Nuria se uită în oglindă. Își potrivește mecanismul de monitorizare a bătăilor inimii pe brațul gol și își prinde părul cu un elastic. Își scoate din nou elasticul și își prinde părul într-un coc în forma unui melc. 

De două ore stă în fața oglinzii și tot de două ore se imaginează vorbind cu el. Cum va reacționa când o va vedea pentru prima oară? Îi va zâmbi, sau o va tratat rece, distant, calculat. O va alege? 

Dar ea, oare o să-l placă?

Sigur că o să-l placă, ce prostie putea să gândească.

Se învârte încă o dată prin fața oglinzii, se ciupește de obrajii deja îmbujorați și iese din cameră. În fața apartamentului își verifică ritmul cardiac. 75 de bătăi pe minut, un ritm cardiac în repaus. Bun. Se simte pregătită.

Afară e răcoare, așa cum îi place ei. E chiar ziua perfectă pentru un început de viață. 

Are 19 ani și se simte plină și ușoară, ca și când o bucurie mare urmează să se unească cu celelalte bucurii mici din interiorul ei.  S-a îmbrăcat cu rochia albastră și lungă, rochie care o face să pară mai înaltă decât e, și poartă pantofii fără toc. Nici prea înaltă nu ar fi fost bine în caz că el nu e atât de înalt.

La ora dimineții, strada e goală și lucioasă ca o farfurie scoasă din uscător. Ferestrele caselor sunt închise iar razele de lumină sunt răspândite în jurul ei ca cioburile unui caleidoscop. Din când în când se mai deschide câte o ușă din dosul căreia o altă fată de 19 ani iese cu tot restul vieții ei înainte. Își zâmbesc timid. O posibilă rivală.

Pe majoritatea dintre ele deja le cunoaște de la școală, însă pe altele nu le-a văzut niciodată. Pe fata din fața ei, cea care trece strada, nu a văzut-o până acum, dar nu simte că trebuie să-și facă probleme. Are un mers țopăit și mai poartă si ochelari, probabil un defect din naștere, sau poate o manevră subtilă de a impresiona. Nuria îi zâmbește și ei. Fata o fixează pentru o secundă cu ochii ei sticloși și apoi își întoarce privirea în altă parte. 

Mda…, K. nu va alege niciodată o asemenea fată. Nuriei i se face puțin milă de ea dar nu atât cât să o apropie în vreun fel de necunoscută. În destinul lor, mila nu avea scaun pe rândul din față.

Nuria se uită din nou la mecanismul de monitorizare a inimii, iar pulsul pare constant. Bătăile indica parametri preferabili.

Încrederea în sine este prima calitate pentru a fi aleasă. Încrederea și sinceritatea.

Sunt 11 ani de când citește broșura trimisă de Ordinul lui K. și niciodată nu a schimbat înșiruirea atribuțiilor preferate.  Cunoaște regulamentul și textul pe de rost, iar dacă va fi supusă unui interviu, cum a auzit că se mai întâmplă, va fi pregătită.

De exemplu, la paragraful cu numărul doi, K. descrie preferințele lui pentru tinerele vesele și pline de viață. Nuria se consideră veselă, de câteva ori chiar a simțit că poate pipăi delicatețea cu care acest sentiment o vizita. O impresie moale, ca un ou fiert si decojit. Aproape cald la atingere. Fraged. Stingher.

 Iar la categoria plină de viață putea improviza oricând ceva cu abilitatea ei de a părea spontană. E conștientă că nu e atât de plină de viață precum e Tania, vecina ei de palier, căci Tania se născuse râzând și cu jumătate de gură plină cu dinți. O adevărată binecuvântare pentru familia ei. 

Dar Tania nu avea ochii ei albaștri, curiozitatea ei, spiritul de observatie, adaptabilitatea sau răbdarea cu care ducea orice lucru până la capăt. Tania era prostuță și asta o demonstrează și calificativele ei de la școală. Se mulțumea prea ușor cu orice și atunci când era supărată, căci i se mai întâmpla să se întristeze după prea multă bucurie, plângea urât, schimonosindu-și gura plină cu dinți ca și când ar fi fost opărită pe față cu apă fiartă.

Nuria se învățase să mimeze veselia după exerciții îndelungate în fața oglinzii. Veselia se mula natural pe fața ei ca o mască de avocado. Verde și răcoritoare.

Tot în broșură scria clar și cu litere îngroșate despre capacitatea lui K. de a “citit” orice individ chiar înainte ca el să deschidă gura. Nu putea fi păcălit. Mecanismul de înregistrare a ritmului cardiac îi spunea pe loc tot ce voia să știe. Pulsul fetelor le demasca adevăratele emoții ca un poligraf care înregistrează un număr de parametri fiziologici.

  K. era cunoscut drept cel mai bun psiholog din câți existaseră în Ordin, chiar mai bun decat cel dinaintea lui, Mai Marele M., întemeietorul a trei comunități noi. Mama ei îl cunoscuse pe Mai Marele M. și datorită lui se născuse ea, dar asta se întâmplase cu mulți ani în urmă și nu își mai amintea prea multe. Nu după Inseminare. După Inseminare totul era șters iar creierul resetat și dirijat spre noi coordinate. Cele esențiale.

