Aceasta este, cred eu, cea mai importantă descoperire arheologică făcută vreodată. Ea va răspunde întrebării care a născut, de-a lungul vremii, cele mai multe speculaţii. Sunt convins că va revoluţiona întreaga istorie a umanităţii.

 

În dimineaţa aceea se lăsase o ceaţă atât de deasă că o puteai tăia ca pe o brânză.

Cei doi pescari canadieni, Jean Muslim şi Jack Black, au plecat încă din zori, cu gândul să ajungă în zonele virgine ale Mării Labrador. Tabăra nu şi-o stabiliseră departe, aşa că în jurul prânzului au ajuns la frontiera Cercului Arctic.

Abia începuse anul 2032. Oceanele erau sufocate de plastic şi reziduuri, astfel încât în ele nu mai trăiau peşti, doar microorganisme, alge şi câteva meduze.

Rămăseseră puţine spaţii nepoluate, unde se refugiaseră cele mai rezistente specii de animale marine.

Asta sperau să găsească temerarii noştri în acel ţinut controlat, încă, parţial, de gheaţă. Spun încă, pentru că şi gheţarii se retrăgeau într-un ritm alert, topiţi din cauza încălzirii accelerate a climei.

Ambii ştiau deja, din experienţă, că apa dulce rămasă în urma acestora era un mediu prielnic pentru ultimii peşti, rătăciţi în căutarea unei surse pentru supravieţuire.

Au acostat lângă un mal stâncos, de unde părea că abia se desprinsese un masiv de gheaţă şi care îi atrăsese de la distanţă cu o strălucire aparte. Părea un far pus în funcţiune de un necunoscut care voia să îi aducă mai aproape.

Erau dotaţi cu o serie de echipamente cu care puteau să depisteze de exemplu un banc de stavrizi în mişcare. Altă dată au descoperit cu ele o epavă ascunsă sub un recif stufos din adânc.

Le-au instalat cu multă dexteritate, amândoi fiind destul de pricepuţi şi la astfel de treburi tehnice. După câteva teste, au căzut de acord că funcţionau perfect şi că nimic nu-i opreşte ca măcar astăzi să aibă succesul dorit.

Primul care a sesizat că totuşi aparatele indicau ceva neobişnuit a fost Jack.

– Jean, mi-e teamă că s-a dereglat ceva! Vino să vezi! Pe ecranul ăsta e un semnal puternic care nu vine dinspre apă, ci dinspre restul de gheţar.

– Într-adevăr, Jack! răspunse acesta uimit. E ceva destul de puternic care vine din direcţia asta. Oare ce o fi? Merită efortul să cercetăm?

– Nu aş vrea să pierdem timpul. Nu cred că poate fi ceva important. Hai să căutăm tot spre fundul apei! Acolo se află ce avem noi nevoie.

Au mai făcut tot felul de teste, timp de trei ore, dar gândul le rămăsese şi la fenomenul necunoscut ce îi derutase la început.

Epuizaţi şi dezamăgiţi, s-au oprit brusc amândoi şi aproape că au spus la unison:

– Hai să mergem, să vedem ce e acolo!

Drumul se arăta destul de anevoios, cu stânci abrupte şi tăioase, pe care alunecau frecvent, dar amândoi erau decişi să meargă până la capăt. Plini de zgârieturi şi obosiţi, au reuşit totuşi, relativ repede, să ajungă pe culmea unde ultima rămăşiţă de gheţar părea să troneze, dominând împrejurimile.

Şocul pe care l-au avut aproape că i-a înspăimântat.

Ascunsă sub sticla de gheaţă era o construcţie enormă, strălucitoare ca Soarele.

Au schimbat între ei priviri temătoare, dar niciunul nu îndrăznea să spună ceva, de parcă brusc le-ar fi fost frică să nu fie auziţi.

– Nu ştiu ce e asta, dar sigur nu e pentru noi, a bâiguit în şoaptă Jean, cu un mic frison în voce.

– E incredibil! a replicat Jack, dar mai mult pentru el, încremenit de uimire.

Au căzut iute de acord că au văzut destul şi că trebuie să se retragă ca să nu-i prindă înserarea.

