Nebunia-i o prăbuşire a eului în eu, o

exasperare a identităţii. Pierzându-ţi minţile, nimic nu

te mai poate opri să fii nelimitat tu însuţi.”

E.M. Cioran – Amurgul gândurilor (1940)

PROLOG

Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, 11 noiembrie, ora 03:32

Matei ar fi vrut să se ridice din patul de spital, însă nu putea mişca nici măcar un deget, Frământarea, lacrimile şi blestemele se consumau în mintea încă vie a unui trup aproape mort. Sudoarea clocotită se prelingea de pe tâmple la vale pe cearşaful rece, nu ştia dacă visează, îşi aminteşte sau dacă totul e real şi se întâmplă chiar în acea clipă. Vedea totul printr-o negură agasantă şi, totuşi, foarte clar, mai clar ca niciodată: soţia şi fratele său fugiseră cu dosarele din cazul Templierilor şi îl lăsaseră să moară încet… Dar de ce l-ar fi trădat cele mai apropiate persoane? Ce interes aveau aceştia? Erau amanţi… – tot repeta o voce blândă de femeie, pe care Matei încerca să o alunge de fiecare dată din minte. Să fi fost vocea raţiunii sau vocea nebuniei ce-şi făcuse vizuina în gaura de glonţ din capul său? Precis erau amanţi, partners in crime, un fel de Bonnie şi Clyde de Berceni! Se simţea trădat şi, pentru o clipă, amuzat, însă, mai presus de toate, se simţea dezgustat, ar fi vomitat dacă s-ar fi putut urni din loc…

Trădarea fusese încununată de glonţul primit în cap, care parcă era încă înţepenit acolo, pulsa nestingherit în reţeaua lui neuronală, stârnind o tornadă de schizofrenie ce răsucea aşchii de amintiri, vise şi dorinţe; mai ales o dorinţă…

I

Undeva la marginea Bucureştiului, 11 noiembrie, ora 03:33

Încă un pumn şi încă un pumn! Sângele îi şiroia din gură pe piept şi până la brâu, dar Matei rezista bine asaltului în ciuda celor cincizeci şi cinci de ani şi a operaţiei de hernie. Nici părul argintiu tuns periuţă, nici sprâncenele încă brunete şi stufoase nu fuseseră iertate de sângele ce împroşca abundent din arcada spartă, în sus, dar şi la vale pe obrazul lung şi aspru. Adversarul nu dădea semne de oboseală şi urletele zecilor de pariori înfocaţi îl înrăiau şi mai tare: „Termină-l! Nu mai are mult, dă-l jos!”. Răsună gongul şi cei doi sportivi de ocazie se îndreptară fiecare în colţul său. Matei îl fixa cu ochii săi negri, opaci, pe Ion Albu zis Johnny Zăpadă, care nu părea să aibă nevoie de pauza dintre runde la fel de mult ca el.

Din mulţime, ca un şarpe lunecos, o siluetă neagră dichisită căreia i se întrezăreau nişte manşete albe impecabile cu butoni de aur de sub mânecile paltonului şi cu privirea umbrită de borul pălăriei, îşi croi calea până la marginea ringului şi îi şopti lui Johnny: „E sub acoperire, dacă termină runda asta în picioare, ai să înfunzi puşcăria”. Şarpele se făcu nevăzut în mulţime.

Johnny, o namilă de om, folosit de membrii clanului Templierilor în astfel de lupte ilegale, era tare ca piatra în ring, dar moale ca untul în afara lui. Poate teancurile de dosare deschise pe numele lui, poate că gândul la mama sa bolnavă care îl aştepta în spital, ori nevasta şi cei trei copii, îl determinară să o ia la goană cât văzu cu ochii. Sări din ringul improvizat, zbură cu pumnii vreo două rânduri de pariori nedumeriţi în stânga şi-n dreapta, şi se îndreptă către uşa hambarului şi mai departe, pe drumul de ţară. Matei îl urmă întomai, însă, fără prea mare spor. Mulţimea gălăgioasă rămase în urmă, strângând în pumnii ridicaţi fie bani, fie biletele cu numele favoritului, urletele acesteia pierind treptat.

