Totul a început în clipa în care eu și soțul meu ne-am hotărât să avem un copil. O decizie nebunească, s-ar putea crede, dar ne doream amândoi o familie în sensul tradițional al cuvântului, așa că un copil ni s-a părut ceva firesc. A cântărit mult și faptul că eram amândoi tineri, stabili din punct de vedere financiar și fără ambiții prea mari. Eram angajați în cadrul Circuitului Informațional și, deci, aveam posibilitatea de a munci de acasă, printre alte beneficii, precum o zi liberă pe săptămână și bonusuri de performanță.

Prima dată, am făcut programare la o clinică de reproducere asistată și, spre norocul nostru, am primit un termen de așteptare de numai șase luni, perioadă în care ne-am concentrat mai mult asupra muncii, în speranța unor bonusuri mai grase pe care să le folosim pentru a cumpăra tot ce se găsea pe lista de necesități pentru copil, fără a ne afecta bugetul nostru personal. Dacă timpul personal ne-ar fi permis, am fi avut posibilitatea să facem chiar niște cursuri de parenting, numai că programul nostru de lucru era de douăsprezece ore pe zi, iar fiecare minut liber era calculat cu precizie.

În ziua programării ne-am învoit de la serviciu și am mers împreună la clinică pentru a sta de vorbă cu un inginer genetic. Doctorul Hochstein, un tip relativ tânăr și foarte amabil, ne-a primit într-o sală mică de ședințe, ne-a servit cu o cafea și am început să discutăm împreună despre ce înseamnă concret conceperea unui copil. După spusele lui, era un lucru pe cât de realizabil, pe atât de solemn, astfel că a fost nevoie să completăm și să semnăm o mulțime de documente de protecție socială, declarații de venituri și proprietăți și avertizări succinte, care spuneau, mai pe scurt, că dacă aveam să-l abandonăm în vreun fel pe parcursul creșterii, devenirii și transformării lui în cetățean al statului, atunci avea să ne mănânce pușcăria civilă. Statul trebuia să se asigure că dispuneam de toate mijloacele fizice, psihice, financiare, emoționale, necesare pentru a aduce pe lume o ființă nouă.

Trebuia să recunosc, m-au luat puțin transpirațiile când am trecut prin toată maculatura, dar apoi soțul meu, văzându-mă probabil lividă la față, s-a grăbit să mă încurajeze: ,,Haide, Clara, fii optimistă, o să avem un bebeluș!”

N-am putut să-i răspund decât schițând un zâmbet încurcat. Da, eram entuziasmată, dar înțelegeam pe deplin implicațiile. Încă nu trecuse un secol de la vechiul regim, care le permitea oamenilor să se reproducă fizic și direct, când și cât voiau, și să-și educe copiii așa cum considerau de cuviință, fapt ce lăsa o portiță deschisă pentru tot felul de abuzuri, îndoctrinări, maltratări și alte fenomene nefericite. Pe atunci, existau femei care, imediat cum nășteau, își abandonau copiii în spitale, îi lăsau la orfelinate sau chiar îi ucideau pe loc. O mulțime de bebeluși fuseseră găsiți în pungi de plastic, în tomberoane, ori abandonați prin cine știe ce locuri pustii de unde rareori erau salvați. Asemenea fapte mă făceau să mă întreb oare cât de înapoiați erau oamenii pe atunci și cât de puțin valora pentru societate viața și inteligența umană.

În sfârșit, după ce am trecut de partea birocratică, următoarea săptămână a avut loc întâlnirea pentru recoltarea celulelor și pentru fișa genetică. Atât eu, cât și Kevin am fost conduși într-un alt laborator. O asistentă blondă, cu un zâmbet perfect, încadrat de două buze roșii, m-a condus într-un compartiment din sticlă opacă, unde m-am dezbrăcat de hainele de stradă și mi-am pus halatul de unică folosință. Am pășit apoi în camera de recoltare, în centrul căreia se afla un braț metalic imens, ca o creangă de copac, al cărei vârf se ramifica în multe crenguțe, fiecare dintre ele având atașat un alt instrument: seringă, eprubetă, furtun cu cameră, recipiente pentru mostrele de salivă, păr și unghii, și alte câteva ustensile medicale pe care nu le cunoșteam. Toate acele vârfuri metalice ale brațului m-au împuns și înțepat în cel mai neplăcut mod cu putință câteva minute mai târziu, după ce m-am așezat pe scaunul mobil aflat la baza brațului. Pe măsură ce mi se luau probe, domnișoara introducea datele pe un ecran imens, pe care puteam urmări procedura, chiar dacă nu știam ce însemnau toate acele coduri.

