Celălalt Benoit

 

Când deschise ochii, își dădu seama că se afla într-o încăpere goală, întins pe un pat. Ceva mai încolo,  se afla o masă și trei scaune. În rest, un decor lipsit de orice semnificație, doar pereți zugrăviți în alb, o ușă, cu tastatura marcată de lumina chilimbarie de așteptare. Conturul dreptunghiular al ușii se distingea cu greutate în lumina panourilor fluorescente care se întindeau pe întreaga suprafață a tavanului. Îl deranja lumina reflectată de peste tot, de muchiile lucioase, ca o formă subtilă de tortură. Pe podea era doar gresie anostă, dale de culoare crem. Linia aproape invizibilă a ușii, deschiderea ei printr-un cod,  fapt care sugera interdicția de a ieși,  îl făcură să se întrebe cum ajunsese aici și de ce. De fapt, problema lui imediată, cea mai mare, era că nu-și amintea nici cine este. Se zgâi la ușa închisă, de parcă ar fi așteptat pe cineva să intre cu răspunsul, cu un nume. Să-l bată cu mâna pe umăr și să-i spună: „Salut …” Aici mintea-i țăcănea în gol, ca un mecanism dereglat. Cine anume? Cine era? Privi în jur, la pereții cuprinși de o negreală vagă, în partea dinspre ușă, ca un mucegai depus din cauza umezelii. Părea o celulă, lungă și bine luminată, cu o dotare minimă. Nu exista nimic din ce-ar putea să-i ofere un indiciu despre utilitatea încăperii, despre locul în care se afla. După dimensiunile încăperii, ar fi putut fi și o magazie, golită de mobilier în mare grabă. În orice caz, nu părea o rezervă de spital. Nu era legat de pat, de mâini și de picioare, cu un stativ pentru perfuzii la capul patului și vreun lichid incolor picurându-i pe îndelete în venă.

Cercetă peretele cel mai apropiat și nu văzu nimic scrijelit, vreo inscripție sau un nume, sau zilele bifate, numărate ca niște bețișoare și apoi tăiate cu o linie oblică. AMR. Au mai rămas… Pe buzunarul stâng al salopetei albastre văzu un simbol total de neînțeles pentru el. Erau trei cercuri stilizate, întrepătrunse,  cu codițe, care ar fi putut fi luate drept trei de 6, pe mijloc fiind scris cu majuscule CERN. Nu știa ce însemna asta. Își suflecă mânecile, gândindu-se că va vedea un tatuaj, vreun desen. Pe antebrațul stâng, pe partea interioară, dădu peste un cod de bare, inscripționat electronic. Erau informații, dar total inaccesibile lui. N-avea posibilități de scanare, nici super-simțuri, dar înțelese că nu era nici eticheta de identificare a bietului pacient uitat într-o rezervă izolată, nici codul de bare al unui produs. Pe UPC-ul său în partea de jos șirul de numere începea cu un 01 stingher, despărțit de celelalte. Era al zero-unulea. Al 01-lea ce? Se ridică în capul oaselor, cu picioarele atârnând la marginea patului. Văzu pe dalele de gresie o pereche de adidași. Lăsă capul jos, incapabil să găsească vreo referință în ceea ce-l privea. Nu-și amintea nimic, nici cum ajunsese să fie îmbrăcat într-o salopetă albastră, nici cum de se afla într-o încăpere goală, sterilă și lipsită de orice semnificație. Se dădu jos din pat și se încălță. Găsi că-i era greu să-și înnoade șireturile. O făcea cu stângăcie, ca și cum n-ar fi fost obișnuit să-și folosească degetele pentru o operațiune elementară. Și le privi, închizându-le și deschizându-le de mai multe ori,  încercând-le flexibilitatea, de parcă s-ar fi aflat înaintea unei operațiuni grele și delicate și nu voia să rateze dintr-o neîndemânare de moment. Degetele lui n-aveau nimic, își zise, dar era ca și cum de-abia se luase în primire și trebuia să se obișnuiască cu el însuși. Se hotărî pentru o primă acțiune concretă, ducându-se până la ușă și începând să bată.

– Alo! Mă aude cineva? strigă el.

Descoperi că și cuvintele-i ieșeau cu greutate din gură. Ar fi vrut să spună „deschideți, naibii! Vreau să ies!” Prin minte-i trecură și alte cuvinte, mult mai tari.

Bătu din nou, cu tot mai multă îndârjire și disperare, privind aproape cu ură tastatura luminată, care-i răspundea imperturbabilă prin ledul de așteptare. Dacă știa codul, ar fi putut ieși.

– Deschideți, naibii! strigă din nou, continuând să bată tot mai înverșunat.

Își îngădui un zâmbet scurt. Reușise s-o spună. Rămase cu pumnul în aer, când ușa începu să se deschidă spre interior, iar lumina se schimbă în verde. Se dădu la o parte și puțin în spate, aproape surprins că acțiunea sa dăduse rezultat. De partea cealaltă a ușii erau trei tipi, unul în halat alb, cu ecuson cu cip RFID  și emblema CERN, aflată în mijlocul cercului principal, iar ceilalți doi erau de la serviciul de pază. Constată că emblema de pe halatul alb avea doar două cercuri stilizate, însă și acestea puteau fi privite ca trei de șase, translație favorizată de iluzia optică formată de traseul suprapus al acceleratorului de particule.