Să-l fi tot urmărit un kilometru pe drumul de ţară prin bezna nopţii, când, deodată, Johnny se opri la marginea lanului de grâu. Parcă văzuse ceva ce îi provoca sentimente contradictorii, în ochii lui se puteau citi uimire, teamă şi curiozitate, însă teama să îl domine pe colos. Matei se ascunse strategic după o căruţă abandonată la marginea drumului, aşteptând momentul prielnic pentru a-l înhăţa pe interlop. Dar şi el fu uimit când, parcă de nicăieri, se iscă un vuiet sinistru ce acapară hectare întregi, lanurile se aplecară pentru câteva clipe, iar cerul se coloră într-un violet strident. Apoi se lăsă liniştea şi cerul se întunecă la loc.

Matei ridică circumspect capul din ascunzătoare, scrută lanurile cu privirea, dar nici urmă de Johnny. Se ridică, înaintă prudent, dar atât drumul cât şi ogorul erau pustii. Atunci, descumpănit, scoase telefonul cu clapă pe care îl ţinea la gambă şi apelă: „L-am pierdut. Parcă l-a înghiţit pământul”.

Deodată, Matei auzi două glasuri cu un ecou puternic; prima impresie era că se auziseră de departe, din cer, apoi se auziră din ce în ce mai aproape, dintr-un loc foarte cunoscut şi călduros: se auzeau din adâncul minţii sale. Prima voce, agitată şi îngrijorată spunea:

– Patru răni de glonţ, patru: zona lombară, două în braţ şi una în zona capului! A pierdut foarte mult sânge, inconştient, pupile dilatate! Îl pierdem!

Cealaltă voce răspunse prompt şi hotărât:

– E în stare de şoc, vreau două perfuzii mari! Duce-ţi-l direct la Terapie Intensivă, acum!

Şi se lăsă liniştea.

II

Era o zi obişnuită la sediul central al Poliţiei din Bucureşti, spre dezamăgirea ofiţerului Matei Sava care îşi citea plictisit ziarul, vizibil deranjat de faptul că se afla după atâta timp în spatele unui birou. Acoperirea îi fusese compromisă cu o noapte înainte şi nici măcar nu ştia cine l-a deconspirat, aruncând astfel şase ani de muncă pe apa sâmbetei. Şi era atât de aproape de a pune mâna pe Johnny Zăpadă! Acesta ar fi ciripit cu siguranţă, era un laş, o namilă fără coloană vertebrală. Acum, lui Sava nu îi rămânea decât să-şi arunce ochii tumefiaţi peste rândurile ziarului.

În biroul său intră un tânăr înalt, uscăţiv, cu o cărare ce-o apucă la dreapta prin părul blonziu, îmbrăcat elegant la cămaşă albă, cu cravată neagră, într-un pardesiu bleumarin din piele întoarsă, pantofi asortaţi şi un diplomat negru.

– Good… ar fi vrut să spună day, dar se blocă atunci când, de după ziar, apăru chipul desfigurat al lui Matei.

– Good day, Sir! reveni curajos tânărul, do you speak English?

– Da, vorbesc, deşi nu mă încântă, cu ce vă pot ajuta? continuă Matei într-o engleză cu un puternic accent est-european.

– Numele meu este… se opri brusc şi, cu două gesturi bine calculate, deschise diplomatul şi îi înmână comisarului cartea sa de vizită.

Pe aceasta scria cu litere cursive Andrew J. Stenner – Field Journalist – New York Times, informaţii urmate de numărul de telefon pe care Matei, în mod firesc, nici nu se sinchisi să-l mai citească.

– Care va să zică, aţi venit să îmi luaţi un interviu? Să ştiţi că va trebui să luaţi legătura cu Biroul de Presă, există proceduri standard în acest sens, domnule Stemmer.

