Lovi un frig năprasnic în iarna aceea, care nu era ca alte ierni, atât de crunt că înghețară până la sticlă ramurile brazilor, acoperișurile caselor erau învelite de o pojghiță groasă de chiciură, iar drumurile deveniră alunecoase și greu de străbătut. Apa prelinsă printre crăpături închegă zidurile, căci spini de gheață creșteau din îmbinările cărămizilor, iar răsadurile de mucegai înflorau pereții caselor în care abia mai pâlpâia câte un foc sfrijit în sobe. În acea iarnă, se născu Irsa.

Mama ei urlă în chinuri timp de șase zile și sângeră fără oprire, dar numai în zorii celei de-a șaptea zile născu un ghemotoc de piele și oase străvezii, cu un smoc de păr de tăciune în creștet. Peste măsură de istovită, femeia respiră greu de câteva ori, crezând că avea să-și dea duhul, însă o voce neauzită se insinuă în mintea ei cu un sfat, și ascultându-l, femeia mâncă sacul în care crescuse copilul în pântec. Într-o clipă, puterile i se adunară, trupul i se vindecă îndată, iar laptele îi năvăli din sânii crăpați, astfel că o așeză pe Irsa la sân, iar copilul gemu și plescăi de câteva ori până să-și înfigă cei patru dinți mici și ascuțiți în carnea dulce și să înceapă să sugă cu poftă. Mama Irsei, Fiona, era deopotrivă înspăimântată și îndrăgostită de creatura pe care-o zămislise, dar cum iubirea e un munte și frica e doar o piatră, fu copleșită de drag și o îngriji cu blândețe. Nu povesti nimănui, că Irsa se născuse cu dinți și cu oasele străvezii, de teamă să nu creadă oamenii din sat că dăduse viață unei pocitanii care nu merita altceva decât moarte.

Nicio altă iarnă nu mai fu așa de aprigă precum aceea. Când Irsa se născu, tatăl ei, Maor, se căznea să aducă lemne de la pădure, pentru ca mica lor cocioabă să fie bine încălzită pentru copilașul ce avea să vină. Deși pădurea de brazi era foarte aproape, Maor zăbovi mult, tăie și orândui buștenii în căruță, îi înveli cu peticul zdrențuit ce ținea loc de coviltir, iar când să strunească măgarul spre casă, începu să se întunece. Străbătând miezul pădurii, dădu peste un copac ciudat, cu ramurile moi, de un verde crud, curgând ca niște plete pe lângă trunchiul mlădios, iar dintr-o slăbiciune de cuget, încercă să-l taie, numai că lama toporului se frânse în sute de așchii îndată ce atinse trunchiul, iar câteva dintre ele i se înfipseră bărbatului în ochi, furându-i lumina.

Maor se întoarse mai mult dibuind poteca, lăsând în urmă șiroaie de sânge care ademeniră ciorile, iar când ajunse în sfârșit acasă, nevasta îl întâmpină cu ghemotocul în brațe. Fiona ascultă pățania bărbatului ei cu un ochi râzând și unul plângând. Loviți de un asemenea necaz, se vorbiră, se sfătuiră și găsiră de cuviință că era cel mai bine să se mute la mama Fionei, care locuia într-un sat din munți, la vreo două zile de mers. De fiecare dată, însă, când pomeneau despre mutare, Irsa izbucnea într-un plâns necontrolat și oricât încerca mama ei s-o liniștească, nimic nu-i putea alina durerea nevăzută. Fiona, care era ceva mai iscusită în citirea semnelor, își dădu seama că plânsul fetei era de fapt o prevestire și că nu trebuia să plece din cocioaba lor pentru nimic în lume, însă Maor nu-i dădu ascultare. O puse pe Fiona să împacheteze lucrurile pe care el le urcă pe dibuite în căruță, ferecară ferestrele și ușa cocioabei și porniră la drum în miez de iarnă.