– Mi s-a spus că te-ai trezit din somn, spuse bărbatul din mijloc, un anume „Dr. Laurent Souzenne”, după cum era afișat pe micul display al ecusonului său. Ai fost sedat, îl lămuri el. Începuseși să urli și să te zbați. Nu, nu sunt doctor în sensul medical, adăugă el pe un ton împăciuitor. Mă ocup de altele pe aici.

Doctorul îi urmări privirea și-și dădu seama că se uita spre emblema CERN.

– Noi avem două cercuri, zise Souzenne zâmbind. Dar tot suntem luați drept cei care defilează cu numărul fiarei și când colo, e vorba de schema stilizată a unui sincrotron. Evident, diferențele nu se rezumă doar la atât, adăugă el înaintând.

Ceilalți doi îl urmară, iar felul în care înainta formațiunea îi spuse că vârful triunghiului conducea operațiunile. Acesta își băgă mâna într-un buzunar al halatului și-i întinse un ecuson, tot un RFID.

– Poftim, e al tău. L-am luat doar ca să-l compar cu celălalt. Dar nu mai poți accesa nimic cu el. L-am blocat, zâmbi Souzenne.

Așadar, numele lui era Patrick Benoitt.

– Pardon? întrebă el nedumerit, luând ecusonul.

– Celălalt e Benoit. Cu un singur „t”. E un nume din franceza veche, comentă doctorul mai departe. Înseamnă  „cel binecuvântat”. Tu însă, ai încă un „t” și probabil că nu mai ești binecuvântat, râse el. Însă conotațiile numerice ale  lui „t” sunt interesante, continuă el, ridicând un deget, ca spre a-i atrage atenția.

Se trezi ajungând lângă masa cu scaune, iar doctorul îi făcu semn să ia loc.

– T are valoarea numerică 2 și înseamnă creștere. Dacă te-ai ales cu el în coada numelui, semnificația sa nu poate fi decât căutarea de răspunsuri pentru întrebările legate de spirit. Sunt convins că ai o grămadă din astea.

Benoitt clătină din cap, vag indispus de siguranța și suficiența cu care i se adresa doctorul.

– Acum un minut nu știam nici măcar cum mă cheamă, ce naiba de întrebări spirituale să tot îmi pun? Și cine-i celălalt Benoit?

– E mai mult decât tizul tău, zise doctorul punând pe masă o agendă și un pix. E copia ta identică din acest univers, făcu el studiindu-l cu o privire fixă. Este de fapt originalul în acest univers. Acum sunteți doi. Ți-a fost recoltată o mică probă de sânge, dusă la un laborator de analiză genetică din Geneva. Ar trebui să ne spună mai multe despre voi doi, în afară de faptul că sunteți, se pare, identici. Aveți același job aici la CERN, de tehnician. Până și cheia de acces ilegală pe care ți-ai făcut-o ca tatuaj temporar, ca să accesezi anumite sectoare din traseul acceleratorului, este identică. Amândoi aveți același 01 din codul de bare.

– Nu pricep nimic, zise Benoitt, lăsându-și spatele pe speteaza scaunului.

Apoi reveni imediat cu coatele pe masă. Nu avea stare. Își privi din nou numele de pe ecuson fără să-l simtă ca aparținându-i în vreun fel. Nu relaționa în niciun fel cu cel „nebinecuvântat”, cu dublu „t” la capăt.

Doctorul părea că așteptase exact acel moment ca să-și deșerte sacul:

– Aseară, pe când ne pregăteam să ajungem la puterea de 15 TeV, o nevăstuică, pătrunsă  într-un transformator de la substația Prévesinne a atacat un cablu de 60 de Kw și l-a secționat. În acel moment, experimentul s-a întrerupt, zise Souzenne. Tehnicianul Benoit – cel cu un singur „t” – dar cred că și dumneata ai făcut asta în partea cealaltă, pentru că trebuie să fi existat o sincronicitate perfectă atunci,  adăugă el, a fost primul care a  pătruns în circuitul acceleratorului pentru verificări. A trecut de detectorul de particule ALICE și s-a apucat de verificări în sectorul afectat, împreună cu tehnicienii sosiți după el…

– Care „partea cealaltă”?

Souzenne se jucă puțin cu pixul pe coperta blocnotesului, compunându-și o mină meditativă, evitând să-l privească. Nu-i plăcea să fie întrerupt. Apoi ridică ochii spre Benoitt.

–  Universul paralel de unde-ai venit aici. Te mai ținem  ca să-ți facem câteva măsurători și unele teste, mai zise el, savurându-și momentul triumfal când îl văzu strângându-se, parcă,  în scaun pe tehnicianul cu trei cercuri ale CERN-ului, după care te vor prelua alții. Vei fi pus sub microscop și întors pe toate părțile, acesta-i adevărul. Acum verificăm datele înregistrate de detectorii de particule în noaptea trecută, ca să vedem dacă apariția dumitale a fost anunțată cu surle și trâmbițe la nivel cuantic, sau a fost ceva extrem de discret. Poate că ne vor trebui ani și ani până vom putea identifica momentul. Dacă erai din anti-materie, am fi sărit în aer cu toții la patruzeci de miliardimi de secundă după intrarea ta în scenă. Nici n-am fi știut ce ne-a lovit. Nici dacă erai din materie întunecată n-ar fi fost mai bine, râse Souzenne, în stilul umorului apocaliptic de la CERN.  Oricum, ești o dovadă, deloc teoretică, a existenței unuia sau a mai multor universuri paralele, unde unele lucruri sunt altfel decât aici. Și-așa ne acuză lumea că ne străduim aici să deschidem un portal spre o altă dimensiune sau chiar spre iad, de unde să ne vină tot felul drăcovenii, entități malefice și așa mai departe.