– Puteţi să-mi spuneţi Andrew sau, mai bine, Andy. Am venit direct la dumneavoastră pentru că e vorba de o chestiune delicată, este mult mai mult decât un interviu. Lucrez la un documentar şi mă aflu în etapa de informare. Subiectul cred că vă este mai mult decât cunoscut: luptele ilegale din România care au câştigat foarte mult teren în ultimul timp.

– De unde ai aflat de mine şi ce cunoşti dumneata despre implicarea mea în acel caz?

– Eh… ştiţi cum suntem noi jurnaliştii, ne băgăm nasul peste tot; în cazul de faţă, am primit informaţii despre dumneavoastră de la un individ retras din viaţa interlopă.

– În primul rând, domnule Andy – accentuă hipocoristicul – aşa ceva nu există, ai tot atâtea şanse să întâlneşti un interlop pensionat câte ai să găseşti Sfântul Graal. În al doilea rând, stimate prieten străin, voi jurnaliştii vă băgaţi nasul peste tot, ai noroc că nu ţi l-a tăiat careva. Cu Templierii nu-i de glumă!

– Deci, într-adevăr, clanul condus de Gigi Templieru’ este responsabil de acest fenomen aflat în continuă creştere?

– Mda… un ţăran parvenit cu pretenţii de aristocrat. Dacă ai o Biblie, un manual de istorie şi câteva săbii furate dintr-un muzeu agăţate pe perete, asta nu te face cavaler templier, te face pur şi simplu un idiot. Acum vă rog, Biroul de Presă sau Auf Wiedersehen! şi îşi îndesă nasul fracturat la loc în ziar.

– S-ar putea să am nişte detalii legate de dispariţia fratelui dumneavoastră.

– Fratele meu e mort! trânti Matei ziarul de birou.

– Din informaţiile mele, corpul său nu a fost găsit până astăzi. V-am trezit interesul? Hai să spunem doar că o mână o spală pe cealaltă, nu-i aşa?

– La noapte, îţi scriu ora şi locul pe un bileţel. Ai grijă să nu fii urmărit!

Tânărul jurnalist luă bileţelul şi părăsi cu nonşalanţă biroul comisarului Sava.

III

Puţin trecut de ora trei noaptea, beznă, iar noiembrie îşi face de cap cu ceaţă deasă şi un frig ce face dinţii să clănţăne-n gură. Fosta uzină de la marginea cartierului Berceni, acum dezafectată, e surprinzător de animată în seara asta. Luminile de la ferestre se propagă prin ceaţă asemeni unor pete uriaşe de lapte pe o masă de abanos şi răzbat până la maşina parcată vizavi. Acolo, Matei şi noul său prieten străin îşi suflă aburi în palme pentru a se încălzi.

– Ce aşteptăm mai exact, stimabile? Şi, dacă îmi permiteţi, nu-i aşa că acum indivizii ăştia vă cunosc figura şi, în cazul în care vă depistează, riscăm o bătaie sau mai rău?

– Vei vedea imediat ce aşteptăm sau, mai bine spus, pe cine.

Atunci îşi făcu apariţia un Hummer argintiu din care coborî un tip înalt cu o burtă colosală ce se revărsa peste curea, cu nişte fălci parcă de piatră şi o guşă pe măsură. Individul cu figură de broscoi avea ochii bulbucaţi şi o gură largă cu buze subţiri – dar cel mai tulburător aspect la acesta era faptul că nu schiţa nicio emoţie, parcă purta o mască maya. După el, coborî şi un tip mărunţel care vorbea la telefonul mobil.

– Corneliu Păcurar zis Mistreţu’ sau Patru Gloanţe. Un nebun de legat, şi-a ucis propria soră, a împuşcat-o de patru ori pentru că, după spusele lui, l-ar fi umilit, cuplându-se cu un coate-goale dintr-un clan rival. Nu vrei să ştii ce face când merge să recupereze banii de la pariorii neinspiraţi. El e mâna dreaptă a lui Gigi Templieru’, se ocupă în principal cu cămătăria şi colectarea taxei de protecţie de la diverşi „asociaţi” ai clanului.

