I

   Palatul de Oglinzi al regelui Minos era o construcţie futuristă, cea mai mare de acest fel de pe planeta Kaian. Toate zidurile exterioare erau din sticlă cambrată de vitraliu, multicoloră, sălile erau luminoase şi dotate cu toate facilităţile disponibile, însă coridoarele şi camerele familiei şi personalului păstrau o răceală vetustă, o penumbră rece întreţinută de dalele de marmură cenuşie în formă de rubin. Era ascuns între ramurile copacilor seculari cu trunchiuri groase, încărcate de frunze neobişnuite, mari cât urechea de elefant şi la fel de zbârcite, care alcătuiau grădinile supraetajate, cu vegetaţie luxuriantă şi cascade artificiale, dirijate de conducte construite din roci lustruite. Într-una dintre aceste grădini, la prima oră a dimineţii, Ray îşi începea antrenamentul. Era asistată doar de câţiva colegi din garda regală, pentru că restul unităţilor fuseseră detaşate să ajute cu pregătirile pentru sosirea prinţului Teor, nepotul reginei.

   Ray îşi luă avânt şi, dintr-un salt rotunjit în lateral, aruncă cinci pumnale care, îndată ce se înfipseră în mijlocul ţintelor, se desfăcură într-o ploaie de aşchii. Ash şi Spike aplaudară, însoţindu-şi ovaţiile de fluierături şi exclamaţii care, dacă ar fi fost auzite de vreun membru al familiei regale sau al personalului acesteia, le-ar fi adus multe probleme.

   — Nu e rău deloc, prinţesă, comentă Victor apreciativ, dar mai ai mult de lucru până să mă învingi în luptă.

   Echipamentul greu îi însoţea paşii de zornăituri mărunte. Cu o viteză impecabilă, îşi trase suliţa din chinga de la spate şi se pregăti s-o lovească pe Ray, dar mişcarea îi fu blocată de protecţiile de metal pe care aceasta le avea prinse pe antrebraţe.

   — Nu-i nevoie să te bat. Numai reflexele mele te fac de râs.

   De data aceasta, colegii lor pufniră în râs. Victor era cu un cap mai înalt decât Ray, de două ori mai masiv şi avea ceva mai multă experienţă pe teren, însă tocmai faptul că Ray era mai mică o făcea mai agilă. Fata îşi trase şi ea suliţa şi începură să se lupte, la început desfăşurând o hârjoneală amicală, însoţită de replici acide, iar mai apoi, lovind cu mai multă râvnă. Timpul zbura foarte repede atunci când se antrena cu Victor, care era prietenul ei din copilărie, dar şi favoritul clasei politice pentru funcţia de rege.

   Planeta Kaian avea un sistem de guvernare monarhic de tip hibrid: o dată la douăzeci şi cinci de ani, era organizat un turnir în urma căruia bătrânii decideau cine merita să fie următorul rege. Până acum, tatăl lui Ray, Minos făcuse o treabă foarte bună. De când se recăsătorise, se afundase în muncă, aşa că el era mai mereu plecat în delegaţii intergalactice, participând la summituri şi evenimente în încercarea de a procura cele mai bune tehnologii de dezvoltare pe care să le implementeze pe planeta pe care o avea în regenţă. Majoritatea oamenilor de pe Kaian — kaianii, cum erau numiţi —, încă trăiau din munca pământului şi din exploatarea resurselor. Planeta era puternic industrializată, existau o mulţime de fabrici care prelucrau materia, în special gazele rare recent descoperite în scoarţă, dar şi cerealele şi legumele. Kaianii aveau la dispoziţie o mulţime de roboţi care îi ajutau în munca lor zilnică, sisteme complexe de logistică ce funcţionau exclusiv pe baza inteligenţei artificiale, maşini cu propulsie, care nu poluau şi cu ajutorul cărora erau transportate mărfurile şi produsele. Deşi foarte mică din punct de vedere teritorial, Kaian avea o economie puternică, însă încă era considerată la nivel intergalactic o planetă rudimentară, slab dezvoltată.

   Lupta dintre Ray şi Victor se termină cu o remiză şi-i lăsă pe amândoi transpiraţi şi gâfâind.

   — Ei, băieţi, mă duc la duş. Ne vedem diseară la protocol.