O dată la treizeci și nouă de ani, K. alegea exact 20 de fete de 19 ani din cele șaizeci din lotul respectivului an. Era o mare onoare să fii aleasă de cel mai iubit și înțelept conducător al Ordinului. Succesul fetelor era succesul întregii comunități. Concurența era acerbă, iar fetele erau pregătite încă de la vârsta de doi ani pentru destinul care le oscila prin fața ochilor ca pendulul unui ceas de perete.

Faptul că Nuria se născuse în lotul în care se născuse, îi conferea din start o poziție preferențială în comunitatea ei. Restul fetelor născute în loturi distincte erau destinate să aibă o viață banală, alcătuind familii printre oameni simpli și needucați. Singura lor șansă fiind ca progenitura lor să se nimerească într-un lot norocos, dar mulți nu calculau corect, ori se grăbeau și generații întregi rămâneau blocate precum șoriceii într-un labirint circular. 

Însă fetele alese de K. erau răsplătite cu o nouă viață, iar pentru unele asta însemna o înviorare completă, o repunere în societate a unei generații aproape pierdute, ca trandafirii ce-și trag seva din morminte abandonate. Fiecare avea o șansă și asta era Dreptatea Ordinului.

Comunități întregi se construiseră având drept piloni justiția și înțelepciunea Ordinului, iar femeia stătea la baza acestor structuri. Ea era purtătoarea. Ea era aleasa. Doar prin Ea se putea duce Ordinul mai departe.

Nuria știa de la mama ei că, dacă va fi printre cele alese, K. îi va da șansa unică de-ai purta copilul. Fetele alese erau luate de Ordinul Inseminarii Artificiale unde timp de doi ani, aveau parte de vizitele conducătorului lor și de-o viață trăită în Grijă și Iubire.

Se mai întâmpla, în cazuri excepționale ca liderul Ordinului să se îndrăgostească de una dintre fetele alese, sau uneori chiar de două în același timp, iar atunci inseminarea artificială se sista complet până la noul Ordin. Doar în acele împrejurări nașterea unui Nou Lider avea sorți de izbândă. Prin Împreunare.

Nuria își dorea foarte mult să fie aleasă. Știa că avea șansa unică să pună bazele unei noi comunități sub Ordinul lui K., să-i poarte copilul în pântece iar asta, fără îndoială, era una dintre cele mai luminoase momente din viața unei femei tinere. 

 Nu îi păsa că avea să se despartă de mama ei pentru totdeauna, sau că nu își va mai vedea locul copilăriei niciodată. Se născuse pentru momentul acesta și îl iubise în secret pe K. încă de când învățase să citească. Studiase primele litere și învățase cuvinte complicate chiar din broșurile trimise de Ordinul lui K.

Și-l imaginase în atâtea feluri, dar cel mai mult se închipuise privindu-l de aproape. Atingându-i obrazul. Sărutându-l. Un sărut dulce, lung, acaparator. Din acela care te lasă fără suflare dar dorindu-ți mai mult.

 Nu știa ce însemna mai mult, căci nu găsise nicăieri prin broșuri explicații pentru trăirile din corpul ei, dar le simțea acut, mișcând în interior, răscolind pe sub piele, ca niște animale mici, violente, ce se hrăneau cu carne și sânge. Părea că aveau o viață a lor proprie, independentă de a ei. Și totuși era tot ea. O vietate care se răzvrătea și care cerea ceva fără nume. 

Aparatul de la mână îi vibrează iar ritmul cardiac se accelerează. Nuria zâmbește cu ochii plecați. Palmele îi sunt umede, dar așa simte ea, mai mult prin piele. O vulnerabilitate pe care nu a putut-o îndepărta nicicum.

În fața stației, fetele sunt tăcute, aproape serene, așteptându-și rândul pentru a intra în OrdinMobilul negru cu geamuri fumurii. De acolo vor fi transportate la Camera de Preselecție a lui K. și în cele din urmă vor trece de partea cealaltă.

Doar cele Dorite. Cele Speciale. Cele Alese.

Cele Sigure pe Sine, Pline de Viață, Sincere și Vesele.

Celelalte vor fi automat deconectate de la mecanismul de înregistrare a bătăilor inimii pentru a nu se mai putea întoarce niciodată la comunitatea mamă. 

Confidențialitatea lui K., a Ordinul in sine, trebuia păstrată cu orice sacrificiu. Cu Sacrificiu Suprem.

Cele refuzate deveneau flori căzute la picioarele unui edificiu. Un rebut necesar.

În ultimii ani, Nuria își conștientizase palpitațiile vieții mai ales în acele momente de pregătire. În așteptare. 

Momentele clare de imaginație o mângâiaseră ca mătasea pe trupul gol. Nu se revolta niciodată atunci când i se coborau ca un voal peste minte, ci le accepta cu o anumită tandrețe, cu recunoștință, așa cum primești îmbrățișarea unui copil somnoros.

Nuria se așează în spatele unei fete slăbuțe, cumva sfioasă, cu oasele umerilor proeminente, iesindu-i prin piele ca la păsări. Se mai uită o dată în urma ei, ca o ultimă recapitulare, dar totul i se pare de nerecunoscut.

Simțise, pentru numai o clipă, că deja trăise tot ce îi era destinat să trăiască iar mai mult era poate, prea mult. Gândurile ei păreau pietricele afundate într-un rîu grăbit.

 Își dă la o parte șuvița de păr care îi ieșise din strânsoarea cocului și urcă prima treaptă. OrdinMobilul o înghite ca un val de smoală fierbinte.