în curs de apariție

             Câneparul

 

În copilărie, Ilie Avădane  văzuse fulgere ieșind din interiorul pământului.

Ilie, copil din flori, crescuse pe lângă o mătușă, văduvă, pe ulița Mică. Văduva fusese soția unui meșter de fântâni, unul Țincu, care, zice-se că, înainte de a se apuca de orice treabă, în plină dimineață, cerea o bere, una bună să hie, adică rece de să-ți se crape dinții, pe care o dădea pe gât dintr-o răsuflare. Iar, după ce lichidul făcea concurență sângelui și se risipea prin tot corpul, atunci și numai atunci se simțea înzdrăvenit de-a ghinelea și se putea apuca omul de treabă!

Toți cei care îl chemau, se distrau pe seama acestui obicei al lui. Întrebat fiind, dacă mergea berea așa de dimineață, acesta le răspundea:

  • Poi, oameni buni, ce gândiți! Io, fără berea de dimineață sunt ca tractorul fără combustibil! Ce, dară voi, când vă pregătiți de câmp, scoateți tractorul gol, nu-l umpleți mai întâi!? Pe mine, berea mă ajută să văz mai bine în interiorul fântânii pe care o zidesc! Și mă ajută să scobor cu mintea în acel interior, până hăt, departe, departe, la capătul celălaltal pământului! Io cred că omul de aceea își dorește o fântână la el în curte, să aivă o legătură cu alt capăt al pământului, căci fiecare fântână comunică, să zâc așé, cu o alta! Știți voi, ca telefonul fără hir! Berea mă ajută și să țântesc locul unde să poci săpa fântâna care va fi pe aceeași linie sau undă cu geamăna ei, din alt colț de lume!

 

***

 

Nepotul său, Ilie, zis și Câneparul, după ce devenise adolescent, când venea vremea de recoltat, ieșea în câmpul de cânepă, de la capătul străzii Cânepii, unde stătea ceasuri întregi. Intra, se afunda tot mai mult în lanul bogat și întotdeauna folosea o seceră cu care tăia atâta cânepă, cât să-i încapă în alți doi saci mari. După ce termina de tăiat și de încărcat în saci, îl apuca pe unul în spate și mergea acasă, unde îl lăsa sprijinit de șopru. Apoi, se întorcea în lan, după celălalt. Nu era așa de mare graba, nici distanța, între ulița Mică și ulița Cânepii. Făcea cam zece minute, pe jos.

În altă parte a lanului se zărea capătul Strigoiței și, uneori, avea senzația că acolo, lanurile de cânepă  fremătau într-un mod cât se poate de straniu, aducând, uneori, cu glasul șoptit al cuiva, un glas de tăciune care, fie cerea ajutor, fie spunea o poveste care continua la nesfarsit.

Odată, mersese până aproape de Strigoiță și când încercase să smulgă, din acel loc, un snop de cânepă, nu reușise, căci cânepa îi păruse uscată, rece, și parcă nu putea fi smulsă defel din pământ. Mai mult decât atât, de undeva venea un miros înțepător care îl făcuse să își ducă, de îndată, mâna la nas. Dăduse să plece, când ceva, ieșind din pământ, îi atrăsese atenția. Se aplecase și apucase obiectul pe care, când îl ridicase, băgase de seamă că era o cutie metalică, tare decolorată și puțin stranie, care-l neliniștise puțin. O scuturase și simțise că nu era goală. Când ajunsese acasă, reușise să-i desprindă capacul care trosnise de-a dreptul când se deschisese și un praf subțire se înșirase-n toată camera. În cutie se afla cenușă și, din povești, își amintise că, nu departe de acel loc, poate chiar acolo, se aflase pe vremuri acel cimitir al leagănelor în care un boier îngropase leagănul fetei sale, după ce o pedepsise, căci rămăsese gravidă cu un haiduc. Fusese jale mare, căci și fata, la scurt timp, dispăruse. Și tot acolo fusese o biserică de lemn, înconjurată, în anumite nopți, de sunetele ieșite din pământul din jurul ei; sau de melcii cu cochilia albă, care luminau totul în preajmă.

Ilie, cunoscut ca cel mai tânăr cânepar din zonă, se pricepea, de minune, să țeasă, din cânepă, acei saci sau desagi care erau cumpăniți peste umăr, plini cu de toate, după recoltele îmbelșugate care aveau loc.