   Ray se răsuci pe călcâie şi aruncă suliţa, apoi porni spre ieşirea din grădină. Traversă curtea imensă, cât un parc, frumos amenajată, şi intră în palat, unde o învălui o binecuvântată răcoare. Bocancii grei produceau un sunet steril pe dalele de marmură, amplificat de coridorul îngust şi întunecat. Intră în sala de recepţii şi o traversă mergând din ce în ce mai repede, iar în final urcă scara şi vru să cotească la dreapta, spre aripa apartamentelor regale, însă dădu peste mama ei vitregă, Lu, care îşi făcea plimbarea obişnuită de dimineaţă însoţită de suita ei de slujnice.

   — Prinţesă! o salută aceasta cu obişnuita expresie glacială, iar slujitoarele îi urmară exemplul.

   Lu era o femeie foarte frumoasă, încă tânără, cu planuri măreţe şi ambiţii politice. Ea se născuse pe planeta Baha, într-o altă galaxie, care funcţiona diferit faţă de cea în care se aflau. Baha era o planetă de patru ori mai mare decât Kaian, care avusese în ultimele sute de ani o dezvoltare fabuloasă, ajungând să posede tehnologii de stocare a inteligenţei umane, de reproducere asistată, criogenare şi încrucişare a genelor. Minos se căsătorise cu ea în speranţa obţinerii unei alianţe între cele două planete, pentru că Lu era fiica unui important ministru de pe Baha şi sora reginei. Un schimb de resurse şi informaţii ar fi fost benefic pentru dezvoltarea lui Kaian, însă distanţa prea mare dintre cele două galaxii făcea ca relaţiile diplomatice să se desfăşoare anevoios.

   Blondă, înaltă şi cu trăsături perfecte, Lu era o persoană rece, distantă, chiar îngâmfată, care n-o avea deloc la inimă pe Ray.

   Fiica lui Minos îi răspunse la salut printr-o revenţă. Costumul negru de luptă o făcea să pară mai solidă decât era de fapt, iar accesoriile, curelele şi bocancii o făceau şi mai grea. Altfel, Ray avea trăsături fizice desăvârşite, pe care le moştenise de la mama ei, Rain: păr negru, bogat, ochi de un albastru la fel de intens ca satelitul natural al lui Kaian, buze roşii ca sângele şi pielea albă ca ceaţa. Atunci când o privea, Lu se simţea ameninţată, fără să aibă un motiv real. Avea cumva impresia că vestita regină Rain, în numele căreia se încheiase tratatul de pace între galaxia Mikana şi planeta Gora cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, trăia în continuare în fiica sa, în spiritul ei, şi îi răpea atenţia şi afecţiunea lui Minos.

   — Arăţi de parcă te-ai împiedicat şi ai căzut într-o baltă cu apă. Ar trebui să te pregăteşti pentru misiunea de diseară. Doar ştii cât de importantă e vizita asta pentru noi.

   Lu spera din toată inima să scape de Ray, în primul rând pentru că i-l fura pe Minos, şi mai apoi pentru că dorea să preia controlul asupra guvernării planetei. Era convinsă că soţul ei nu o lăsa să se implice în conducere din cauza fiicei lui, pe care spera s-o vadă participând la turnir şi chiar devenind următorul rege, lucru care nu trebuia sub nicio formă să se întâmple.

   — Da, Lu, aşa o să fac, comentă Ray cu jumătate de gură. O să mă străduiesc să iasă totul bine pentru că ştiu câtă nevoie au oamenii mei de alianţa asta.

   Zâmbi în colţul gurii şi trecu mai departe, mulţumită că reuşise s-o calce pe coadă pe Lu. Era încă devreme şi avea timp să se odihnească şi să se pregătească pentru evenimentul pe care tatăl ei îl aştepta de o veşnicie.

                                                                             II

   Atunci când garda se pregătea de plecare, planeta trecuse deja pe modul de noapte, iar scutul tehnologic afişa imaginea unui cer plin de stele mărunte. Regele coborâse personal în grădina în care se antrenau de obicei tinerii, ca să verifice dacă toate pregătirile mergeau conform planului. Câteva nave spaţiale compacte, pentru două pesoane, aşteptau în linie pe platforma de piatră din faţa palatului, iar personalul autorizat se fâstâcea pe lângă ele cu ultimele verificări.

   Minos îşi privi fiica plin de mândrie. Deşi era mai scundă decât majoritatea băieţilor din garda regală, avea o postură demnă, o privire fermă, de neclintit, pe care masca de oxigen neagră şi casca termică din sticlă transparentă, ce îi acoperea tot capul, o făceau cu atât mai tăioasă. Îşi împărţise deja oamenii în echipe de câte doi, erau complet echipaţi şi se pregăteau de plecare.

