Proza scurtă este diferită de povestire, uneori chiar și de flashfiction. E mai scurtă decât povestirea scurtă( short story). Formele, care se vor mai scurte decât proza scurtă, sunt: micro-ficțiunile, flashfiction etc. La noi intră toate într-un creuzet și se amestecă bine, după principiul balcanic, care nu te scoate din zona de confort, „merge și așa”. Lucrurile sunt diferite, însă. Pe lângă faptul că, orice text literar are nevoie de emoție, pentru a respira corect, proza scurtă are nevoie de intensitate. Asta nu însemnă că, dacă nu urmărește firul epic în totalitate, precum o face povestirea, nu trebuie să știm părțile povestirii.: introducerea, intriga, desfășurarea acțiunii, deznodământul. E o întreagă filosofie cu intriga povestirii, romanului, chiar și a prozei scurte, evident. Și pe bună dreptate, pentru că intriga ține în priză cititorul. Nu ai intrigă, nu ai cititori, cvasi-cunoscuta expresie, atât în cărțile de scriere creativă, cum ar fi, Plot&Structure, de James Scott Bell, amintind de binecunoscutul sistem LOCK(Lead/ Objective/ Confruntation/ Knockout). Sunt și noile manuale ale lui Jack Grapes, care predă scriere creativă de zeci de ani, cu cele cinci voci distinctive ale unui text( straight talk/ poetic style/ biblical voice/ free writing/ your voice.
Pe lângă cele de mai sus, proza a suferit mutații serioase în ultimul secol. Urmărirea îndeaproape a firului epic, liniar, a devenit laborioasă, și în noua lume a vitezei, s-a renunțat la această tehnică. Sunt romane scrise sub forma unor proze scurte. Intense, cu schimbări subite de timp și spațiu, fără explicații inutile. Care încalcă orice regulă, dar într-un raport epic coerent, păstrându-şi focusul central, inform, dar existent. Mă gândesc la: Gunter Grass, David Mitchell, Olga Tokarczuk. Și exemplele pot continua. Fantasticul a devenit pregnant, infuzându-şi tentaculele în literatura main stream pe toate palierele, poezie, proză, teatru, cu variații vizibile spre low fantasy.
Ai de unde alege și e foarte bine așa. Ce se întâmplă însă când tehnicile uită mecanismele reale ale unei povestiri?! Trăirile efective care dau textului forța și analiza necesară, credibilitate și originalitate, lăsând la o parte artificiile care te pot scoate la liman. Este similar cu o partidă de pescuit programată, digitalizată, care nu-ți mai aduce nicio satisfacție reală. Unicitatea constă în procesul creativ personal, musai bazat pe experiența proprie sau împărtășit pe viu. Fără a exagera cu zonele moarte, relaxate, astfel, cum bine spune un tânăr critic, acestea „împiedică narațiunea să cadă în prea multă analiză psihologică sau în orice formă de conflict dramatic”. Eu aș citi numai conflict și analiză, dar gusturile diferă. Spor la citit!