– Dar nu înţeleg, un criminal dovedit umblă nestingherit în libertate? Şi aflu asta chiar de la un ofiţer de poliţie? Cum e posibil aşa ceva!? ridică tonul uimit Andy.

– Bine-ai venit în România! zâmbi amar Matei, şi ai grijă la decibeli, presupun că nu vrei să ajungi cu mutra pictată-n albastru şi mov ca mine.

– Nici n-ar fi aşa rău; din câte-mi povesteşti, există şanse chiar să ajung sushi în servieta unui interlop. Mai departe, cine e tipul invers proporţional cu acest mistreţ?

– Tipul slăbănog e Giani „Dinţi de fier”, e mai jos în ierarhie, are câteva fete la produs, din alea de lux care se ard doar cu senatori, bancheri şi alţi baroni. Mai mută cocaină de ici-colo, prin cercuri înalte. Nu ne interesează Giani, nu e important.

– Dar… încercă să continue americanul, notând foarte grijuliu detaliile în carneţelul pe care îl purta mereu la piept.

Nu apucă să spună mai mult, căci Matei îi tăie vorba:

– Dar, dar… acum e rândul dumitale. Spuneai că ai nişte informaţii pentru mine; nu mai scot o vorbă despre caz până nu aflu ce mă interesează.

– Fratele dumneavoastră, continuă americanul privind foarte concentrat prin parbriz la cei doi interlopi care acum se îndreptau către porţile uzinei; fratele dumneavoastră, repetă parcă cu gândul în cu totul altă parte. Îmi cer scuze, nu e timpul şi nici locul pentru a vă oferi aceste informaţii, frigul mi-a pătruns până la os şi, pe deasupra, ne aflăm într-un mediu ostil, al naibii de ostil.

Matei vru să spună ceva, dar îşi înghiţi cu greu cuvintele. Învârti cheia în contact: în sfârşit, motorul mârâia şi sistemul de încălzire începu să degaje aerul cald mult dorit. Maşina lăsă în urmă mastodontul negru şi sinistru, cu ferestrele lăptoase.

– Eşti un individ tare interesant, domnule Stemmer, ai o înclinaţie către misterios, dar nu ştii în ce te bagi. Aici, oamenii sunt capabili să omoare din simplă curiozitate.

– Însă dumneavoastră nu sunteţi aşa, domnule Sava, îmi lăsaţi impresia că sunteţi mai presus de aceste violenţe gratuite, chiar vulgare aş spune. Cât despre soarta lui Adrian, vă voi spune tot ce ştiu.

La auzul numelui fratelui său crezut mort, Matei smuci nervos de volan, încât Andy era să cât pe ce să dea cu nasul de bordul maşinii, iar carneţelul de la piept îi zbură ca o rândunică până jos, lângă pedala de frână. Matei se aplecă şi îi înmână carneţelul lui Andy, dar aruncă o privire fugară şi, cu mirare, constată că scrisul era în limba germană.

– Mulţumesc, stimabile. Nu ştiu de unde atâta încordare şi bănuieli întunecate. Mai bine invită-mă la cină, să zicem… mâine seară, zâmbi cu subînţeles. Voi avea grijă să aduc şi carneţelul cu mine, atunci îţi voi spune tot ce vrei să ştii, pe cuvânt de onoare!

– Al naibii american, mai e şi poponar… bombăni Matei, în română, pentru sine.

IV

Jurnalistul se prezentă foarte încrezător şi jovial, elegant ca întotdeauna, înarmat cu un buchet de trandafiri asortaţi, cu pălăria în cealaltă mână şi pardesiul pe braţ, la reşedinţa din Dorobanţi a ofiţerului Sava. Încă din grădina casei observase bunul gust pe care, spre surprinderea sa, ofiţerul îl investise în aranjamentele florale, cât şi arhitectura în stil victorian a casei cu etaj care te întâmpina cu nişte scări largi, îmbrăcate în mochetă bleumarin, şi cu o terasă încăpătoare numai bună pentru a-ţi bea cafeaua într-o dimineaţă toridă de vară.