   — Să ştii că sunt foarte mândru de tine, îi spuse Minos în timp ce-şi punea mâinile pe umerii ei. E o misiune importantă, dar sunt sigur că o să o duci la bun sfârşit. Nu uita să nu te îndepărtezi prea mult de orbita punctului de întâlnire, să nu ai probleme cu asteroizii.

   — Mulţumesc, tată.

   Prinţesa îi zâmbi cu blândeţe, apoi făcu stânga împrejur, îi făcu semn lui Victor, care instrui echipajele, şi porniră spre platformă. O dată îmbarcaţi, îşi montară furtunele de oxigen, deschiseră căile de comunicare, apoi navele se ridicară uşor de la sol, una câte una, şi proniră spre punctul de trecere. Atunci când se îndepărtară atât de mult încât se mai vedeau numai cercurile de un albastru închis radiind în spatele navelor, regina Lu, care urmărise plecarea de la fereastra dormitorului ei, zâmbi, ştiind că era ultima dată când avea s-o mai vadă pe Ray în viaţă. Dacă totul mergea conform planului, în două zile avea să preia controlul absolut al planetei Kaian.

                                                                               III

   Planeta Dhyan, care reprezenta punctul de întâlnire stabilit pentru preluarea echipajului regal de pe Baha, era o planetă cu sateliţi naturali proprii, pe care predomina vegetaţia de junglă, însă avea şi o mare sulfuroasă, mărginită de o coastă de roci metamorfice, colorate, în partea de vest, astfel că navele aterizară acolo. Dincolo de plajele pustii, cu nisip negru, se zăreau arborii ciudaţi, cu trunchiurile galbene şi roşii, ale căror coroane de liane şerpuiau la zeci de metri deasupra solului. Se părea că prinţul nu ajunsese încă şi, cum aveau ordin să aştepte oricât era nevoie, prinţesa ordonă pe loc repaos, iar soldaţii îşi părăsiră navele şi se aşezară pe stânci, privind marea ca de ceaţă care se agita turbată. Erau transpiraţi şi obosiţi după drumul lung şi anevoios, căci fuseseră nevoiţi să ocolească vreo două găuri negre, însă nu-şi puteau scoate măştile de oxigen şi nici nu puteau intra în contact cu aerul acelei planete. Din cauza trecerii prin straturile descompuse de atmosferă, lui Ray îi ţiuiai urechile. Se aşeză pe marginea unei stânci şi se rugă ca echipajul prinţului să nu mai întârzie mult. Era prima dată când ieşea în spaţiu fără tatăl ei şi i se părea totul fascinant. Îi fusese uşor să dirijeze procesiunea de nave, căci computerul de bord nu doar că îi dicta traiectoria exactă şi punctele periculoase din proximitate, dar îi oferea şi alte detalii, atât ale navei cât mai ales ale mediului înconjurător, pe care nu-l putuse admira îndeajuns din cauza vitezei cu care fuseseră nevoiţi să se deplaseze. Prinsese totuşi câteva frânturi de peisaj, atunci când încetiniseră ca să treacă în siguranţă pe lângă o pitică roşie, dar în rest, i se păruse că înota prin ceaţă colorată.

   Victor se apropie şi se aşeză lângă ea, oftând.

   Probabil că nici el nu se simţea mai bine, căci o furtună întunecată îi traversa chipul, iar privirea lui luminoasă părea acum apusă.

   — Ştii, n-am vrut să te sperii, fiind prima ta misiune de gradul ăsta, dar ceva mi se pare suspect la tot aranjamentul ăsta.

   — Ce vrei să spui? răsună vocea lui Ray din mască.

   — Păi, mă întreb de ce a fost nevoie să venim până aici. Prinţul Teor trece vreo două galaxii până să ajungă într-a noastră, n-ar fi putut ateriza direct pe Kaian?

   — Tata zice că ţine de protocolul regal să ne întâmpinăm oaspeţii la intrarea în galaxie, de vreme ce suntem singura planetă populată din galaxia asta. Dacă nu eram singurii, era altă treabă.