Doctorul își îngădui un rânjet scurt odată cu ultimul comentariu. Mai toți oamenii de știință de la CERN erau liber cugetători, iar Souzenne, în calitatea sa din ierarhia complexului,   declarase pe parcursul unei emisiuni televizate că nu credea în lumea de apoi, nici în personajele care ar fi putut s-o populeze, bune sau rele. Lăsă pixul jos, pe coperta blocnotesului. Se uită spre unul dintre paznici, amândoi fiind cu privirile fixate în peretele opus, părând a fi plictisiți de moarte. De fapt, unul dintre ei își pornise discret reportofonul telefonului acum amuțit și înregistra întreaga discuție. Avea un prieten ziarist care putea valorifica foarte bine materialul.

– Crezi că ne-ai putea aduce câte-o cafea de la automat și câte-o apă minerală? zise doctorul, apoi se scotoci prin buzunarele de la pantaloni culegându-și de-acolo portofelul burdușit cu cărți de credit, cărți de vizită și câteva bancnote.

În ierarhia CERN, dr. Laurent Souzenne ocupa un loc destul de important și era greu să-l refuzi când te ruga să-i aduci o cafea, chiar dacă în fișa postului tău nu intra și asta.

– Oricum, reluă el, când am început teste de verificare a integrității circuitului,  un senzor ne-a avertizat că cineva rămăsese la fața locului. Așa te-am găsit acolo, urmă Souzenne. Inițial, au crezut că Benoit al nostru rămăsese în urmă, dar au realizat repede că erai altcineva. A fost cât pe ce să chemăm poliția în complex deoarece deveniseși violent. Dar ne-am descurcat local.

Îi arătă cu capul spre paznicul rămas. Benoitt băgă de seamă că acesta avea taser la centură, legături din plastic și spray iritant-lacrimogen. Nimic letal. Nu ținea minte să-l mai fi văzut vreodată până atunci, dar probabil că nu participase la intervenția de azi noapte. Și chiar dacă ar fi fost acolo,  nu-și amintea nimic. Benoit s-ar putea așeza lângă el să-și depene poveștile de viață. Găsi că ar fi fost cel puțin interesant pentru el și l-ar fi ajutat să-și refacă memoria, deși n-ar fi în stare să observe diferențele biografice dintre ei. În aparență, fuseseră în sincronicitate când ajunsese aici, însă trebuiau să existe niște diferențe locale și nu de neglijat. Numai dacă te gândeai la micul amănunt că la el, în universul lui, CERN-ul avea trei cercuri pe emblemă. Privi din nou spre cercurile de pe buzunarul lui Souzenne.

– De ce nu-l aduceți aici pe Benoit? întrebă. Să… mă văd și eu la față.

Souzenne făcu o grimasă și înainte de a-i răspunde clătină imperceptibil din cap, a refuz.

– Nu, mai bine nu recurgem la o asemenea confruntare, respinse el sugestia. Nu știu ce valoare energetică ar dobândi o asemenea întâlnire. În fond, sunteți indivizi identici, din toate punctele de vedere, care ar tinde să ocupe același loc în spațiu la apropierea lor. Universului nu-i plac asemenea… suprapuneri, făcu doctorul, întorcând capul spre ușa care se deschise.

Paznicul trimis după cafea se întorsese. Făcuse rost de un capac de carton,  de la o cutie de pizza,  și pusese cafeaua și sticlele de apă minerală pe el. Acum îl așeză masă. Benoitt observă că pe eticheta sticlelor de apă scria Evian. Își amintise, brusc,  că la el acasă scria Eviann.

– Mulțumesc, zise Souzenne către paznic, după ce privise, dezgustat, pata de grăsime de pe interiorul capacului.

Doctorul detesta pizza și mâncarea fast-food. Le considera alimente de cea mai joasă calitate, menite să umple burțile proletariatului,  invenții ale industriei cuprinzătoare și otrăvitoare a alimentației de masă. Detesta și cafeaua de la automat, dar servirea cafelei era un gest calculat să ducă la spargerea gheții, să-l îmbuneze pe Benoit cu doi de „t”.

Paznicul dădu ușor din cap, adăugând un zâmbet de-abia schițat. În buzunarul colegului său, reportofonul telefonului își făcea datoria în continuare.

– De altfel, urmă doctorul înșfăcând o cafea și ridicând capacul de plastic.  Pe dl. Benoit l-am și trimis acasă cu indicația expresă de a nu reveni aici, la CERN, decât după ce dumneata vei fi părăsit această incintă, zise el. I s-a dat o zi liberă.

Nu mai adăugă că lui Benoit i se spusese să rămână „acasă”, adică în hotelul CERN, aflat nu departe de perimetrul centrului,  având numele deloc prozaic de „clădirea 39”, alături de „clădirea 38” și „clădirea 37”, locuind într-o cameră cu duș, pentru care nu plătea nimic. Cu Wi-fi gratis. Restaurantul CERN era la doi pași.