Uşa se deschise, iar Andy întinse zâmbitor buchetul. Matei nu se arătă prea încântat de acest gest, lăsând florile pe comoda de lângă uşă. Pentru a evita ridicolul situaţiei, musafirul se justifică:

– Sunt pentru doamna Sava!

– Nu e nicio doamnă Sava, mă rog… nu mai e.

– Dar ce… vru să întrebe, dar se abţinu… bine miroase! Ce avem la cină?

Spre surprinderea americanului, Matei era un gurmand, unul din ultimele exemplare ale unei rase pe cale de dispariţie: Gentlemanul; iniţiat în artele culinare, acesta ştia să aleagă vinul în funcţie de preparatul servit şi folosea corect fiecare tacâm în parte. Într-adevăr, în casă pluteau miresme de vis şi răspunsul veni prompt:

– Am pregătit muşchiuleţ de porc la tigaie cu sos béarnaise, cu o garnitură de cartofi fondanţi şi salată asortată, spuse acesta îndreptându-se către bucătărie.

Bucătăria nici nu era departe, de altfel era una deschisă, de tip studio, astfel că oaspetele de la masă îl putea scruta cu privirea pe bucătar în timp ce acesta îşi desfăşura procesul de creaţie.

– Extraordinar! exclamă Andy, ronţăind un fir de varză din salată. Ce ai pus în salata asta? Arată superb!

– Nu mare lucru, continuă Matei în aceeaşi notă morocănoasă cu care îşi obişnuise oaspetele încă de la uşă, conţine varză tocată, morcov ras, ulei, sare, piper proaspăt măcinat şi ingredientul meu secret: oţet de zmeură. Ah, era să uit! Şi mărar, am pus şi mărar proaspăt tocat, cred că e evident.

– Ştii, un lucru interesant: în SUA se găseşte foarte greu mărarul şi e destul de scump, pe deasupra nici nu e proaspăt, e uscat şi vine în nişte cutiuţe mici de plastic.

– La noi se găseşte pe toate drumurile şi e ieftin.

– Sunteţi foarte norocoşi, iubesc la nebunie mărarul!

Parcă ar fi vrut să mai spună ceva, când se opri brusc şi înghiţi cu greu varza: ochii îi picaseră pe tocul armei lui Matei care stătea la loc de cinste pe măsuţa televizorului; tocul era gol. Andy înghiţi din nou, dar în sec. Continuă ezitant:

– Mai durează mult? Mor de nerăbdare să gust friptura… „ce prost mi-am ales cuvintele” se mustră în sinea lui.

– Cina e servită, spuse Matei zâmbind, probabil, pentru prima şi ultima oară în acea seară.

Cei doi luară loc strategic la masa lungă, faţă în faţă. Andy se juca nervos cu furculiţa, rotind-o în palmă, până când aceasta îi scăpă şi se ciocni de farfurie.

– Acum să trecem la afaceri, parcă trebuia să-mi oferi nişte informaţii, spuse Matei înmuind o bucăţică de friptură în sos. Unde este fratele meu?

– Hai să începem cu începutul, răspunse Andy şi întinse mâna către servietă, moment în care Matei duse mâna la spate, unde ţinea pistolul.

Americanul deschise servieta şi căută foarte atent un dosar, în timp ce mâna lui Matei se încleştă pe pistol; în tot acest timp, cei doi se priveau în ochi. Într-un final scoase dosarul căutat şi, dintre filele acestuia, alunecă o carte cu coperta neagră mată, pe care scria cu litere cursive argintii Le Crépuscule des pensées. Mâna lui Matei se relaxă pentru moment:

– Credeam că am pierdut cartea asta, ar fi fost mare păcat. Ţara voastră a produs multe minţi luminate; daca nu aş fi cercetat cazul acesta din România, probabil aş fi ratat întâlnirea cu acest mare Cioran; privirea uşor încruntată a lui Matei îl determină să treacă la subiectul presant. În fine, să purcedem… August, 2012: aparent doar un alt jaf organizat al Templierilor. După cum ştim, aceştia sunt răspunzători de trei sferturi din furturile din trenuri marfare româneşti, dar şi cele internaţionale care tranzitează ţara voastră.