   — Dar ştii că a fost ideea lui Lu, nu-i aşa? Ea a insistat cu misiunea asta. Mie mi se pare că e ceva putred la…

   Victor nici nu apucă să-şi termine fraza, că începu să se audă de nicăieri un sunet înfundat, care aducea cu zgomotul produs de o râşniţă. Ray sări în picioare, convinsă că asta trebuia să fie nava prinţului şi, într-adevăr, pe măsură ce sunetul se auzea din ce în ce mai tare, coloanele spumoase de nori violet, aflate la o distanţă foarte mică deasupra terenului, începură să se frământe, ca şi cum fuseseră aruncate într-un mixer. Stâncile începură să vibreze, marea deveni şi mai agitată, iar fuioare de abur gros se ridicau din împletirile valurilor sale. O navă uriaşă, în formă de bob de orez, cu obloane rotunde şi cu patru elice mari pe laterale, se ivi din perdeaua norilor. Spike strigă către ceilalţi că sosise prinţul, pentru că văzuse că nava avea simbolul planetei Baha desenat pe laterala metalică. Soldaţii se grupară în jurul prinţesei, iar Ray aşteptă ca picioarele navei să atingă roca striată. Podeaua metalică se desprinse de burta vehiculului, susţinută de două bare cu suspensii, iar prima persoană care coborî fu chiar prinţul Teor. În urma sa, în jur de douăzeci de soldaţi îmbrăcaţi în negru din cap până-n picioare, care ţineau la piept arme dreptunghiulare cu foc scurt, coborâră şi se aşezară în formaţie în spatele lui.

   Teor era foarte înalt, slab şi avea trăsături ascuţite vizibile prin casca de protecţie. Costumul lui era diferit de al soldaţilor. Zâmbi atât de larg prinţesei şi echipajului ei, încât Ray simţi imediat pişcătura instinctului care-i spunea că ceva era într-adevăr în neregulă. Oare prinţul n-ar fi trebuit să fie însoţit şi de corpul diplomatic de pe Baha? Şi de ce soldaţii lui erau înarmaţi într-o misiune paşnică?

   — Mă bucur să vă întâlnesc, prinţesă. Permiteţi-mi să vă adresez câteva cuvinte înainte de formalităţile de rigoare, începu el, cu o voce nazală, care-l făcea să pară arogant.

   — Vă rog, prinţe, bălmăji ea, iar glasul abia i se auzi din cască.

   — Îmi face o deosebită plăcere să iau parte la această misiune, explică el, subliniindu-şi cuvintele prin ridicarea sprâncenelor. Este o misiune importantă pentru planeta mea, care sper că îi va aduce un viitor şi mai prosper.

   În timp ce vorbea, Teor o examină foarte atent pe Ray. Nu-i putea distinge prea clar trăsăturile dincolo de costumul negru, de masca de oxigent şi de cască, însă remarcă privirea ei albastră, care ardea, străpungând toate straturile, naturale sau artificiale, care îl despărţeau de ea. Nu mai văzuse niciodată o asemenea privire dârză şi trase rapid concluzia că prinţesa trebuia să fie într-adevăr foarte frumoasă, aşa cum tot auzise. Păcat.

   — Din nefericire, nu pot spune acelaşi lucru şi despre planeta dumneavoastră, continuă el, încheindu-şi declaraţia cu un surâs ciudat.

   Fără niciun fel de semnal ori avertizare, soldaţii prinţului deschiseră focul. Ploaia de lasere îi lovi în plin pe ea şi pe colegii ei. Victor, care bănuise de la început intenţiile prinţului, apucase să-şi activeze materialul din fibră anti-şoc. Se repezi spre Ray şi o prinse în braţe chiar când unul dintre lasere îi zgâria umărul. Se trânti la pământ, gâfâind, în timp ce Ray se zvârcolea în braţele lui, urlând de furie. Piuitul armelor îi rănea timpanele. Totul dură doar o fracţiune de secundă. De atât fusese nevoie ca întreg echipajul ei să cadă ca secerat.

   Teor îşi ridică braţul drept, iar focul încetă. Rămase tăcut o clipă, aşteptând să se ridice praful de pe stânci, ca să vadă dacă supravieţuise cineva. Durerea îi săgeta carnea la intervale regulate, însă mânia o îmboldea să se ridice. Privi în ochii lui Victor, moi şi umezi, care o implorau să nu se mai mişte, şi înţelese. Odată ce praful se ridică, iar Teor văzu cadavrele soldaţilor, le făcu semn soldaţilor şi se înapoiară către navă. Trapa de metal se închise şi maşinăria se ridică de la sol cu acelaşi sunet de râşniţă pe care îl auziseră mai devreme. Câteva fante din partea din faţă a navei se deschiseră, iar proiectilele lansate izbiră rocile casante din jurul navelor, astfel că faleza se surpă cu zgomot la doar câţiva metri distanţă de ei, iar marea acidă şi lacomă înghiţi cutiile de metal.