Jack a făcut totuşi câteva poze şi şi-a notat cu exactitate coordonatele acelei apariţii neobişnuite.

Au făcut drumul de întoarcere într-o linişte apăsătoare, sub povara evenimentului la care nu se aşteptaseră.

A doua zi, au povestit familiilor, prin telefon, peripeţia cu care se încheiase expediţia, iar fata lui Jack, Fabiana, reporter la o televiziune online locală, s-a arătat deosebit de  încântată şi interesată, astfel că i-a cerut lui taică-su să-i trimită de urgenţă fotografiile şi coordonatele pentru că voia să fie ea prima care să le publice. A fost şi mai entuziasmată când a văzut imaginile şi a dorit şi alte amănunte. Din păcate, niciunul dintre cei doi nu a putut să-i dea mai multe lămuriri decât o făcuseră pozele.

– Nu-i nimic. E suficient şi atât. Sunt convinsă că voi provoca multă senzaţie chiar şi doar cu ce am deocamdată.

În gândul ei, se vedea deja mergând acolo şi făcând descoperiri senzaţionale.

L-a sunat imediat pe şeful ei, Grigorio Mustather, ca să-i povestească şi să-i propună publicarea lor la o oră de vârf.

Acesta, ciudat de calm, a rugat-o să-i trimită şi lui pozele ca să se lămurească despre ce e vorba. După câteva minute, a sunat-o el:

– Dragă Fabiana, lasă-mă, te rog, până mâine, pentru ca experţii mei să verifice să nu fie falsuri şi te voi anunţa eu ce decizie voi lua.

– Cum să nu fie adevărate? s-a revoltat Fabiana. Abia ce mi le-a trimis tatăl meu, care nu ar putea să mă păcălească tocmai pe mine! Trebuie să mă crezi!

– Rămâne cum am stabilit! i-a răspuns tăios Grigorio şi a închis telefonul.

Fabiana nu a dormit toată noaptea. S-a zvârcolit, a plâns, a ţipat în pernă.

Dimineaţă, chiar când abia reuşise să aţipească, soneria a sunat prelung şi dureros.

Abia târându-se, a deschis uşa. În faţa ei erau trei persoane necunoscute, îmbrăcate în costume negru-cenuşiu, iar unul dintre ei s-a apropiat:

– Bună dimineaţa, acestea sunt legitimaţiile noastre. Suntem reprezentaţi ai Serviciului de Securitate Internaţională. Dorim să stăm de vorbă cu dumneavoastră doar câteva momente.

– Despre ce e vorba? Ce căutaţi la mine?

– Am prefera să discutăm în interiorul casei, vă rog! Altfel, vom fi nevoiţi să vă ducem la sediul nostru.

– Ce stupid! Poftiţi înăuntru! Nu pricep ce aţi putea să doriţi de la mine.

Cel care a vorbit, s-a aşezat pe canapea, încercând să pară relaxat, dar ceilalţi doi au rămas în picioare, unul în dreptul uşii, celălalt lângă o fereastră, într-o stare de vigilenţă vizibilă.

– Am să intru direct în subiect. Am fost anunţaţi de colegul nostru, Grigorio Mustather, despre descoperirea tatălui tău şi despre pozele ajunse la tine. Cu tatăl tău şi asociatul acestuia au luat deja legătura cei din serviciul nostru şi au rezolvat problema. Ceea ce trebuie să înţelegi e că această întâmplare a devenit una de importanţă internaţională şi că trebuie să preluăm toate datele pe care le deţii, concret, copiile acelor imagini.

Fabiana nu a fost uimită. Se aştepta cumva că se va ajunge aici, aşa că, resemnată, le-a arătat tot ceea ce aceştia au solicitat şi i-a lăsat să şteargă toate urmele de pe dispozitivele sale.

Cei trei erau într-adevăr reprezentaţii unei structuri de securitate internaţională. În plus, fuseseră selectaţi ca exponenţi ai celor trei cele mai puternice state ale momentului, România, Ceylon şi Sudan. Acestea reuşiseră să domine lumea după ce au decis să investească masiv în cercetare, iar acum întreaga societate umană era dependentă de inovaţiile lor. În rezultatele cercetătorilor acestora se regăseau speranţele omenirii pentru supravieţuire.