– Nu ştiam că Templierii sunt implicaţi în acele jafuri, răspunse Matei cu adevărat uimit.

– Cu tot respectul, nu ştiţi cam multe, pentru un om aflat în poziţia dumneavoastră.

– Sau ştii dumneata dubios de multe, răspunse tăios Matei, încleştându-şi din nou mâna pe pistol. Continuă…

– Cu ce se deosebeşte acest jaf de altele? Păi, în loc de materiale de construcţii, generatoare de curent electric sau chiar animale exotice, Templierii au pus mâna pe ceva mult, mult mai valoros şi mult, mult peste puterea lor de înţelegere. Ceea ce Gigi Templieru’ consideră o jucărie, pe care o foloseşte din comoditate pentru a-şi încheia afacerile ilegale, poate reprezenta catalizatorul unui nou război mondial.

– Şi ce legătură au toate astea cu fratele meu?

– Jucăria peste care au dat Templierii este o armă biofizică extrem de periculoasă care, dintr-o singură apăsare de buton, ar putea face ca un tanc de şaisprezece tone să dispară în câteva fracţiuni de secundă… ca şi cum nu ar fi existat vreodată.

– Vrei să spui că fratele meu…

– Da, domnule Sava, la fel şi Ion Albu. Gigi Templieru’ ştia că acesta va ciripi cu prima ocazie, aşa că l-a făcut să tacă.

– Cine a proiectat această armă? Cine e responsabil pentru o asemenea atrocitate!? întrebă Matei, în timp ce un gând nu îi dădea pace: „De unde naiba ştie americanul de Zăpadă? Eu nu i-am zis nimic…”

– Nu ştiu cine e în spatele acestei arme, până la urmă, chiar şi un jurnalist de succes are limitele lui, răspunse Andy zâmbind amar.

Matei se ridică brusc, mormăind frenetic, recapitulând firul tuturor celor întâmplate, cu voce tare, însă niciun cuvânt nu avea sens, ori cel puţin asocierea dintre cuvintele rostite nu avea sens. Se învârtea în jurul mesei, până ce ajunse în spatele scaunului musafirului. Acesta nu se arătă deranjat, continuă să mânânce. Matei scoase pistolul şi îl îndreptă spre capul acestuia, care, ca şi cum avea ochi la spate, ridică arătătorul de la mâna dreaptă deasupra capului şi continuă pe un ton mustrător:

– Să ştii că nu sunt homosexual. E pueril să tragi concluzii nefondate, bazate pe aparenţă şi stereotipie. Un bărbat poate invita un alt bărbat la o cină delicioasă, fără a exista vreo implicaţie sexuală. Apropo, continuă jurnalistul, privind către pozele înrămate de pe rafturile bibliotecii, soţia ta… era foarte frumoasă. Te rog, spune-mi, cum s-a petrecut?

– Nu cred că e treaba ta, dar fie… Soţia mea a murit într-un accident de maşină, sau… ezită Matei, sau… nu…. a murit… în urmă cu douăzeci de ani, după ce a dat naştere fiicei noastre, singurul meu copil… glasul îi tremura; în tot acest timp cei doi nu se priveau în ochi, Andy păstrându-şi poziţia la masă.

Matei lăsă jos încet braţul cu pistolul, de parcă i-ar fi turnat subit cineva plumb în braţ. Odată cu braţul, îşi plecă şi fruntea mâhnit.

– Dumneata ai copii? întrebă Matei, parcă mai mult de complezenţă.