   Ray începu să plângă şi rămase chircită în braţele lui Victor până ce nu mai auzi niciun sunet în afară de valurile flămânde, care se spărgeau furioase de stânci. Se ridică apoi, scâncind de durere, şi se năpusti asupra colegilor ei, verificându-le semnele vitale. Numai Ash mai era în viaţă, fiindcă şi el fusese suficient de inspirat încât să-şi activeze materialul în timp util. Restul erau morţi. Ray căzu în genunchi, plângând, şi îi trase capul lui Spike la ea în poală. Aerul planetei îi ardea carnea acolo unde materialul costumului fusese găurit de laser, făcând rana şi mai dureroasă. Victor se ridicase şi o privea plin de amărăciune. Roca din jurul lor era pur şi simplu ciuruită, bucăţi mari de marmură se desprindeau de faleză şi erau înghiţite de valurile care sfârâiau.

   — Asta e trădare! strigă ea, ridicându-şi privirea cu furie. Cum au putut să facă aşa ceva? Oamenii ăştia erau fraţii mei! Am crescut cu ei!

   — Presupun că ţinta ai fost tu de la bun început, prinţesă, comentă Ash deznădăjduit în timp ce se lăsa pe vine şi îşi aşeza o mână pe umărul ei.

   — Nu e trădare pentru că nu avem un acord semnat cu ei. Ar putea fi considerată drept o declaraţie de război. Sunt sigur că totul a fost orchestrat de căţeaua de Lu!

   Victor izbi cu vârful bocancului într-un maldăr de cioturi. Faleza se surpa, rafalele creaseră şanţuri care se căscau din ce în ce mai mari, iar rocile dintre ele se sfărâmau ca firimiturile de pâine.

   — Trebuie să plecăm de aici, nu suntem în siguranţă. Haide Ray, vino!

   Îi oferi mâna prinţesei, care clătina din cap, sughiţând. Nu voia să-i dea drumul lui Spike, ai cărui ochi lipsiţi de lumină priveau acum în gol. Ash se apropie şi îl ajută pe Victor s-o ridice, apoi porniră spre plajă. Ceea ce credeau că e nisip negru s-a dovedit a fi de fapt un praf gros, ca de cărbune, care i-a învăluit de la primii paşi, acoperindu-le căştile şi blocându-le vederea. Au traversat cu greu plaja şi porţiunea stâncoasă care o separa de junglă. Ray se simţea tot mai slăbită din cauza rănii de la umăr, însă se agăţa cu disperare de braţele lui Victor, care obosise, cu mintea învârtindu-i-se în cerc între aceleaşi gânduri. Erau blocaţi pe planeta aceea şi n-aveau nicio modalitate de contacta pe cineva pentru ajutor. Ash era şi el speriat, îndurerat pentru pierderea bunilor săi prieteni, frustrat din cauză că nu avusese timp să reacţioneze cumva ca să-i apere.

   Pe măsură ce se afundau în junglă, trunchiurile arborilor începeau să-şi schimbe culorile, de la roşu spre roz şi violet, de la galben spre portocaliu şi cărămiziu. Ceea ce crezuseră de la depărtare că erau liane s-a dovedit a fi de fapt un soi aparte de frunze, lungi şi groase, ca nişte şerpi, cu ţepi fini în vârf, care se unduiua ca şi cum erau vii. Nu văzură niciun animal şi nicio insectă. Solul negru era gras, aproape mâlos, şi era acoperit cu buruieni ciudate.

   — Ar trebui să ne odihnim puţin, sugeră Victor, gâfâind.

   O ajută pe Ray să se aşeze, apoi accesă computerul căştii şi verifică senzorii locomotori care se bruiară imediat din cauza lianelor. Linia de comunicaţii era întreruptă, erau prea departe de Kaian ca să poată transmite vreun  mesaj. Ash îi cercetă umărul prinţesei. O pojghiţă de materie gălbuie, vâscoasă, se formase în jurul rănii. Pielea din jur se învineţise din cauza aerului care pătrundea în costum. Ray era palidă şi obosită, şi se putea vedea cu uşurinţă prin sticlă că transpira abundent. Dacă laserul n-o ucisese, avea s-o facă infecţia. Rămase întinsă câteva minute, privind dansul lianelor deasupra capului ei, luptându-se cu durerea fizică, dar mai ales cu cea emoţională. Era convinsă că tatăl ei era în pericol, că întreg regatul era în primejdie. Victor avusese tot timpul dreptate, mai ales în privinţa lui Lu. Ştia că mama ei vitregă n-o avea la inimă, dar nu credea că va merge atât de departe. Era prea târziu, oricum. Zarurile fuseseră aruncate.