Cel care vorbise, de altfel, ajuns chiar şeful serviciului, se numea Gelu Negruiu. În ciuda semnificaţiei numelui, era cel mai alb la piele dintre cei trei. Prabasuriya Jayath, colegul său din Ceylon, o masă de muşchi şi forţă, avea o piele ce i se confunda cu griul costumului. Fakied Hattah, din Sudan, cel mai scund dintre ei, părea a fi şi cel mai nerăbdător, după cum îşi frământa mâinile în permanenţă.

Imediat cum au rezolvat întâlnirea cu jurnalista, au urcat în drona care era parcată în apropiere, setând destinaţia după coordonatele obiectului pe care intenţionau să-l identifice.

Au aterizat cu destulă dificultate, pentru că solul era neuniform, plin de creste ascuţite şi dure. Acolo, deja mai multe echipe dotate cu diverse echipamente şi utilaje îi aşteptau să li se dea comenzi. După ce s-au consultat cu tehnicienii, au decis că pot fora o breşă în gheţar ca să ajungă în interiorul ciudatei construcţii. Primul care i-a atins pereţii a fost Gelu Negruiu.

– Zidurile par de titan, va fi dificil să le tăiem. Ciudat este şi că această clădire nu are niciun geam. Poate găsim totuşi o intrare. Haideţi să mai dezvelim!

După încă vreo trei ore de decopertare, au descoperit o nişă care dădea senzaţia că ar fi mai accesibilă, doar că toate eforturile lucrătorilor nu au dat niciun rezultat. Nu reuşeau să pătrundă în interior, dincolo de platoşa de metal. A urmat o săptămână întreagă de lucrări şi încercări până au deblocat uşa. Poarta care li s-a deschis era nefiresc de mică, dar şi în interior toate spaţiile erau joase, cam la un metru înălţime, ceea ce a făcut aproape imposibilă deplasarea oamenilor, astfel că au apelat până la urmă doar la roboţi şi drone, împânzind numeroasele holuri şi cămăruţe. Echipamentele veniseră dotate cu camere şi reflectoare, precum şi diverşi senzori. Toate spaţiile se extindeau în aceeaşi formă hexagonală. În orice direcţie priveau, vedeau poligoane cu şase laturi. În curând au conturat o primă hartă a interiorului. Semăna cu un labirint care avea în centru un spaţiu comparabil mult mai mare decât celelalte încăperi. Toate aceste spaţii mici nu aveau niciun fel de mobilier, doar nişte terminale pe care nu le-au înţeles cum funcţionează şi care le e rostul. La un moment dat, majoritatea roboţilor au ajuns în camera centrală şi au început să trimită zeci de imagini. Aici părea să fie o adevărată uzină, cu tot felul de aparate, echipamente şi monitoare. Un zumzet continuu se auzea în boxele de la baza unde se aflau cei trei conducători ai investigaţiei.

La un moment dat, unul dintre roboţi a descoperit un schelet ciudat, cu o formă plată, hexagonală, orizontală, nu mai înaltă de un metru, susţinută de 6 membre. Toţi trei au rămas înmărmuriţi. Nu se aşteptau la o aşa întâlnire. Forma aproximativ fosilizată se afla aşezată într-o poziţie în care părea că se pregăteşte să apese un buton, sau mai degrabă îl indica prin semnul său încremenit. Gelu Negruiu a decis că ar trebui să activeze acel buton, aşa că a dirijat cel mai apropiat robot pentru a realiza operaţiunea.

În acel moment, în incintă s-a auzit un zgomot ciudat, un fel de scrâşnet industrial, combinat cu scârţâituri şi pocnituri, urmat de o serie de jocuri de lumini care s-au transformat în holograme reprezentând o lume total necunoscută. Mii de vietăţi, asemănătoare structural cu scheletul descoperit, au animat tot spaţiul existent. Fakied Hattah, expertul în decodificări de limbaje, a bănuit imediat că zgomotul acela industrial, aparent fără sens, era limbajul locuitorilor acelora ciudaţi. A propus să aducă aplicaţia inovată de el, pentru a descifra mesajul transmis. În timpul ăsta el chiar pornise spre drona centrală după ea. A instalat rapid programul şi imediat au avut în boxe şi pe monitoare traducerea.