Trecură satul și apucară calea către munți, pe care înaintau anevoios fiindcă drumurile erau pline de noroi înghețat. Străbătând cele două dealuri care se înălțau spre miazănoapte, căruța se legăna potrivnic, lovită din toate părțile de vânturile crâncene ce băteau dinspre munți, iar Irsa urla de frig și de spaimă la răstimpuri, iar atunci trebuiau să se oprească, fiindcă Fiona mâna măgarul pe drum, iar Maor stătea sub coviltir cu micuța. Astfel, îi prinse întunericul tocmai la intrare în Codrii Ispitirii.

Se opriră să înnopteze la marginea pădurii și făcură un foc din vreascuri care nu putu răzbi în furia vântului, așa că Fiona și Maor se ghemuiră cu fetița în spatele căruței și dormiră un somn greu și fără vise. Când se treziră, până să crape zorii, găsiră copilul înghețat bocnă în coconul de pături groase, cu fața vineție și ochii lipiți. Fiona începu numaidecât să-și zbiere durerea, iar Maor tresări din somn, speriat de urletele ei.

— Ce este? Ce se întâmplă?

— Irsa e moartă! A murit înghețată! se tângui Fiona, suspinând amarnic și legănând trupușorul mic la piept.

Maor se aplecă deasupra ei, iar din ochii lui orbi, plini de puroi, căzură două lacrimi atât de fierbinți că, atunci când se zdrobiră de obrajii mici ai fetei, sfârâiră ca uleiul încins. Deodată, Irsa deschise ochii și începu să plângă, iar Fiona, neputând să creadă minunea, îi acoperi obrajii reci cu sărutări. O puse îndată la sân, iar Irsa mâncă hulpavă și fața ei de marmură își recăpătă culoarea.

Porniră, deci, mai departe, trecură pădurea pe lumină și ținură calea până la poalele munților înzăpeziți. De data aceasta, Fiona o înfofoli și mai bine pe micuță și o vârî cu totul sub haina ei. Se treziră înghețați și amorțiți, căci ninsese peste noapte, iar zăpada învelise coviltirul și aproape că le îngropase de viu măgarul, însă cum nu mai era mult, porniră și mai abitir și ajunseră în miez de noapte în satul în care stătea mama Fionei. Așezarea dintre munți era formată din case scunde, cu pereții lipiți cu chirpici pe dinafară și tencuiți cu papură pe dinăuntru. Casa bătrânească în care crescuse Fiona avea, în loc de cat, un pod căptușit cu paie, dar era destul loc și pentru ei în odăile de jos.

Când bătrâna mamă a Fionei auzi pățaniile sale, sări din jilț, scuipă de trei ori pe dușumea, în locuri diferite, și zise:

— Fata mea, tu ai născut o sfântă!

Fiona crezu o iotă, dar nu le crezu pe toate, deși, pe măsură ce creștea, Irsa înflorea ca un boboc de trandafir. Obrajii palizi i se rumeneau, părul îi creștea moale și lucios, vorba i se dezlega treptat, iar în ziua când plecă în picioare, săvârși prima ei minune. Tatăl o cuprinse în brațe și-i sărută obrajii, iar ea își petrecu mânuța cu degete subțiri și fine peste ochii lui, și dintr-odată, ochii tatălui se vindecară și el putu vedea din nou. Inima Fionei tresări de spaimă, căci își aminti vorbele mamei sale precum că Irsa trebuia să fie o sfântă, însă nu doar sfinții se nășteau la fel ca oamenii, ci și demonii, iar îndoiala își făcea loc în inima ei de mamă și îi lega bucuria de a avea un asemenea odor înzestrat cu daruri.

Până să împlinească doi ani, Fiona o puse pe Irsa la culcare, seara, iar a doua zi de dimineață n-o mai găsi în pătuț. O căută disperată prin toată casa, apoi prin tot satul, umblă desculță prin zăpadă, cu poalele ridicate, întrebând pe oricine-i ieșea în cale dacă-i văzuse copilul, dar nimeni nu știa nimic, de parcă pământul însuși îi înghițise fata. Irsa apăru după trei zile, intrând pe poartă pe picioarele ei și aducând târâș, de o ureche, un iepure mort.