   Îşi adună puterile şi se ridică, încordându-şi abdomentul. Trebuia să găsească o cale de ieşire din situaţia aceea. Trebuia să se gândească la o soluţie, altfel în scurt timp vor fi murit de foame, de sete sau mâncaţi de vreo creatură. Începu să patruleze în jur, examinând cu atenţie zona. Se aflau într-un soi de luminiş, ori cel puţin locul acelea semăna cu unul. Era o porţiune fără arbori, numai cu tufe ale căror crengi aveau o textură gumată. Unii arbuşti aveau ventuze pe spatele frunzelor late, alţii erau alcătuiţi din ţepi fosforescenţi.

   Ray călcă peste o grămadă de vreascuri, care trosniră mărunt, şi căzu, alunecând într-un soi de tunel căptuşit cu rădăcini. Sperietura o lăsă fără răsuflare. Când deschise ochii, aşteptă ca praful pe care îl stârnise să se domolească, pentru a-şi da seama ce se întâmplase şi unde se afla. Tunelul ducea într-o grotă subterană ai cărei pereţi de stâncă erau îmbrăcaţi în muşchi. Grota avea o gură de deschidere prin care pătrundea lumina. Ash şi Victor coborâră după ea.

   — Ce e locul ăsta? întrebă Ash, uimit de frumuseţea ascunzişului.

   Victor cercetă şi el împrejurimile şi descoperi cu stupoare, la câţiva metri în faţa lor, o căsuţă plutitoare, aflată în mijlocul mlaştinii acoperită de frunze late, căsuţă care era legată de malul pe care se aflau ei printr-un pod.

   — Credeam că suntem singura planetă populată din galaxia asta, comentă el.

   — Dar suntem, încercă Ray să-i întărească ideea, deşi în glasul ei se citea îndoiala.

   Se îndreptă temătoare spre pod şi îl traversă cu precauţie, apoi păşi pe veranda căsuţei, care părea construită din lemnul copacilor cu trunchiuri roşii, şi verifică ferestrele. Perdelele de la geamuri o împiedicau să vadă ceva înăuntru, aşa că merse la uşă şi bătu de câteva ori, strigând.

   — Alo! E cineva acasă?

   Nu primi niciun răspuns, ceea ce o încurajă să încerce să deschidă uşa. Victor dădu s-o oprească, mormăind scurt, a protest, însă nu mai avu timp. Uşa se deschise cu un scârţâit prelung, iar în faţa lor, penumbra dezvălui o cameră încăpătoare, cu podele şi pereţi de lemn, în care trona o masă plină cu numeroase feluri de mâncare. Ray nu realizase cât de foame îi era de fapt până nu văzu înaintea ei farfuriile pline. Căpătă curaj şi porni să exploreze restul casei, în timp ce Ash şi Victor încă priveau circumspecţi în jur.

   — Al cui o fi locul ăsta? se întrebă Ash cu voce tare. Mi se pare incredibil că există aşa ceva pe planeta asta! N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut cu ochii mei.

   — Sincer? Chiar nu-mi pasă! replică Ray, iţindu-şi capul pe uşa care ducea într-o cameră alăturată. Poate fi şi a unui căpcăun! Nu-mi pasă, e incredibilă. Sunt şapte pătuţuri mici acolo, aliniate lângă perete, cu saltele pufoase şi perne. Nu-mi pasă nici dacă mâncarea asta e făcută din cine ştie ce insecte şi creaturi care trăiesc în junglă. Arată delicios, iar eu mor de foame şi de oboseală.

   — Mă întreb ce fel de fiinţe ar putea trăi aici, comentă Victor, cu glasul moale.

   Acela era felul lui tacit de a accepta iniţiativa lui Ray. Îşi trase un scaun, se aşeză la masă şi îşi trase în faţă o farfurie cu ceva ce părea a fi supă de carne, dar o carne violet, ciudată, brăzdată de vinişoare. Era tăiată cubuleţe şi se vedea că fusese fiartă bine.