Tortura s-a terminat mai repede decât m-aș fi așteptat, iar după ce m-am îmbrăcat la loc, asistenta m-a condus înapoi în sala unde doctorul Hochstein mă aștepta, împreună cu soțul meu, pentru a începe fișa genetică.

— Felicitări amândurora, a exclamat el, arborând un zâmbet larg. Sunteți perfect sănătoși, aveți gene bune, rezistente, deci nu e cazul să ne facem griji pentru lucruri neprevăzute. Nu vor exista incompatibilități de RH, nici combinații nepotrivite de cromozomi, deci putem trece la asamblarea trăsăturilor copilului, iar apoi vom merge să trezim celulele reproducătoare.

Kevin și cum mine am schimbat în clipa aceea o privire mirată. De fapt, ar fi trebuit să ne dăm seama că celulele noastre trebuiau trezite, fiindcă nu degeaba făceam injecția aceea pe fiecare an. Legea obliga toți cetățenii statului să-și injecteze o anumită doză de substanță contraceptivă cu eliberare lentă, procedură care ajutase la eradicarea sarcinilor nedorite și, deci, a copiilor abandonați sau abuzați ca urmare a acestora. Doctorul de inginere genetică a apăsat butoanele unei telecomenzi, deschizând o fantă în tavan prin care a început să curgă o perdea fluidă de gel albastru care, în câteva clipe, s-a solidificat în aer, formând un ecran care avea să devină fișa noastră confidențială de construcție genetică asistată.

Am ales, de comun acord, să fie băiat, și nu pentru că fetele aveau o viață mai grea din punct de vedere biologic, fiindcă nu mai era vorba de așa ceva, ci mai degrabă pentru că ni s-a părut că un băiat ar avea o predispoziție mai mare pentru succes. Kevin a vrut să fie blond cu ochii albaștri, însă doctorul Hochstein ne-a spus că nu regăsește gena ariană în niciuna dintre analizele noastre, așa că am optat pentru ochi căprui și păr închis la culoare, alături de piele caramel, înălțime peste medie, rezistență fizică sporită, abilități vizuale și auditive obișnuite, disponibilitate fizică pentru modelarea eficientă a masei musculare și un metabolism cu arderi rapide. Apoi, am trecut la partea cu adevărat interesantă odată ce doctorul Hochstein ne-a întrebat cum voiam să fie psihicul băiatului nostru. Aici, nu ne-am mai înțeles. Eu îmi doream să aibă o fire creativă, artistică, ori poate înclinații spre științele exacte, pentru a putea practica o meserie tradițională, însă însă Kevin era de părere că ar fi fost mai bine să aibă o serie de abilități abstracte care să-l ajute să activeze în domenii care nu erau dominate de inteligența artificială. După câteva minute bune de discuții, a trebuit să-i dau dreptate. Probabilitățile de a găsi locuri de muncă bine plătite erau scăzute pentru cetățenii care aveau abilități mediocre și care înclinau să profeseze în domeniile dominate de IA. Însă pentru un post de conducere, sau pentru o meserie holistică, era nevoie de o bună cunoaștere a oamenilor, ceea ce computerelor nu le ieșea la fel de bine, așa că oamenii aveau mai multe șanse.

În final, am făcut un compromis: să aibă caracteristici psihice de lider, dar să fie empatic, un corect judecător, sincer, deschis și comunicativ, să aibă daruri oratorice desăvârșite și poate o fină înclinație spre activitățile artistice.