– Dragi vizitatori, s-a auzit, dacă aţi ajuns aici, înseamnă că trebuie să cunoaşteţi adevărul. Sunt ultimul reprezentant al unei civilizaţii care prin mine va dispărea definitiv.

În acel moment toţi trei au înţeles că le vorbea cel al cărui schelet l-au descoperit.

– Planeta de pe care venim noi a suferit transformări catastrofale în urma exploatării ei de către înaintaşii noştri şi nu a mai fost prielnică vieţii noastre. Acum, vă aflaţi în Arca cu care o parte din populaţia noastră a reuşit să fugă din calea urgiilor, în urmă cu un milion de ani tereştri. După multe încercări eşuate, am avut norocul să găsim această planetă primitoare. Noi suntem fiinţe a căror durată de viaţă e de zece mii de ani tereştri. Am reuşit să supravieţuim cu eforturi foarte mari, pentru că nu mai aveam condiţiile de pe planeta noastră mamă. Din păcate, am început să ne degradăm şi să ne reproducem cu tot mai mare dificultate. Când ne-am dat seama că fenomenul e ireversibil şi nu mai avem mult până la extincţie, am decis ca măcar să lăsăm moştenire cuiva inteligenţa noastră. După numeroase analize, am ales câteva rase de maimuţe care ni s-au părut cele mai potrivite şi am început să le implementăm gene de-ale noastre, responsabile de gândirea inteligentă. Primele tentative nu ne-au mulţumit, voi le-aţi numit Neanderthal, Denisova etc. Într-un final, am decis să rămână exemplarele pe care le-aţi denumit Homo Sapiens. Şi dintre acestea am experimentat mai multe variante, pe diverse continente, care ne-au ieşit diferenţiate ca înălţime sau culoare a pielii. Apoi, am încercat să vă creăm demonstrativ câteva modele de civilizaţii evoluate. În Asia am lucrat la modelarea asirienilor, persanilor, chinezilor şi japonezilor. Pe teritoriul Americilor ne-au ocupat de azteci şi incaşi. În Africa am experimentat cu egiptenii faraonilor, iar în Europa cu Grecia şi Roma antică. Din nefericire, oamenii temători, lipsiţi de suficientă luciditate, au început să ne transforme în zei şi să facă sacrificii nejustificate în numele nostru, iar noi am fost extrem de dezamăgiţi. Oricum, dintre toate aceste variante de hominizi pe care le-a creat în diverse locuri ale globului vostru, ne-am pus cea mai mare speranţă în…

În acel moment s-a lăsat brusc o linişte profundă şi s-a făcut întuneric. Apoi, o serie de explozii au declanşat ceea ce s-a dovedit a fi modulul de autodistrugere programată, care a topit totul pe o rază de un kilometru, atât nava cât şi toţi martorii.

Din fericire, Fabiana Black, devenită Fabiana Calotă după căsătorie, a reuşit să salveze toate informaţiile. Când a permis oficialilor să se conecteze la dispozitivele sale, a şi instalat un virus pe terminalele lor, virus care i-a transmis instant toate datele pe care aceştia le-au înregistrat, imagini şi filmări. Nu a mai îndrăznit să le propună undeva pentru publicare, dar eu, fiul ei, am scris acum această povestire care redă cu exactitate faptele întâmplate. Dacă interesează pe cineva, încă mai deţin toate dovezile care îmi susţin afirmaţiile.

Acum suntem în anul 2052. Temperatura exterioară, la umbră, e de 70 de grade. Trăim în capsule climatizate. Ne hrănim cu larve şi insecte produse prin reciclarea materiei organice. Agricultură se mai realizează în puţine spaţii protejate. Nu mai există naţiuni. Schimbările climatice le-au determinat să-şi unească eforturile de supravieţuire într-un singur Sat Global.