de intensă încât vei avea nevoie de o pregătire adecvată pentru a o accesa. De un anumit nivel de cunoaștere și receptare. Pe care o vei citit de sute de ori și vei înțelege noi mecanisme de fiecare dată. Altfel vei fi silit să frunzărești romanele turn, vechi, drumurile întortochiate, care, de obicei, nu duc nicăieri.