După ce doctorul Hochstein a introdus datele în computer, am fost conduși din nou în laboratoare pentru recoltarea celulelor reproducătoare. Apoi, am fost invitați să urmărim procesul de fecundare și implantare, așa că ni s-a făcut o altă programare a doua zi, la prima oră a dimineții.

Kevin și cu mine eram foarte încântați, dar șefii noștri abia așteptau să se termine cu vizitele la clinica de reproducere (căci erau obligați prin lege să ne acorde până la cincizeci de ore libere și plătite cu normă întreagă), și să ne întoarcem la lucru, pentru că cineva trebuia să mai și muncească în țara asta, nu doar să procreeze.

Am urmărit fecundarea la microscop, chiar cu lacrimi în ochi, apoi o asistentă a preluat produsul rezultat și l-a implantat într-un uter artificial, unde urma să se dezvolte. Doctorul Hochstein ne-a înștiințat că exista o infimă rată de insucces a operațiunii, așa că nu trebuia să ne facem griji, dar treaba noastră se terminase, pachetul genetic fusese construit și imprimat celulelor iar acum tot ce puteam face era să așteptăm veștile bune.

În următoarea perioadă, am fost foarte stresată la lucru. Atât de stresată, încât am făcut o greșală copilărească și am criptat informațiile pe care le prelucram cu cheia greșită, motiv pentru care, într-o zi de luni, am fost scoasă brusc din program și introdusă într-o ședință virtuală cu managerul de proiect.

— Clara Pullman, s-a răstit el la mine, încruntându-se, cred că am fost destul de înțelegător cu tine. Sunt sigur că e o perioadă delicată în viața oricărei femei care se pregătește să devină mamă, dar nu-mi pot permite asemenea greșeli, nu din partea unui angajat cu o experiență atât de bogată precum a ta. Va trebui să îți tai din salariu.

Seara, după ce m-am delogat de pe server, am țâșnit la bucătărie plângând. Kevin, care lucrase toată ziua în camera alăturată, auzise frânturi din discursul succint pe care-l ținuse șeful meu, dar nu avusese nici măcar o secundă liberă ca să verifice cum mă simțeam. Uneori, uram sistemul acesta de lucru. Era vorba de prea multă muncă și prea puțin timp liber, și deși trăiam înconjurați de roboți, care aveau unicul scop de a ne ajuta, cei care ne conduceau căpătaseră dorința să devenim noi înșine niște mașinării programabile. În orice caz, i-am povestit totul soțului meu, care m-a consolat, spunându-mi că era bine că măcar aveam bonusurile pentru care lucraserăm atât de mult în ultimele șase luni, și deci puteam acoperi cheltuielile necesare pentru bebeluș. Apoi, după ce am băut un ceai împreună, ne-am făcut duș și am mers la somn, fiindcă săptămâna de lucru abia începuse și erau multe de făcut.

Timpul a trecut foarte greu, însă în ziua când am primit telefonul doctorului Hochstein, am fost atât de fericită încât am început să chiui în toiul unei ședințe, ceea ce a atras câteva priviri încruntate. Totuși, nu puteam să nu mă bucur la auzul veștilor. Implantarea produsului fecundării fusese un real succes. Oul se formase, iar acum trebuia doar să așteptăm să crească.

Din punctul acesta, viața noastră s-a schimbat complet. Am decis să investim o bună parte din economiile noastre într-un prototip BBP, care ne-a și fost livrat prin curier în doar trei zile.

Bona bionică permanentă arăta ca o femeie normală aflată în prima tinerețe. Avea zâmbetul nedezlipit de pe buze, răspundea întotdeauna prompt, ferm, dar cu blândețe și era dotată cu seturi de cunoștințe nelimitate despre creșterea și educarea copiilor. I-am pus multe întrebări și niciunul dintre răspunsurile ei nu ne-a dezamăgit.

După trei luni, am fost chemați din nou la clinică pentru a vedea bebelușul care începuse să se formeze în uterul artificial. Era o adevărată minune a tehnologiei, căci dincolo de straturile de țesut transparent, semi-biologic, se putea vedea o formă umanoidă care nu aducea deloc a om, însă, ce-i drept, era și foarte mic. Am continuat să-l vizităm o dată pe lună, până când a sosit momentul expulziei, atunci când doctorul Hochstein a decis că fătul era complet dezvoltat, plămânii lui erau suficient de bine maturați și putea respira de unul singur.