   — Bine, ia să vedem. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla e să mor. Ceea ce n-ar fi aşa de rău, de fapt. Oricum n-avem cu ce pleca de aici, deci ce contează dacă-mi asum riscul ăsta?

   — De ce trebuie să fii mereu atât de pesimist? se răsti Ash, încruntat. Parcă îţi doreşti dinadins ca lucrurile să meargă prost.

   — Ei, haide, nu vă mai certaţi. N-are ce să meargă mai rău decât atât.

   Victor apucă o lingură de lemn şi gustă din supă. Se lumină imediat la faţă. Era chiar mai bună la gust decât mâncarea care se servea în Palatul de Oglinzi de pe Kaian şi avu grijă să le împărtăşească acest lucru şi colegilor lui. Ray şi Ash se aşezară şi ei la masă şi începură să înfulece, hămesiţi. Apoi toţi trei se retraseră în cealaltă cameră, îşi aleseră fiecare câte un pat şi îndată ce frunţile lor atinseră pernele moi, adormiră pe loc.

                                                                              IV

   Cei doi băieţi se treziră speriaţi de urletul lui Ray. Prinţesa se ridicase în capul oaselor şi se trăsese în susul saltelei în încercarea de a pune distanţă între ea şi creaturile ciudate care o priveau cu expresii compuse. Nu mai puţin de şapte extratereştri mici mişunau în jurul patului, comunicând între ei prin emiterea unor sunete asemănătoare cu ciripitul păsărilor. Victor sări în picioare şi se încordă, căutând cu privirea în jur ceva pe care l-ar fi putut folosi pe post de armă. Ash, însă, rămase la marginea patului şi îi analiză, contrariat. Erau foarte scunzi, să fi avut mai puţin de un metru. Trupurile lor fragile erau acoperite cu un soi de solzi sidefii, negri. Cu toţii aveau în jurul gurii mustăţi lungi, ca ale peştilor, şi un păr fin, de un verde închis, le acoperea creştetele. Aveau ochii galben-aurii, cu fante ca ale pisicilor, şi nasurile lungi şi cârne.

   — Calmează-te, Victor, îi sugeră el colegului său. Nu cred că sunt periculoşi.

   — Cred că ai dreptate, răsună glasul lui puternic.

   Păşi încet spre ei, însă nu păreau să-i acorde atenţie, ci continuau să comunice unii cu ceilalţi scoţând sunete ciudate. Ray îşi venise în fire şi se aşezase pe marginea patului, privindu-i cu multă mirare. Victor îi apucă braţul rănit, care fusese bandajat cu nişte frunze subţiri şi înguste, mânjite cu o mixtură care avea un miros înţepător. Nu mai văzuse în viaţa lui un asemenea leac, însă părea că funcţionează: paloarea îi dispăruse, nu avea febră şi nu făcuse convulsii în timpul somnului.

   Ray şi Victor se priviră în ochi preţ de câteva clipe, înţelegând.

   — Ce seminţie ciudată! declară Ash, ridicându-se şi venind lângă ei. Salut! Vă mulţumim că ne-aţi lăsat în casa voastră!

   — Nu cred că înţeleg limba noastră, prietene, râse Victor, însă fu uimit atunci când unul dintre piticii aceia ciudaţi făcu un pas spre el şi îi vorbi.

   — Să ştii că noi vorbim foarte multe limbi ale universului, omule. Viaţa noastră este atât de lungă încât ne plictisim şi adesea călătorim pe alte lumi ca să descoperim civilizaţii noi.

   Kaianii rămaseră muţi de uimire, privind acum micii extratereştri cu şi mai mult interes.

   — Oh, şi da, cu plăcere, continuă piticul să vorbească, adresându-i-se direct lui Ash. Am fi putut să vă ucidem, desigur, dar ne-am dat seama că nu sunteţi periculoşi. Nu aveţi arme asupra voastră, iar fata era rănită grav.

   Ray se ridică, profund atinsă de mărinimia micuţului, se apropie de el şi îngenunche în faţa lui, cu ochii plini de lacrimi.

   — Vă mulţumesc, în numele poporului kaian. Suntem foarte recunoscători.

   Ceilalţi pitici se adunară în jurul ei şi începură s-o mângâie, fiecare aşezându-şi palmele micuţe şi lipicioase pe spatele şi braţele ei.

   — Poate vreţi să ne povestiţi ce s-a întâmplat cu voi, sugeră un alt pitic, ceva mai grăsuţ decât restul.

