Romanul Fata cea mică a timpului, scris de Doina Roman şi apărut la editura Tracus Arte, în anul 2022, poartă cititorul, ca orice carte de ficțiune de calitate, într-o incursiune în adâncurile experiențelor umane, general valabile. Autoarea are o scriitură vie, dialoguri credibile, pline de umor și ironie, cărora le contrapune o atmosferă deseori întunecată, populată cu închipuiri de coșmar. Cu toate că acțiunea se desfășoară într-un ritm alert scriitura este una așezată, negrăbită, cea a cărților scrise cu seriozitate și meticulozitate. Acest lucru dă răgaz cititorului să se scufunde în povestea care se dovedește a fi obsedantă și insidioasă, ca o bucată muzicală ce îl uimește, bucură sau, pe alocuri, înspăimântă.

Doina Roman se dovedește a fi o iubitoare a poveștii ca realitate ultimă a vieții oricărei ființe (umane sau nu), ca realitate ultimă a existenței în ansamblul ei. “Există povești care devin realitate abia după ce sunt spuse sau scrise. Altele sunt tăinuite în cotloanele minții, dar nu mor niciodată, se sting odată cu mintea care le poartă, însă, până atunci sunt creaturi vii și se hrănesc, le cresc rădăcini sau tentacule, transformându-se cu timpul în monștrii sau legende”, pag. 65.

Premisa cărții este apropierea sfârșitului lumii, din cauza apariției unui vierme al timpului și a apetenței lui pentru distrugere. Prinsă în mijlocul unei rivalității vechi dintre doi magi, Antonia, personajul feminin al cărții, își descoperă rădăcinile spirituale care o înrudesc cu preotesele Timpului din Makkonia. Ca orice erou, ea pornește în aventură de la un demers personal (dorința de a-și găsi fratele), ajungând pe parcurs să înțeleagă și să accepte cine este în realitate. Aceasta îi oferă posibilitatea de a-și asuma rolul pe care îl are în salvarea universului, în regenerarea lui. Astfel, Prologul și primele două părți ale cărții (Semne și Clironomica) sunt alcătuite dintr-o serie de povești al căror rost și deznodământ îl aflăm doar în ultima parte (Antonia), pentru că, se știe, niciun erou nu va fi trimis în misiune fără să primească ajutor din afară.

Rolul fetei celei mici a timpului, este acela de a-și asuma încercarea la care este supusă și de a ajunge în posesia dreptului primit la naștere. Din această aventură Antonia poate ieși învingătoare, salvând totodată universul din care face parte, însă poate de asemenea să eșueze. Autoarea reușește să ne convingă că, indiferent de circumstanțele exterioare, de prăbușirea sau transformarea ce poate avea loc în lumea pe care o cunoaștem, nu există iad mai personal decât cel pe care ni-l creăm singuri. Pentru că lupta între bine și rău, între iubire și renunțare se poartă concomitent în planul real și în cel personal. Drumul interior al Antoniei este astfel plin de pericole, imaginare sau nu, de ispitiri și autoispitiri. Din acest punct de vedere, personajele sunt bine construite, lucru cu atât mai greu de realizat cu cât într-un univers ficțional acestea trebuie să se supună atât legilor naturale cât și regulilor după care funcționează lumea creată de autor.

Doina Roman desfășoară în fața cititorului o lume plină de mister, ținută în echilibru cu ajutorul magiei, populată cu animale mitice dar și cu vietăți de coșmar. Regăsim astfel credințe și superstiții demult uitate, însă, pe care, într-un fel sau altul, le purtăm încă ascunse în noi.

Scriitorul de ficțiune este în fapt, după părerea mea, el însuși un soi de animal fabulos. Un animal care, la fel ca uracaianul, unul dintre personajele cărții, posedă zeci de ochi. Ai lui și nu numai. Cu ei, la început când încă este lipsit de experiență, privește cu uimire realitatea. După o vreme însă, ochii aceia încep să vadă dincolo de ea. Încep să vadă toate posibilitățile existării, pe care le experimentează prin scris. Prin urmare, la fel ca personajele sale, el trăiește în afara vremii/vremurilor, pentru că timpul, în fond, este doar o iluzie.

Am încheiat de citit cartea Fata cea mică a timpului având convingerea că Doina Roman, la fel ca alți autori de ficțiune, are în posesie un soi de pumnal diafan, ca cel din trilogia Materiile întunecate a lui Philip Pullman, cu care poate tăia pereții subțiri ce separă universurile unul de altul. Însă, spre deosebire de povestea mai sus amintită, autoarea nu se grăbește să închidă în spatele ei deschizătura prin care pătrunde. Lăsând-o deschisă ea permite și cititorului să călătorească dintr-o lume în alta.