Pentru că ne înscrisesem din timp la programul ,,Primul Copil”, nici n-a trebuit să plătim foarte mult. Noroc că avusesem ceva bani puși deoparte, astfel că ziua în care am adus acasă băiețelul, pe care l-am botezat Spike, a fost una foarte fericită și lipsită de griji. Reușiserăm să terminăm renovările în apartament cu numai o săptămână înainte de marele moment, astfel că toate camerele erau antifonate, pentru ca plânsul bebelușului să nu ne perturbe munca.

Bona bionică, Angie, se ocupa în totalitate de copil: îl hrănea o dată la trei ore cu cantități exacte de lapte, îi schimba scutecele, îl legăna și îi cânta, în timp ce noi lucram ca niște maniaci. Era o atmosferă stranie în casă, care a făcut să încolțească în mine o schimbare radicală. Nu mă mai putea concentra la fel de bine asupra muncii, pentru că, deși nu auzeam niciun fel de zgomot și nu mă deranja nimeni, știam că era un bebeluș în casă, că acel bebeluș era copilul meu și voiam să stau cu el, să particip cumva la îngrijirea lui. Numai că programul nostru de lucru de douăsprezece ore pe zi nu ne permitea acest lux, iar weekendurile de o zi nu erau niciodată suficiente pentru a pune treburile la punct. Angie se bucura de toate momentele frumoase în locul meu. Ea era acolo când Spike gângurea, scâncea, mânca, făcea pe el sau plângea, iar eu eram în cealaltă cameră, tastând de zor, introducând datele în servere ca să mă asigur că voi primi în continuare un salariu.

Într-adevăr, nu puteam să mă plâng de partea financiară. Banii pe care-i câștigam eu și Kevin ne ajutau nu doar să cumpărăm tot ce era necesar pentru copil, dar și să menținem un nivel de trai lipsit de probleme. Pentru noi, cumpărăturile de bază, precum pătuțul cu motor încorporat, care se deplasa de unul singur dintr-o cameră în alta sau cărucuiorul cu capac din fibră de sticlă care se putea închide, ferind astfel copilul de praf, bacterii sau zgomote puternice, fuseseră un fleac, ca să nu mai vorbesc de biberoanele cu program de auto-sterilizare, suzetele cântătoare sau hăinuțele din materiale ecologice, anti-bacteriene, rezistente la apă, murdărie și transfer de culoare.

Totuși, partea psihologică mă destabiliza complet. Am început să-mi urăsc serviciul. Găseam motive pentru a lipsi de la ședințe, pentru a mă putea strecura o oră în camera lui Spike și să-l privesc cum se rostogolea pe burtică. Am ajuns chiar să nu mai respect termenele limită pentru operațiunile banale, doar ca să mă deloghez mai devreme de pe server și să merg în camera copilului. Firesc, frustrările mele au început să crească. Soțul meu avea și el frustrări și resentimente, dar părea că el le putea tolera.

Spike a crescut atât de repede încât nici nu mi-am dat seama când a împlinit un anișor. De când l-am adus acasă de la clinică și până în ziua în care a plecat în picioare și a dat buzna în biroul meu, strigându-mă Ara, Ara, eu nu l-am văzut decât o oră pe zi, căci atât îmi permitea timpul. Toată ziua munceam, iar noaptea trebuia să dormim. Nici eu și nici Kevin nu ne treziserăm vreodată ca să-l legănăm sau să-l hrănim. Angie făcea tot, fiindcă așa era programată, însă când mi-am auzit copilul, produs al celulelor mele și ale soțului meu, strigându-mă Ara, în vreme ce pe Angie o striga mama, mi-am dat seama că era ceva profund în neregulă cu societatea noastră.

Când i-am împărtășit lui Kevin ceea ce simțeam, m-am izbit de un zid de piatră.