După ce se termina recolta, de la începutul toamnei și până spre iarnă, Ilie primea tot felul de comenzi pentru sacii aceia; așa că, în marea parte a zilei, după ce se ducea în grajd să dea de mâncare la animale, mergea în bucătăria de vară, unde avea un adevărat atelier de cânepărie. Pe lângă o laviță, o masă de bucătărie, un bufet plin cu veselă, majoritatea ustensilelor erau cele trebuincioase lucrului cu cânepa. Se așeza la masa de lucru, bea o cafea lungă, apoi scotea din saci firele încâlcite de cânepă, iar pentru prelucrarea lor folosea unelte ca frângătoarea, melița, cheptenii de câlți și chepteneii care rupeau din bulgărele de cânepă, acele fuioare subțiri. Mai erau acolo și nelipsitele furci lungi, înconjurate de scăunelele pe care se torceau firele. După toarcere, acestea se împăturau pe așa-numitele fuse, ca mai apoi, să fie depănate pe rășchitoare sau erau puse și rotite pe o vârtelniță. Pentru urzeala lor se foloseau, printre altele, niște stâlpi nu foarte groși, din lemn, numiți urzoaie, prinși fiind de grinzile de lemn din tavanul bucătăriei.

În copilărie, fugea din casă și când ajungea în fața ușii închise a bucătăriei de vară sau a cumnei, cum i se mai zicea, se oprea dintr-o dată. O mână invizibilă se așeza, de fiecare dată, din senin, pe umărul său și-l oprea pe loc. Se simțea stânjenit, parcă înfricoșat. Mergea apoi spre mica fereastră a bucătăriei și, chiar dacă era în plină zi de vară, zărea în interior, același întuneric greu, ca o ceață păcuroasă, care, fără astâmpăr, plutea în întreaga încăpere.

 

Într-o zi de vară, înainte de a vedea fulgerele ieșind din  pământ, Ilie, copil fiind, se furișase în camera din față, unde se afla pe masă un bol plin cu vișine din care bunica, împreună cu mătușa lui, aveau să facă mai târziu o plăcintă. Copilul știa de existența bolului, așa că așteptase ca cele două, după obicei, să se-ntindă de prânz și, cum era foarte cald, căzuseră într-un somn greu.

Stătu la pândă, în camera lui, și cum le auzi răsuflările grele, ieși cu grijă, ajunse în camera cu pricina, unde era răcoare datorită jaluzelelor groase care acopereau fereastra, se duse glonț la masa din mijloc, își îndesă pumnul în cireșe, se puse pe jos, la piciorul mesei, și începu să mănânce, lepădând sâmburii peste tot în jurul său. Vișinele aveau gust amar, dar erau foarte reci. O aromă grea, pe care n-o mai întâlnise până acum, îi inundă întregul corp. Copleșit de această nouă și unică senzație, termină aproape jumătate de bol.

Când se treziră cele două și descoperiră isprava, se mâniară peste măsură și hotărâră să-l învețe minte. Mătușa luă din dulap brăcinarul și se îndreptă spre camera băiatului. Acesta, când auzi pașii, o luă la fugă și ajunse în curte. Poarta fiind închisă, singurul loc unde se putea adăposti era cumna. Gardul care despărțea curtea de grădină era și el închis cu-n lacăt, să nu scape găinile.

Ajunse-n dreptul cumnei și din nou fu oprit de acea mână invizibilă. Se apropie încet de mica fereastră acoperită de pânze de păianjen care sclipeau puternic în lumina soarelui de iulie, precum niște vitralii în miniatură. Înăuntru, același întuneric greu. Cei doi stâlpi, numiți urzoaie, răspândeau o lumină difuză. Își aminti atunci că bunica îi spusese că acei stâlpi țin cerul să nu se prăbușească pe pământ. Fără să se vadă cu ochiul liber, ei continuă dincolo de acoperiș, înfipți în cer! Fiecare cânepar, așa cum era și bunica, pe care băiatul avea s-o moștenească, are asemenea stâlpi la el în casă. Datorită lor, câneparilor, cerul nu se prăbușește încă. Dacă n-ar fi avut și familia lor, stâlpii respectivi, poate în partea aceea a Ocnei sau a lumii, cerul s-ar fi prăbușit demult peste pământ, sfărâmându-l.