– Nu știu ce se va întâmpla cu tine după ce terminăm noi tot ceea ce ne interesează, dar poate reușim să te trimitem înapoi după ce repornim acceleratorul la 18 TeV. Poate se repetă aceeași sincronicitate de care vorbeam, continuă Souzenne după o scurtă pauză,  cât îi trebui să soarbă din cafeaua fără zahăr.

Benoitt dădu din cap.

– Nu-mi amintesc de unde vin, zise el simplu.

– De undeva unde CERN are trei cercuri pe emblemă, zâmbi doctorul,  și presupun că probleme mult mai mari cu bigoții care ne acuză pe noi de planuri ascunse. Vom mai afla câteva lucruri despre acel loc, după ce vom analiza datele recuperate de la detectorii de particule în momentul venirii tale aici.

Analizarea lor era o urgență maximă. De obicei, din experimentele făcute la CERN se adunau cantități incredibile de date, care-și așteptau rândul la prelucrare, dar acum „incidentului Benoitt” i se dădea o prioritate absolută. Pe de-o parte, cei de la CERN voiau să înțeleagă ce se întâmplase în circuitul de accelerare și culminase cu apariția sa. Ce culoar de comunicații deschiseseră? Pe de altă parte, la nivelul banalului, reținerea lui aici era perfect ilegală. Chiar dacă ar fi fost vreun vizitator nepoftit, pătruns nu se știe cum în circuitul acceleratorului cu un deghizament reușit și acte atent măsluite, tot n-ar fi trebuit să se trezească închis într-o cameră goală. Din sală fuseseră scoase în grabă lucrurile echipei de curățenie pe sector și fusese adus un pat pliant cu masa și scaunele. Fusese consultat unul dintre juriștii centrului și acesta recomandase ca „celălalt Benoit” să fie eliberat de îndată pentru că lipsirea lui de libertate încălca o serie de legi elvețiene și ale UE. Putea fi însă predat unei unități spitalicești,  care să se ocupe de amnezia sa. În plus, îi recoltaseră sânge pentru analiza genetică fără a avea acordul său, le atrase atenția omul legii.

– Legal, nu ne interesează cine-i acest Benoitt, explicase juristul, de unde vine și așa mai departe. Dar trebuie eliberat numaidecât, îi informase el pe șefii CERN.

Evident, nici nu fusese amprentat, pentru că încă nu-l văzuse niciun reprezentant al autorităților, dar doctorul era mai mult ca sigur că și amprentele celor doi Benoit erau identice. Indivizii erau identici până la nivel molecular, își zise privindu-l.

Souzenne aprecia la trei sferturi de oră răgazul rămas pentru a sta de vorbă cu Benoitt. Dar nu avea ce informații să obțină și nu-l putea băga într-o transă hipnotică pentru a sta de vorbă cu subconștientul său. Nu se pricepea la așa ceva și nici nu avea cine știe ce încredere în procedură. Considera că asemenea interogatorii puteau strecura în mintea subiectului amintiri false. Își dădu brusc seama că nu prea avea ce face cu acest Benoitt, cu doi de „t”. Nu avea ce să-i mai spună. Îi adusese o cafea, apă minerală.

– Vrei ceva de mâncare? zise doctorul arătând spre tava improvizată, capacul cutiei de pizza.

Cuvântul avea o recunoaștere universală și chiar dacă în celălalt univers se scria cu un singur „z” tot pizza quattro formaggi era.

Omul refuză cu un gest din cap.

– Vreau să plec înapoi de unde am venit, făcu el. Oriunde ar fi asta, adăugă el cu o undă de disperare în glas.

Souzenne dădu din cap.

– Chiar sperăm să se întâmple asta, zise el. Am putea înregistra fenomene și mai interesante cu ocazia întoarcerii tale, mai ales că am fi preveniți și pregătiți s-o facem.

Nu spusese nimănui însă că vor reporni la acceleratorul la 16 TeV. Pentru o asemenea valoare avea nevoie de acordul președintelui CERN, Bruno Klammers și al consiliului științific, care să și dezbată chestiunea. Souzenne se uită la ceas. N-avea timp de asemenea prostii. Va merge pe răspunderea sa. Ce s-ar fi putut întâmpla în miezul acceleratorului la 16TeV? Găurile negre microscopice, de mărimea unor particule subatomice, vor rămâne în starea asta, cu o existență efemeră. Fără a ajunge în secvența de acreție și să înghită totul, întregul Pământ și poate chiar întregul sistem solar. Nici strangleți nu s-ar fi putut forma, erau o formă ipotetică a materiei. În schimb, deschiseseră un portal spre un alt univers, iar Souzenne voia să se întâmple asta din nou, însă în condiții controlate, la un nivel energetic mai mare. Își imagina senzaționala descoperire a multiversului, a universurilor multiple, în succesiuni infinite, alte dimensiuni la puterea n. Aproape că-l lua amețeala gândindu-se la lucrarea pe care o va scrie despre asta și care-i va aduce, cu siguranță, premiul Nobel.

Până una alta, se uita la rezultatul concret al deschiderii acestui straniu tunel spre alt univers, la „celălalt Benoit”, gândindu-se că dacă nu va dispărea în secunda când porneau LHC-ul, toată lumea va avea mari probleme în a demonstra existența lui, dar tot ar fi o mană cerească pentru el. Dacă individul rămânea pe loc și după repornirea acceleratorului, va convoca o conferință de presă pentru a-i face cunoscută prezența și pentru a-și enunța, pentru prima dată în public, noua teorie a universului paralel, din care, pe moment, le venise doar doppelgängerul unui tehnician anonim. Din motive evidente (i-ar fi dat dreptate chiar și Stephen Hawking) cei doi nu vor fi niciodată alături.