— E adevărat că, după ce apare un copil, prioritățile unei familii se schimbă, a zis el. Și mie îmi e greu să mă conectez cu fiul nostru. Am impresia, uneori, atunci când sunt foarte concentrat pe ceea ce fac, că Spike nici nu există, dar apoi, în pauza de masă, îl găsesc la bucătărie, în scăunel, iar Angie îl supraveghează în timp ce mănâncă bucățele de fructe. Este greu și neplăcut, dar, Clara, avem nevoie de bani.

— Dar am putea să lucrăm cu jumătate de normă! mi-a țâșnit ideea dintre buze înainte să apuc s-o procesez.

— Dacă am lucra amândoi cu jumătate de normă, atunci ar fi ca și cum ar lucra doar unul. Am câștiga fiecare câte o jumătate de salariu.

— Și? Ce-i cu asta? Avem destui bani! Ceea ce nu avem deloc e timp cu fiul nostru! Nu crezi că am ratat deja destule momente din viața lui?

— Ba da, dar nu cred că ne-am permite să trăim doar cu un salariu. Ba chiar am risca să ajungem la închisoare. Doar am semnat să îi asigurăm o viață calitativă, în care să nu-i lipsească absolut nimic, îți amintești? Acum a crescut și are alte nevoi. În scurt timp va merge la creșă, apoi la școală, iar nevoile lui vor crește, și trebuie să-i asigurăm tot ce e mai bun.

Am oftat, m-am răsucit pe partea cealaltă și, cu capul afundat în pernă, am început să plâng. Nu-mi aminteam când plânsesem ultima dată în toată viața mea, dar știam că momentul acela era copleșitor pentru mine. Creierul meu știa că Spike era copilul meu, dar nu știa ce ar fi fost normal să simtă pentru el. Mă condamnam că nu aveam suficientă energie încât să pot sta trează nopțile, ca să petrec ceva mai mult timp cu el, și am ajuns s-o urăsc de moarte pe Angie, în special de fiecare dată când îl auzeam pe fiul nostru strigând-o mamă.

Într-o după-amiază, frustrarea mea a ajuns la apogeu, așa că m-am deconectat de pe server la două ore după ce am început programul, m-am dus în sufragerie și am dezactivat microprocesorul lui Angie, montat într-o casetă minusculă, în spatele gâtului. Am închis-o în debara, apoi mi-am luat copilul în brațe și, pentru prima dată de când îl aveam, mi-a pătruns în nări mirosul dulceag al pielii lui de bebeluș. Spike crescuse mult, trăsăturile i se schimbaseră, devenind mai apropiate de ceea ce înscrisese doctorul Hochstein în fișa genetică, și deși nu semăna nici nu mine, nici cu soțul meu, știam că era copilașul nostru și știam că trebuia să-l iubesc, așa că, în ciuda tuturor riscurilor, am hotărât să încerc s-o fac.

M-am trezit în scurt timp într-o situație umilitoare, fiindcă nu știam să am grijă de el absolut deloc. Angie fusese programată să cunoască totul despre bebeluși și copii, dar eu nu aveam niciun dram de experiență în interacțiunea cu Spike. Am avut, însă, tot timpul din lume să învăț, după ce am fost dată afară de la lucru. La început, Kevin a fost foarte furios pe modul în care am procedat, dar apoi, a început să mă înțeleagă. Când am primit notificarea de la Direcția Națională Generală a Infanților, în care eram avertizată că dacă nu mă întorceam imediat la muncă, statul avea să considere că refuzam să depun eforturi pentru a asigura un trai înalt copilului pe care-l concepusem, soțul meu chiar m-a susținut și, împreună, am angajat un avocat specializat care a găsit o portiță legală pentru toată situația. Astfel, Kevin a continuat să lucreze cu normă întreagă, iar eu am început să lucrez part-time în altă parte și să mă bucur de mai mult timp cu Spike.

Luna viitoare se împlinesc trei ani de când am luat decizia de a deveni o mamă adevărată pentru fiul meu, și nu regret nicio clipă. De fapt, nimic nu mă umple de bucurie mai mult decât clipele în care se aruncă în brațele mele și rostește un te ubec, mami stâlcit.