— Papa! gânguri ea în pragul ușii, când ochii Fionei clocoteau în lacrimi, iar gândurile ei slăveau cerurile pentru milostenia de a-i întoarce odorul nevătămat.

— Irsa, unde ai fost, fata mea? o iscodi părintele ei, tremurând de bucurie.

— Acasă ! răspunse fetița cu glasul dulce, apoi îi azvârli iepurele lui Maor și mai ceru încă odată: Papa!

Părinții Irsei erau deopotrivă devastați și bucuroși, și singurul lucru pe care-l știau, mai mult decât ce trebuia făcut, era ce nu trebuia făcut: nu puteau sufla o vorbă nimănui despre minunile Irsei, pentru că, după cum era cunoscut, oamenii se temeau de ceea ce nu înțelegeau, iar în mințile scufundate în umbră încolțea cel mai adesea pizma.

Zis și făcut. Timpul trecu, Irsa crescu în taină și în pace, protejată de părinți și iubită cum niciun alt copil nu era iubit. Pe când abia împlinise șase ani, însă, necazul, care-i ocolise o vreme, se năpusti din nou asupra lor, iar casa în care locuiau luă foc din senin, în toiul nopții. De cum simți mirosul înțepător de fum, Fiona sări din pat și se repezi în camera copilei cu gândul s-o scoată afară, numai că nu găsi în pat decât așternutul deranjat și în clipa aceea, înnebunind de spaimă, începu s-o strige și s-o caute.

Irsa, însă, nu o auzi, fiindcă urcase în pod, acolo unde dormea bunica, s-o trezească și să-i spună că ardea casa. Focul se înfrupta din tocurile de lemn cu poftă, lingea dușumelele și curăța grinzile, iar cât mânca mai mult, cu atât era mai flămând. Începură să cadă pereții, iar Maor își purtă nevasta afară pe brațe și o lăsă rezemată de gard, apoi se apucă să scoată apă de la puț și s-o toarne în găleți. Irsa nu-și dădea seama de ce nu se mai trezea bunica ei, căci o mișca și-o zgâlțâia și o striga printre lacrimi, iar pentru că bătrâna nu-i răspunse nicicum, fetița se ghemui deasupra ei și rămase acolo, neclintită. Se adunară mulți vecini să-l ajute pe Maor. Bărbații în putere se apucară să care găleți cu apă și să le verse peste pereții îmbibați în flăcări, și cu tot efortul lor dumnezeiesc, abia în zori reușiră să stingă focul.

Fiona privea casa în care crescuse cu ochii ficși care-o usturau. Arăta acum ca un cărbune fumegând, nu rămăsese decât scrumul din ea. Urlase atât de mult încât rămase fără voce, iar trupul chircit, sprijinit de gardul de lemn care împrejmuia curtea din spate, era cu neputință să-i mai servească la ceva, acum că fata ei murise mistuită în flăcări. Maor, însă, știind că fiica lui nu era un copil oarecare, se apucă s-o caute, intrând în casa al cărei schelet de lemn stătea să se dărâme, și o găsi pe Irsa în pod, aplecată peste trupul ars al bunicii ei.

Fata deschise către el ochii ei care căpătaseră culoarea zăpezii și îi sări în brațe.

— Tată! Bunica, bunica… N-am reușit s-o salvez!

Trupul copilei era tare și încins ca un fier băgat în foc, și nicio urmă de rană nu se vedea pe pielea ei. Maor o scoase repede afară, înainte ca scheletul șubred să se prăbușească, și o așeză în curte, pe zăpadă, lângă Fiona. Mama ei nu mai avea putere nici să plângă și nu putu decât să se târască lângă ea și s-o cuprindă cu brațele. Îi simți trupul mic învelit în pielea tare ca piatra și înțelese cum de focul n-o putuse atinge.