– Aș zice să mergem în sala de protocol, unde ai putea aștepta să repornim acceleratorul și, poate, te vei întoarce acasă, spuse doctorul Souzenne ridicându-se în picioare. Acolo îți vom putea servi o cafea mai bună, continuă el, luându-l protector pe după umăr și începând să-l conducă spre ușă.

– Nu vreau la sala de protocol, se împotrivi Benoitt, continuând însă să meargă petrecut de Souzenne dintr-o amabilitate nu tocmai dezinteresată.

– La Centrul de Control, zise tehnicianul. Acolo vreau să aștept ceea ce va fi să se întâmple.

Souzenne dădu încet din cap, aprobator.

– Începi să-ți amintești, făcu el. Sunt curios doar dacă acolo… la voi, în partea cealaltă, au băgat de seamă dispariția ta, zise doctorul, deschizând ușa.

De fapt, teoria multiversului făcea posibilă existența unei infinități de variante ale universului, în care ei toți, toate gesturile lor, erau multiplicate la infinit, ca într-un tunel nesfârșit de imagini în oglindă. Însă Souzenne contempla acum posibilitatea ca acele variante să nu fie cu toate identice. Puteau exista diferențe. De la un cerc în plus în emblema CERN și până la lumea în care Axa câștigase cel de-al doilea război mondial. Lipsiseră, în câteva ocazii cunoscute, doar foarte puțin ca acest lucru să se întâmple în lumea lor, însă poate că existau milioane de variante ale Pământului în care finalul conflagrației fusese altul. Se gândi că, din moment ce „dincolo” Benoitt nu fusese înlocuit de Benoit (cel binecuvântat), nu deschidea acum ușa înaintea nimănui, stătea în Centrul de Control probabil, pregătind repornirea acceleratorului de particule la valorile de dinainte de accident. Pentru că, fără îndoială, accidentul se petrecuse și acolo.

– Pe aici, îi făcu Souzenne semn oaspetelui lor neașteptat, arătându-i un coridor care ducea spre Centru de Control.

 

 

***

 

După ani și ani de operare, mai toate experimentele de fizică a particulelor dau semne clare de „oboseală”: cercetătorii constată că rezultatele obținute de ei încep să fie compromise de imprecizie și cu fiecare nou experiment se descoperă mai puțin decât în precedentul. În loc de un upgrade  făcut echipamentului, operațiune care ar fi durat luni de zile, dr. Laurent Souzenne se decisese pentru o mărire a nivelului energetic,  după micul incident de noaptea trecută. Pe Bruno Klammers îl anunțase cu cinci minute înainte de repornire, explicându-i de ce făcea asta și că voia să-l vadă pe „celălalt Benoit” dispărând din realitate și din acest univers, dar nu fără a înregistra totul, începând cu ce prindeau detectoarele de pe circuitul de 27 de kilometri, îngropat la aproape 175 de metri sub pământul franco-elvețian și posibila și dorita, de fapt, a „celuilalt Benoit”. Klammers bombăni ceva despre costurile suplimentare „până la cer” și-i închise telefonul.

– Îi dăm drumul, zise Souzenne în Camera de Control, fără a se adresa cuiva anume.

Îi aruncă o ocheadă lui Benoitt, care ținuse să vină în sală cu ecusonul pe buzunarul de la piept, deși cam toată lumea din CERN îl purta la șold, pe mânecă sau alte locuri mai puțin vizibile la o privire directă. Cei care știau cine era, îl priveau cu interes, mai mult pe furiș, urmând apoi șușotelile de rigoare, dar majoritatea nici nu-l luară în seamă și nici nu realizară micile diferențe de design ale emblemei, nici bizarul de „t” de la sfârșitul numelui. Acum cerceta monitoarele din fața sa, încercând să înțeleagă ceva din valorile afișate. Începea să-și amintească și când văzu cifrele pentru injecția de particule în sistemele primare de accelerare, care măreau succesiv energia, ridică brusc ochii spre Souzenne, parcă spre a-i atrage atenția. Privirile li se încrucișară.

În aceeași secundă în care reporneau acceleratorul principal, faimosul LHC, acesta trecând fără probleme în fazele inițiale, Benoit se găsea la volan, gonind cu micul său Peugeot pe autostrada Route de Meyrin, spre Geneva, după ce plecase din hotelul CERN. Tocmai trecea pe lângă o pădurice care-i aminti instantaneu de  substația Prévesinne-Moens unde avusese loc incidentul tehnic cu nevăstuica, zicându-și cât de vulnerabil era întregul eșafodaj dacă un experiment pe circuitul acceleratorului putea fi oprit de colții unui animal. Substația era înconjurată de un petic de verdeață și acolo-și făcuseră sălașul tot felul de vietăți. Vedeai și mușuroaie de cârtițe, așa că atacul nevăstuicii nu trebuia să mire pe nimeni.