Ilie mai auzise și de strigoiul de cânepă, cel care fusese, cândva, om. Odată, fiind foarte beat, își pierduse mințile și dăduse foc întregii plantații de cânepă a Ocnei. Aceasta arsese atât de bine, încât, în următoarea zi, nu mai rămăsese nimic din ea.

Cât timp arsese, ieșise un fum negru, fără de sfârșit. Cei care se aflau prin preajmă,  zăriseră în jurul plantației distruse, stropi de sânge. Tot în acea zi, piromanul se trezise cu toată casa plină de cânepă. O cânepă ale cărei fire păreau vii și se mișcau precum  picioarele unor păianjeni neastâmpărați, care, la un moment dat, îi înlănțuiseră tot trupul. Când acesta încercase să iasă din strânsoare, văzuse că firele cânepii erau puternice ca niște lanțuri de fier.

Reușise totuși să iasă.  Ajunsese-n curte și când s-o ia la fugă, în fața lui, unde ar fi trebuit să fie grădina, se afla un mușuroi uriaș și într-o clipă pământul începuse să tremure, apoi să se preschimbe într-un vârtecuș care îl trăsese și pe el în interior. Și de atunci, omul nu mai fusese văzut. Mușuroiul și cânepa din gospodăria sa dispăruseră subit. Oricum, nu fuseseră văzute de nimeni altcineva în afară de el.

Însă, de-a lungul plantației care arsese și care se refăcuse de la sine, la fiecare miez de noapte putea fi zărită o arătare, care, dacă nu ar fi mișcat, ai fi zis că e o moviliță de cânepă. Apăruse și în curțile unor oameni, speriind păsările. Nu făcuse nimănui niciun rău, nici nu distrusese ceva, vreodată. Se mișca de colo-n coace, atentă la cei din jur și nu dădea semne că ar fi agitată sau nemulțumită. Oamenilor nu le mai era frică de ea și-o lăsaseră în plata Domnului. Îi spuseseră strigoiul de cânepă.

Ilie însă, după ce auzise că strigoii existau și că, iată, unul dintre ei, cât se poate de vizibil, dar și de inofensiv, le bântuia satul, nu se arătase deloc speriat. Cel care îl vedea primul, câștiga nu numai admirația celor din jur, ci și neînsemnate rămășaguri, ce constau în dulciuri sau bani. Câștigător era doar cel care îl vedea primul și nu o lua la fugă imediat, ci stătea acolo, în fața lui, îi vorbea ceva, îl  înfrunta chiar, dacă era nevoie.

Mătușa lui, care trebuia să-l fi găsit imediat și să-i aplice corecția cu brăcinarul, nu se auzea și nu se vedea nicăieri. Ilie se întoarse, dintr-o dată, și băgă de seamă cum casa se îndepărtase considerabil de cumnă. Până și auzul i se subțiase. Percepea doar niște sunete minuscule, foarte apropiate, ca și când un roi de insecte se mișca nu departe de urechile sale. Zgomotele mai îndepărtate, ca nechezatul unui cal sau vocile unor oameni de pe stradă, se auzeau ca venind din altă lume.

Ilie reveni spre geamul cumnei. Cei doi stâlpi numiți urzoaie erau cuprinși de flăcări albe, care nu ardeau mânios. Băiatul începu să se neliniștească. O forță, din afara lui,  îl coordona acum și îl împingea spre ușă. Puse mâna pe clanță, o apăsă, ușa se deschise, întunericul dinăuntru era cât se poate de adevărat, aparținea, așa, în plină zi, unei nopți foarte îndepărtate, din altă lume. Ilie intră. Îl întâmpină un miros puternic de mucegai și foarte multă umezeală înțepătoare. Pe un scaun, de data aceasta, se afla cineva. Stâlpii începură să ardă și mai tare. Nimic nu părea că mișcă în jur. Abia respira. Îl treceau fiorii. Pe scaun era un schelet. Din oase îi ieșeau fire de cânepă.

Dintr-o dată, îi reveniră puterile, se întoarse și o luă la fugă din acel loc. Nu se mai simțea stăpânit de nicio forță. Alerga de rupea pământul. Nu mai existau curtea sau casa. Avea senzația că nici nu existaseră vreodată.