   — Eu zic să nu ne batem capul cu ei! protestă un altul, făcând un pas în faţă. Dacă au fost urmăriţi până aici, cu siguranţă că duşmanul îi caută în continuare. Or să ne pună casa în pericol.

   — Taci, morocănosule! Lasă-i să vorbească!

   — Ia staţi aşa! le întrerupse Victor ciorovăiala. Aţi spus cumva că voi călătoriţi adesea pe alte planete? Şi cu ce vă deplasaţi în spaţiu?

   Piticii schimbară priviri cu subînţeles, apoi le făcură semn să-i urmeze afară. Nu le luă prea mult să ajungă la locul în care nemetsii, aşa cum descoperiseră că se numea specia aceea extraterestră, îşi ascunseseră nava. Era un prototip vechi, cu motoare pe bază de compresie a hidrogenului interstelar, pe care, aşa cum povestiseră piticii, o furaseră cu câteva sute de ani în urmă de la nişte colonişti. Vehiculul atingea până la optzeci la sută din viteza luminii, din cauza uzurii, însă era suficient de puternic pentru ca Ray, Ash şi Victor să ajungă înapoi pe Kaian. Singurul dezavantaj major era acela că nava nu avea mijloace de apărare, nefiind echipată militar pentru eventualitatea unui atac. Nemetsii le mai spuseseră că era nevoie de câteva zile pentru teste, ca să vadă dacă nava mai funcţiona în parametri normali sau avea nevoie de reparaţii.

   Scurta istorisire a lui Ray îi înfuriase şi pe ei. Erau de acord că prinţul Teor trebuia să plătească pentru ce făcuse, aşa că se învoiseră să o ajute pe prinţesa de pe Kaian să se întoarcă acasă şi să-şi înfrunte duşmanii. Când în sfârşit pregătirile au fost gata, prinţesa, Victor şi Ash, împreună cu cei şapte pitici de pe Dhyan, au pornit în lungul zbor înapoi spre casă.

   Inima lui Ray era plină de îndoieli. Ştia că şi prietenii ei erau speriaţi. Atacul prinţului Teor fusese cu siguranţă o declaraţie de război împotriva planetei Kaian. Ştia că Baha era o planetă agresivă, pentru că în trecut colonizase cu forţa alte planete mici şi le exploatase pentru resurse într-o manieră violentă, însă nu se aşteptase, dat fiind faptul că sora reginei de pe Baha era soţia tatălui său, să vadă armele îndreptate asupra lor. Incertitudinea situaţiei de pe Kaian o împiedica să gândească clar, să judece la rece. Ultimul mare război avusese loc cu douăzeci şi cinci de ani în urmă şi fusese unul foarte sângeros. Mama ei, prinţesa planetei Gora, reuşise după mulţi ani de strădanii, să pună punct conflictelor armate în care muriseră sute de mii de oameni, atât de pe Gora, cât şi de pe cele şapte planete pitice care alcătuiau galaxia Mikana. Războiul însemna pierderi de vieţi omeneşti preţioase, risipire de resurse importante, distrugeri ale cercetărilor şi tehnologiilor pe care oamenii le dezvoltau pentru a-şi face mai uşoară viaţa în spaţiu.

   Atunci când intrară pe orbita planetei, descoperiră că scutul tehnologic era dezactivat. De la distanţă nu se vedeau semne de distrugeri, însă odată ce s-au apropiat de oraşul regal, şi-au dat seama că avuseseră loc lupte crâncene în Palatul de Oglinzi. Totul era incendiat, oamenii alergau speriaţi pe străzi, căutând să se adăpostească, soldaţii străini trăgeau după ureche în încercarea de a-i face pe oameni să se supună. Clădirile erau dărâmate, fabricile fuseseră bombarate, depozitele unde îşi stocau resursele de mâncare fumegau. Munca de o viaţă a tatălui ei fusese distrusă.

   În clipele acelea, în sufletul lui Ray s-a născut o ură violentă faţă de Lu, Teor şi planeta lor de oameni calici, care ajunseseră foarte departe doar furând de la alţii. Nu trebuia sub nicio formă să le permită să continue, astfel că îşi puse ideile cap la cap, îşi adună curajul şi, după ce aterizară în afara oraşului, pe o clădire înaltă de locuinţe, Ray sări de pe scaun şi zise:

   — Fiţi atenţi la mine! Am un plan!

…                                                                                                                                                                 (prima parte)