Plecase pentru a profita de ziua liberă,  intenționând să se ducă la Geneva, la un sfert de oră de drum, să-și mai limpezească mintea de întâmplările recente. Intenționa să se reculeagă în catedrala St Pierre. I-au arătat ecusonul „celuilalt  Benoit”, remarcând că emblema CERN era diferită,  dar afișa o fotografie identică cu a lui și un „t” în plus. Îl trecuseră fiorii, deși doctorul Souzenne ținuse să-l liniștească spunându-i că „dacă omologul tău din celălalt univers era din antimaterie, am fi fost cu toții pulverizați într-o explozie care s-ar fi văzut și de pe orbită.” Nu, nu puteau fi puși unul lângă altul pentru că asta ar fi declanșat o posibilă reacție în lanț. Sau lucruri chiar și mai înspăimântătoare și neașteptate. Souzenne explicase tuturor celor prezenți că, fiind, de fapt, două instanțe ale aceluiași individ, universului nu-i plăcea deloc ideea prezenței lor în același loc, în același moment. Din aceleași motive nu te-ai fi putut niciodată întâlni cu tine însuți dacă ai fi călătorit prin timp. Mereu ar interveni ceva care să te împiedice să ai parte de o astfel de întâlnire de pomină.  Cineva vorbea de „efectul de entanglemență  cuantică”, aplicabil pe orice distanță, așa că separarea lor nu aducea niciun beneficiu, dacă cei Benoit(t) erau legați printr-o asemenea relație subtilă. Oricum, din acel moment ecusonul său RFID fusese blocat, ca să nu mai poată intra niciunde în centru cu el. „Pentru doar douăzeci și patru de ore”, îl lămurise împăciuitor Souzenne.

Plecase îngândurat la hotel și cu asigurarea că-și putea lua o zi liberă plătită.  CERN-ul efectua asemenea experimente la valori energetice înalte întotdeauna în nopțile perfect senine, de parcă de asta ar fi depins integritatea lor, de condițiile meteo de deasupra circuitului principal al LHC-ului. De data asta, se grăbiseră să demareze totul ca pentru a-l face pe Benoitt să dispară înainte ca autoritățile să afle de prezența sa acolo. De sub roțile Peugeotului zbură o pietricică, aceasta izbindu-se de șasiu cu un zgomot ca o lovitură de baros și Benoit tresări.

În chiar aceeași secundă, în circuitul acceleratorului porni primul pachet de particule care începu să străbată traseul subteran vidat, de 27 de kilometri, cu o viteză  din ce în ce mai mare, accelerat magnetic până când protonii ajunseră la viteza luminii. După o secundă, în circuit fu inserat și cel de-al doilea pachet protonic , circulând în sens opus, în același regim de viteză. Cu toate că atmosfera părea destul de aglomerată între pereții de beton ai acceleratorului, majoritatea particulelor își continuau drumul prin circuit ore la rând, fără șansa de a se întâlni cu vreo alta. Fluxurile protonice treceau cu viteza luminii unul pe lângă celălalt fără a se întâlni, ca niște armate vrășmașe pierdute în ceață, care habar n-aveau că fuseseră la doi pași distanță una de cealaltă. Fasciculele trebuiau restrânse considerabil, până ajungeau la mai puțin de 64 de microni în punctul de interacțiune. Dintr-o sută de mii de milioane de protoni puși în circulație pe fiecare pachet, la valorile normale ale curentului, detectorii de-abia dacă depistau vreo 20 de coliziuni pe oră. Lucrurile se schimbau drastic atunci când valoarea energetică a experimentului se amplifica. La 16 TeV se puteau întâmpla unele lucruri care pentru Stephen Hawking ar fi fost ca un dar de Crăciun. Dacă omenirea supraviețuia evenimentului. La pornirea valorii nominale a experimentului, la fiecare interacțiune între fascicule se înregistrau peste 600 de milioane de ciocniri la fiecare 24 de nano-secunde. Când Laurent Souzenne dădu comanda de începere a coliziunilor între pachete, evident că nu se întâmplă nimic spectaculos. Cei din sala de control erau cu ochii pe monitoare, atenți la nivelul energetic. Urcau lent spre cei 16 TeV, doriți cu atâta însuflețire de Souzenne . Acesta-i arunca lui Benoitt câte-o ocheadă, ca pentru a vedea dacă nu cumva omologul din celălalt univers a tehnicianului lor nu era învăluit într-un nimb de lumină spectrală, în vederea dispariției sale „dincolo” într-o explozie de lumină orbitoare. Întreaga sală de control se afla în obiectivele unor camere de luat vederi suplimentare, una fiind fixată pe Benoitt, al cărui ecuson, blocat pentru deschiderea ușilor, acționa ca un marker și discuta prin intermediul sistemului RFID cu senzorii camerei. Oriunde s-ar fi mișcat Benoitt, era urmărit de camera de luat vederi. Imaginile erau înregistrate și transmise unor servere aflate în afara complexului CERN.

– 15,7 TeV, anunță sec Margot Armstrong, șefa departamentului pentru Accelerație și Fluxuri, urmărind și comportamentul electromagneților din sistem și starea lui criogenică.

În LHC era mai rece decât în hăurile cosmosului. Orice fluctuație de temperatură ducea la dezechilibrul termic și compromiterea experimentului, așa că menținerea criogeniei în circuitul acceleratorului era esențială.

– Sper că știi ce faci, îi șopti Armstrong trecând pe lângă el, în drum spre o consolă. Souzenne dădu din cap.

– 15,8 TeV, 15,9 TeV adăugă ea cu glas tare,  după un minut.

Vocea i se auzea și într-un difuzor din sală.