Pe câtă bucurie se înfiripă atunci în familia lor greu lovită, pe atâta supărare căzu asupra lor după aceea, căci unul dintre vecinii care-l ajutaseră pe Maor să stingă focul împrăștie vorba că fata lui era o sfântă, căci avea pielea de piatră și focul n-o arsese. Nu dură mult până ce pâlcuri de oameni se adunară la poarta casei arse, cerând să vadă sfânta, rugându-se să fie atinși de mâinile ei, dorind să li se facă minuni, să fie salvați, vindecați, îmbogățiți și fericiți. Dintre toți, Irsa nu putu ajuta decât pe unul dintre ei, astfel că toți ceilalți se răsculară și amenințară să se întoarcă îndărăt cu furcile. Îngroziți de această întâmplare, Fiona și Maor își luară copila și se întoarseră de îndată la casa lor de dincolo de munți, pe care-o găsiră la fel cum o lăsaseră. În cei șase ani care trecuseră, niciun fir de praf nu se așezase pe mobilă.

Trăiră liniștiți vreme de câțiva ani, în bună armonie, iar fata lor crescu și deveni tot mai frumoasă și mai bună la suflet. Până să împlinească șaisprezece ani, i se dusese deja vestea în toate colțurile ținutului și mulți oameni luau calea satului la marginea căruia locuiau, fiecare dintre ei dorind câte ceva. Irsa, însă, nu putea sau nu voia să vindece pe oricine. Mai întâi de toate, ea își lipea palma de pieptul omului aflat în necaz, ca să-i citească inima, apoi spunea dacă-l putea ajuta sau nu.

Așa se face că, într-o zi, în satul lor apăru un om înalt și uscat la față, cu arcadele largi care-i umbreau privirea și cu obrazul neras. Se înfățișă la ușa lor și ceru s-o vadă pe sfânta Irsa cea cu pielea de piatră, iar Maor îl pofti în casă, îl așeză la masă și, mai înainte de toate, îl omeni cu bucate și ceai cald. Apoi, o chemă pe Irsa, care își puse mâna peste pieptul lui și, privindu-l drept, cu ochii ei de culoarea zăpezii, îl întrebă :

— Care ți-e dorința?

— Băiatul meu e tare bolnav, spuse omul cu glasul stins. L-am dus pe la toți vracii, l-au văzut toți doctorii, dar nimeni nu-i găsește leac. Poate că tu ai putea să-l ajuți.

Fata își îngustă ochii și-l cântări pe om, apoi, oftând prelung, îi răspunse :

— Nu te pot ajuta. Nu-i pot ajuta decât pe oamenii cu inima curată. Îmi pare rău pentru copilul tău.

Omul subțire, însă, nu vru s-o creadă, iar pentru că sfânta nu vrusese să-l ajute, se înfurie. O pândi pe lângă casă vreme de trei zile, apoi, când părinții ei erau plecați în sat, o fură pe Irsa și o duse călare până la marginea Codrilor Ispitirii. Cu mintea întunecată, vru s-o înjunghie, dar sfârși prin a-și rupe toate cuțitele în pielea de piatră a fetei, astfel că, mânat de disperarea de a-i lua darurile, îi frânse gâtul. După ce lumina i se stine, omul îi jupui pielea tare și groasă ca a unui porc, folosind cu ultimul cuțit pe care-l mai avea. Cum nu reuși să împăturească pielea plină de sânge, o îndesă cum putu într-o tolbă pe care-o legă de șaua calului. Încălecă și fugi înapoi în satul lui.