– Nu, iar cariera nici nu îmi permite…

– Eu am, îi tăie vorba Matei, dar la ce bun? Casandra a crescut cu bunicii ei, aproape că nu mă cunoaşte. Acum e măritată cu un agent imobiliar, o duc bine împreună, au şi un copil mic, mi se pare că s-au cam grăbit, dar cine sunt eu să-i judec? Am fost invitat la botez şi nu m-am dus, eram infiltrat prea adânc în lumea interlopă, îmi era imposibil să o văd… şi să-mi văd… nepotul… – atunci, Matei vârî pistolul în pantaloni, la spate, şi trase cămaşa peste el – poliţaiul boşorog renegat de propriul copil, continuă el pe un ton vădit ironic, ce mai clişeu hollywoodian! Un John McClane răsuflat…

Se lăsă o linişte apăsătoare peste reşedinţa Sava. Matei privea parchetul descumpănit, în timp ce, Andy, care îşi încheiase cina, se ştergea tacticos cu şervetul la colţurile gurii. Deodată, rupse tăcerea:

– A fost delicios, complimente bucătarului! Acum, pentru că ai fost o gazdă aşa bună şi m-ai încântat cu bucate delicioase şi poveşti pe măsură, propun un plan de acţiune!

– Ce plan, bâjbâi Matei, încă sub influenţa propriei poveşti. Ce mai rămâne de făcut? Ce putem face noi!?

– Primul lucru care îmi trece prin minte, domnule, este să punem mâna pe arma aceea şi să îţi recuperăm fratele!

– Ce vrei să spui cu asta? Fratele meu nu e… !?

– Arma aceea, jucăria, cum am tot numit-o, nu este atât o armă de distrugere în masă, cât un teleportor. Fratele dumitale, martorul Ion Albu şi, probabil, multe alte victime ale lui Gigi Templieru’ se află într-o altă dimensiune, sub o altă formă; sunt entităţi prizoniere într-un spaţiu încă neexplorat de om.

– Nu-mi vine să cred că dau curs unei asemenea discuţii, dar procesul acesta este reversibil? Adică… fratele meu se poate întoarce?

– Nu am nicio garanţie, dar odată ce arma se va afla în posesia noastră, o vom preda posesorului de drept şi, cu puţin noroc, vom obţine mai multe răspunsuri.

– Şi, mă rog, cine e posesorul de drept?

– Armata Statelor Unite ale Americii, zâmbi sec jurnalistul.

V

Cei doi nu îndrăzneau să coboare din maşină, iar Andy înghiţea în sec la auzul fiecărui răget de leu. Pentru că – da! –, cei doi se aflau în apropierea palatului lui Gigi Templieru’, renumit pentru excentricitatea sa care nu se observa doar din vestimentaţie sau colecţia impresionantă de maşini, ci şi din pasiunea sa pentru animalele exotice, leii şi tigrii în special. Matei simţi frica partenerului său de ocazie:

– Stai liniştit, leii şi tigrii sunt înlănţuiţi, ştiu asta pentru că am mai fost aici, aveam şi mandat de percheziţie, nu ca acum…

– Dar nu mi-e frică, răspunse jurnalistul dregându-şi glasul, încercând să dea impresia că e sigur pe el.

– Nu e agitaţie azi, sunt doar vreo doi gardieni înarmaţi care patrulează în curtea palatului, continuă Matei. Iar în clădire, cel mai probabil sunt Gigi Templieru’, alcoolica de nevastă-sa (e subiect de bârfă pentru presa de la noi), cele trei fiice şi Păcurar zis Mistreţu’, pe care ai avut onoarea să îl „cunoşti” în timpul micii noastre pânde.

– Patru gloanţe, îl completă cu glasul tremurând Andy. Un întreg palat şi o pază atât de slabă?

– Ar putea ţine şi o serbare, un fel de Sărbătoarea porţilor deschise, şi tot n-ar păşi nimeni înăuntru. Pentru că nimeni nu e într-atât de nebun.

Priviră unul către celălalt cu subînţeles. Matei deschise torpedoul maşinii şi scoase de acolo un pistol. I-l înmână jurnalistului:

– O să ai nevoie de el.

– Nu, aproape că ţipă Andy, am oroare de astea, degeaba mi-l dai, oricum nu aş şti cum să-l folosesc.

– Am uitat, voi americanii şi armele de foc; de când cu masacrele din şcoli… Îmi cer scuze că am atins un punct sensibil.