 

Benoit ajunsese lângă Jardin Alpin în momentul când în măruntaiele acceleratorului nivelul energetic urcă la 16 TeV, un nivel neatins până acum, cifra fiind afișată pe monitorul principal în aplauzele celor din centrul de control. Erau ușurați că nu se întâmplase nimic catastrofal, iar în accelerator temperatura nu crescuse nici măcar cu o fracțiune de grad peste înghețul cosmic de acolo.

Însă pe noptiera din camera de la hotel a lui Benoit, ecusonul său RFID începu să zumzăie și să tremure în modul de vibrație, așa cum fusese setat să-și transmită avertizările sau mesajele importante: CREȘTEREA NIVELULUI DE RADIAȚII. Același lucru se întâmplă cu ecusoanele tuturor celor din centrul CERN, nu numai din sala de control, dar nivelul radiațiilor nu depășea zona de siguranță, altfel ar fi răsunat toate alarmele și s-ar fi impus evacuarea întregului complex.

Pe Benoit, un impuls obscur îl făcu să tragă de volan și să părăsească brusc autostrada Meyrin intrând pe strada Cardinal Journet și să oprească nu departe de pizzeria Renato’s, înainte de sensul giratoriu de pe strada Lect. Pe aeroportul din Geneva, aflat la doi pași, se înregistră o cădere de tensiune care scoase din funcție toate sistemele computerizate și comunicațiile cu avioanele aflate în zbor sau gata de decolare. Sistemele se resetară, dar haosul se pornise. Citirile radar erau alandala, revenindu-și apoi după câteva secunde sub ochii controlorilor de trafic aerian. Radarul meteorologic,  al cărui afișaj era urmărit din turnul de control, arăta că deasupra unei zone unde se afla circuitul acceleratorului CERN se așezase un nor de ploaie, circular. Aceeași citire o vedea și meteorologul de serviciu de la stația de pe muntele Jura și piloții avioanelor care survolau regiunea. Radarele lor Doppler nu semnalau însă nicio urmă de precipitație sau grindină.  Norul circular, prezent pe ecranele radar,  cu semnătura unei „celule de furtună”,  nu apărea nicăieri în plan vizual. În schimb, deasupra circuitului LHC, la o altitudine de 4600 de metri, apăru un vortex noros care se răsucea vizibil în sensul invers al acelor de ceasornic. Pilotul unui zbor Lufthansa, care tocmai se pregătea de aterizarea pe pista aeroportului din Geneva, după ce stătuse zece minute  la coadă făcând cercuri largi deasupra regiunii, îl văzu și raportă prezența lui pe cer. Posesorul unui scanner radio, aflat într-un bloc din Vernier, care trăgea cu urechea la conversațiile dintre turnul de control și avioanele aflate în raza aeroportului, auzi și el relatarea pilotului Lufthansa, precum și confirmările altor echipaje, astfel că aruncă o privire spre cer, în direcția indicată. Omul ieși la fereastră cu o cameră de luat vederi, începând să filmeze. Vocile de pe scanner erau înregistrate și astfel își începu el ziua de free-lancer pentru un portal de știri locale, semnalând „deschiderea unui portal spre alte lumi”. Teoriile conspiraționiste pretindeau că CERN-ul cu asta se ocupase de la bun început.

Benoit, rămas nedumerit de faptul că oprise chiar pe strada Cardinal Journet, când el voia să meargă la Geneva, urmări în treacăt cum dintr-o dubiță cu însemnele pizzeriei Renato’s se descărcau cutiile cu pizza congelată. Aruncă o privire spre intrarea în local și-și promise că nu va intra niciodată acolo să comande o pizza, din moment ce n-o făceau acolo și ți-o încălzeau la microunde. Asta putea și el. Dădu din umeri, întrebându-se de ce se abătuse de la drum,  și se hotărî să revină pe autostradă, făcând giratoriul, când din radioul fixat pe un post de „rock urban” izbucni o cascadă de păcănituri electrostatice, tot mai intense. Vacarmul îl făcu să se strâmbe și să oprească radioul, uitându-se spre autostradă, unde era un trafic lejer și asta însemna că nu va fi obligat să aștepte un sfert de oră la intrarea pe traseu. Atunci văzu coloana luminiscentă, ca o ceață străbătută de efecte luminoase, care se ridica din centrul circuitului LHC și se unea cu vortexul de pe cer, părând că se îngroșa cu fiecare clipă.

– Ce naiba fac ăia acolo? întrebă unul dintre controlorii de trafic aerian din turnul aeroportului Geneva.

Dimensiunile „celulei de furtună” de pe radarul meteo se reduseseră considerabil, coloana care unea vortexul cu solul nu exista pe ecran, și,  în același timp,  toți controlorii de trafic și echipajele avioanelor își smulseră căștile de pe urechi. Era reacția instinctivă la cascada de paraziți electrostatici.

În Centrul CERN, doctorul Souzenne își ridică privirile de pe monitorul cu datele privind temperatura din accelerator,  îndreptându-le spre Benoitt, ca și cum, în forul lui interior l-ar fi socotit vinovat de noul fenomen. Toată lumea din sala de control știa de vortex și de coloana cețoasă care unea acum cerul și pământul, având imaginea afișată pe monitorul principal.

Benoitt dădu din umeri. Nu, nu știa nimic, simțea doar și alte priviri ațintite asupra sa. Și ecusonul lui răsunase de alarma radioactivă. Se întreba doar dacă „dincolo” observase cineva dispariția lui. Amnezia sa continua și dincolo de presupuneri, nu știa nimic. Poate că fenomenul urmărit acum de toată lumea pe monitor îi aducea întoarcerea acasă, oricare va fi fost aceea. Încerca să rețină detalii din ambianță pentru a le putea compara odată revenit de unde fusese luat pe nepusă masă.