Când Fiona și Maor se întoarseră acasă și n-o mai găsiră pe Irsa, fiind deja obișnuiți cu disparițiile ei bizare, nu se speriară, ci își petrecură următoarele zile așteptând-o să se întoarcă de oriunde s-ar fi dus ea să colinde. Omul subțire, de cum ajunse înapoi în satul lui, se grăbi acasă și dădu năvală pe poartă fără să mai descalece, ci struni calul să izbească porțile de lemn cu copitele din față, apoi sări din șa, înșfăcă tolba și se grăbi să intre.

Fiul lui, un băiețel blond și palid, nu mai mare de opt ani, zăcea întins pe spate, cu buzele uscate și albe ca făina, cu chipul tras și nădușind de febră. Mama lui îl veghea la căpătâi și vreo două slujnice dereticau împrejur, pregătind ligheanul cu apă, umezind și schimbând cârpele de pe fruntea bolnavului.

— Am adus pielea sfintei! O am chiar aici! declară omul, scoțând pielea de piatră din tolbă.

O întinse slujnicelor, care, fără să pună întrebări, se grăbiră cu ea la bucătărie ca s-o spele și s-o curețe. Soția omului se arătă îngrozită de fapta bărbatului ei și încercă o scurtă dojană :

— Spune-mi că n-ai făcut ce cred eu că ai făcut!

— N-am avut încotro. Fata n-a vrut să mă ajute.

Femeia își plecă ochii înlăcrimați și, îngenunchind la căpătâiul fiului ei bolnav, se rugă pentru mila duhurilor și pentru iertarea faptelor de neiertat, săvârșite de omul ei din disperarea de a nu-și vedea fiul mort. Când pielea fu curățată, mama copilului încă se mai ruga la căpătâiul lui, însă tatăl dispăruse, așa că slujnicele înveliră trupul mic și fierbinte în pielea de piatră, îi astupară chiar și chipul, apoi așteptară să se întâmple minunea.

Iar minunea nu întârzie să apară, căci pielea de piatră supse răul din trupul slăbit, apoi se topi și se contopi cu trupul lui,  iar băiatul își reveni în simțiri numaidecât și se ridică din pat, voinic și sănătos cum nu fusese niciodată. Mama lui izbucni în lacrimi și mulțumi sfintei Irsa, își sărută copilul de multe ori, apoi trimise slujnicele să-l găsească pe bărbatul ei, care atârna de o funie groasă, de creanga stejarul din spatele grădinii.

Băiețelul crescu și deveni, dintr-un copil slab și bolnăvicios, un vlăjgan înalt și solid, cu trupul tare ca o stâncă, iar părul i se închise la culoare și ochii i se deschiseră, devenind albaștri ca spuma norilor. Într-o noapte, visă un vis ciudat.

Se făcea că mergea printr-o pădure și, ajungând la marginea ei, îi apăru în cale o tânără fată cu părul negru, moale și lucios și pielea albă ca petalele florilor de mușețel.

— Am o singură rugăminte la tine, frățioare. Mergi înapoi acasă, pune șaua pe cel mai zdravăn cal și ia drumul spre răsărit, până când vei ajunge într-o pădure rară de brazi. În inima pădurii vei găsi un copac diferit de ceilalți, cu crengile moi și aplecate. De la copacul acela, fă nouăzeci și nouă de pași spre miazănoapte și vei ajunge la o cocioabă. Înăuntrul ei, vei găsi doi bătrâni cu fețe lungi și cearcăne adânci. Spune-le că am murit, roagă-i să nu mă mai aștepte, ca sufletul meu să-și poată găsi liniștea.

Visul se destrămă pe nesimțite, iar feciorul ghici imediat cine era fata din vis și de ce îl pusese să ia calea răsăritului, astfel că, fără să mai stea pe gânduri, făcu exact cum îl rugase ea. Înșeuă cel mai zdravăn cal, își luă o plasă cu merinde și porni călare în galop nebun să stingă suferința unor bieți părinți bătrâni, care încă stăteau seara la gura sobei, încălzindu-și mâinile zbârcite, și așteptau să se întoarcă copila lor iubită cu părul negru, ochii ca zăpada și cu pielea de piatră…