Alerga acum pe un câmp imens. Din când în când trecea pe lângă o plantație mică de cânepă cuprinsă de flăcări vineții. La un moment dat se opri. Zări un pod și niște soldați care înconjurau un om prăbușit, foarte rănit. Un muribund. Ochii îi erau închiși. Soldații păreau foarte nervoși, vorbeau repede între ei, într-o limbă necunoscută, și-l tot loveau cu picioarele.

Ilie  fugea acum și mai tare. De abia mai atingea pământul din care începură, din toate părțile, să se audă niște zgomote puternice, la început înfundate. Dar, pe măsură ce înainta și câmpul nu se mai sfârșea, parcă niște tunete se auzeau în toată regula, tot mai aproape de suprafață, contorsionând pământul, încercând să răzbească afară. Scoarța terestră vibra, începea să crape. Simțea cum și lui, tălpile-i vibrau, se afundau tot mai mult în pământul topit și arzător.

Apoi, dintr-o dată, prin niște crăpături, izbucniră fulgere imense care tăiau aerul și ajungeau până la cer, despicându-l.

Brusc, se opri. În fața lui se deschidea acum o pădure de cânepă. Niciun copac. Pe alocuri, cânepa depășea doi, trei metri. Îi părea că nimerise într-o junglă de cânepă. Înaintă și când să intre în ea, se apropie de el un om, extrem de agitat. Trăgea după el un sac, din care scotea fire de cânepă neprelucrată și le arunca în niște straturi. Când îl zări, omul se opri și el. Abia mai răsufla.

  • Grea muncă, azi! Barem de s-ar prinde cânepa, de și-ar regăsi rădăcina! Să scap odată de blestem!
  • Ce blestem?
  • Cum, nu știi! Io îs Pavel, cel care la o beție nebună a ars cânepa Ocnei. Se spune că cine distruge cânepa, în loc să o ocrotească, acela se va transforma, pe loc,în strigoi. Și, iată-mă, condamnat să rămân pământean, pe veci. Când ajung printre ceilalți, pâlpâind palid, ei mă văd, nu se sperie de mine, dar nici nu înțeleg ce le zic sau ce vreau de la ei. Și, de atunci, colind de nebun tot satul, nefolosind nimănui, neaflându-mi vreun loc, necăpătându-mi numele. Să mă convingă, își smulse cămașa. Pe piept i se puteau zări fire de cânepă uscată, înnegrită. Cânepa crește și tot crește! Simt că nu mai am trup din carne. Totul în mine e din cânepă! De atâta durere, nici glas nu mai am să țip! Atunci, cu palmele goale, cât mă mai țin puterile, îmi smulg cânepa de pe mine, până îmi vin amețelile și mă doboară, până mă ia cu niște arsuri care-mi pârjolesc orice simț. Însă, sânge nu curge deloc. După ce-mi revin, mă ridic, strâng cânepa, viu zilnic, aici, cu ea și încerc să fac răsaduri, unde pui firele, apoi le ud și aștept să crească.

Dar, vai, nu prea am spor! Și pe mine, cânepa continuă să crească neîncetat! Mă-nădușe, de-a ghinelea! Sunt blestemat, ce mai! Și, unde nu se leagă de pământ, cânepa putrezește-n dată. Apoi din aceste răsaduri sterpe ies fulgere. Tună din pământ. Acum îs furtuni ușoare. Dară, dacă nu voi reuși să sădesc cânepa, să refac plantația, atunci va fi vai de noi toți! Când vom începe a visa oameni care râd și din râsul lor curg șiraguri de mărgele osificate, atunci va veni o și mai mare furtună, de va despica pământul, prăpăd lăsând în urma ei. Sfârșitul lumii va începe cu o furtună din pământ!

Omul se îndreptă repede spre alte straturi, unde continua s-arunce-n grabă fire de cânepă.

Din anumite straturi continuau să iasă fulgere subțiri ca niște funigei. Din altele, apăreau fulgere mari care luceau ca  niște tăișuri de diamant. Pe Ilie îl apucă din nou teama, se întoarse și o rupse la fugă, până ce se pierdu în depărtarea tot mai ștearsă.