Din cauza perdelei de paraziți electrostatici, comunicațiile radio din turnul aeroportului Geneva nu mai puteau continua și se emise semnale vizuale de culoare roșie, intermitente, atât din turn cât și din luminile intense de la capătul pistei pentru a semnala tuturor avioanelor în zbor că „operațiunile pe aeroport sunt nesigure” și trebuiau să se reorienteze spre alt aeroport.

În sala de control a CERN datele înregistrate arătau, brusc, o creștere a nivelului energetic din accelerator. De la 16 TeV (și Benoitt rămăsese pe loc) valoarea urcase la 16,4 TeV, continuând să crească. Ecusonul lui Benoitt, prins în piept, începu să vibreze ca un telefon mobil și să-și piuie alarma. Pe display se vedeau cuvintele: VALOARE ENERGETICĂ ÎN CREȘTERE. Alerta era pentru el și echipa tehnică. Același lucru se putea citi și pe ecusonul rămas la hotel al lui Benoit. Acesta coborâse din mașină și încerca să-și sune colegii de pe mobil, însă nu izbuti să dea de nimeni, deși avea recepție bună.

În sala de control nu mai comenta nimeni, toate privirile fiind ațintite asupra monitorului principal care preluase într-un careu cifra valorii energetice: 24,5 TeV. În creștere constantă.

– Opriți acceleratorul! strigă unul dintre specialiștii de la grupul tehnic.

Mai mulți dintre cercetători începuseră să calculeze toleranțele maxime energetice admise pentru LHC. Teoretic, ar fi putut s-o țină așa până la 50 TeV, dar ar fi lăsat Geneva fără curent. Sau s-ar fi putut petrece unele lucruri cu adevărat neobișnuite la ciocnirile protonice. Privind coloana care unea cerul și pământul ca o tornadă nemișcată, luminiscentă, filmată deja pe îndelete de mai toată lumea din jurul CERN, semnalată deja la BREAKING NEWS pe burtiera unor programe de știri de televiziune, doctorul Souzenne dădu din cap, făcându-i semn lui Margot Armstrong, „controlorul de misiune” din sală, precum acei oameni care puteau decide la NASA dacă un zbor orbital spre stația internațională mai putea continua. Îi venise în minte statuia zeului hindus al distrugerii, Shiva, amplasată în fața sediului CERN din Geneva. Zeitatea dansa Tandava în versiunea cosmică a neantizării lumilor și reinventării lor. Nu-și amintea dacă Shiva zâmbea sau nu în cercul său de foc, însă lui Souzenne nu-i plăceau coincidențele, și dacă statuia n-o putea trimite înapoi guvernului Indiei, putea închide un alt cerc.  Armstrong  avea butonul roșu sub control. Ridicase clapeta de protecție de câteva minute și apăsă imediat butonul. Valoarea energetică din LHC crescu brusc la 45,3 TeV. În clădire se simțea o vibrație discretă, iar câțiva oameni se apucară să caute pe pereți crăpăturile la care se așteptau deja. Vibrația se amplifică.

– Oprește, am zis! rosti Souzenne întorcându-se spre șefa departamentului. Aceasta dădu din umeri neputincioasă.

– Nu pot.

Câțiva oameni ieșiră fugind din sală, ecusoanele deschizând ușile în locul lor. Cifra 54 TeV, afișată pe ecran, era suficient de edificatoare pentru ei ca să-i convingă să o rupă la fugă afară din clădire. În acel moment, se stinseră toate ecranele și luminile din sala de control, toate luminițele de alarmă de pe ecusoane, telefoanele mobile rămaseră mute și Margot Armstrong își ridică degetul de pe butonul inutil. De fapt, în acel moment nimic alimentat cu energie electrică nu mai funcționa, fenomenul manifestându-se pe o rază de peste 300 de kilometri. Era ca și cum ar fi fost detonată în stratosferă o armă pe bază de puls electromagnetic.

Aflat lângă Peugeot, Benoit rămăsese cu ochii ațintiți asupra coloanei care se pierdea în vortexul vânăt acum, rotindu-se pe cer. Coloana luminiscentă se transformase într-o clipită într-un stâlp întunecat, străbătut de străfulgerări roșiatice, răsucindu-se cu o viteză incredibilă ca un sfredel uriaș. Luându-și telefonul de la ureche, privind coloana înfundată în centrul circuitului acceleratorului, Benoit nu văzu tatuajul temporar cu codul de acces pentru sectoarele inaccesibile cu ecusonul său RFID. Cifrele din UPC-ul său fuseseră înlocuite cu două simboluri binecunoscute peste tot: Alfa și Omega, lucind albe pe pielea de sub încheietura lui.

Benoitt, rămas singurul în sala de control scufundată în întuneric, se lăsa scuturat de vibrația puternică a clădirii, însă cumva plăcută lui. Își amintea de ce ajunsese aici și dădu liniștit din cap. Numărul, scris cu un roșu ca de foc pe partea interioară a antebrațului său, coincidea cu cel închipuit de cele trei cercuri din emblema ecusonului său, cei trei de 6. Le privi rânjind scurt.

 

 

 

 

Silviu Genescu