– Scuzele sunt acceptate. Hai să mergem!

Coborâră prudent din maşină şi se apropiară pe nesimţite de gardurile înalte de piatră ale palatului. Andy îşi împreună palmele, iar Matei se sprijini cu piciorul pe ele, astfel că reuşi să se prindă cu braţele de marginea de sus a zidului. Se ridică prin forţa braţelor şi, odată ajuns sus, îi întinse mână jurnalistului. Acesta escaladă la rândul său gardul, iar în momentul următor amândoi picară grămadă de cealaltă parte, peste un morman de frunze uscate, la umbra unui gard viu. O voce groasă străpunse liniştea serii:

– S-a auzit ceva, în sectorul de nord! replica fu urmată de două tropote care se apropiau, simetric, din două părţi diferite.

Cei doi se trântiră la pământ, în umbra gardului viu. Inima americanului bătea atât de tare, încât ai fi zis că-i va da de gol. Tropotele se preschimbară în paşi, care pe cât se apropiau, pe atât deveneau mai rari şi mai apăsaţi. Deodată, prin frunzişul uscat o luă la goană o pisicuţă vizibil deranjată de gardieni.

– Doar o pisică… spuse unul dintre gardieni, aproape dezamăgit de alarma falsă.

– Deus ex machina, şopti cu ultimele puteri Andy.

– Deus ex pisica, i-o întoarse ironic partenerul. Aşteptăm ca unul din gardieni să se retragă spre perimetrul lui, după care acţionăm.

După ce unul dintre gardieni se pierdu în zare, cei doi se apropiară tiptil de celălalt. Matei îi făcu semn lui Andy să aştepte, dar până să-i dezvăluie următorul pas al planului, gardianul se prăbuşi ca un sac de cartofi. Jurnalistul fricos îl adormise cu o singură lovitură bine plasată.

– Mă surprinzi cu fiecare ocazie, domnule Stemmer, mormăi Matei.

– În câmpul meu de lucru trebuie să fii pregătit oricând, dacă ai şti prin câte situaţii de criză am trecut pe teren, câte reportaje au fost la un pas de fi compromise de câte un nebun violent, de câte ori am fost atacat în timpul unui interviu…

– Şşşşt! Matei îi făcu semn să îl urmeze.

În mod evident, cei doi nu se îndreptară către scările ce duc la intrarea principală, ci, la sugestia lui Matei, care cunoştea mai bine locul, ocoliră palatul şi intrară în beci, pe o uşă orizontală situată undeva pe aripa de est a clădirii. Aici era cald, aproape că era prea cald pentru a depozita butoaiele de vin cu care erau căptuşiţi toţi pereţii beciului. În aer plutea un abur dulce-acrişor, cu un puternic miros de plută.

Crăpară încet uşa ce ducea către coridoarele luminate cald ale palatului. Arhitectura barocă, scările înalte ce se revărsau ca o trenă pe podeaua de marmură a parterului, cu covoarele de un roşu-aprins şi candelabrele aurite, se aflau în opoziţie directă cu beciul întunecat şi îmbâcsit. Matei, urmat de Andy, păşi în lumină, privi în stânga şi-n dreapta, ca şi cum s-ar fi pregătit să traverseze o şosea, după care, într-un gest rapid, tăie aerul cu palma: calea era liberă! Urcară cascada de scări către biroul lui Gigi Templieru’, când una dintre fiicele sale ieşi nervoasă de pe una din multele uşi albe cu clanţă aurită:

– M-am săturat, mamă, sunt suficient de mare să merg în club! Am şaptesprezece ani şi sunt chiar foarte responsabilă… spre deosebire de alţii, eu consum alcool responsabil!

– Ai grijă cum vorbeşti cu mine, o ameninţă maică-sa, trăgându-i o palmă zdravănă – cei doi asistau la ceartă pitiţi după un tigru de aur – sau poate un kitsch suflat cu aur – în mărime naturală. Nu mergi nicăieri în seara asta!

Intrigat de gălăgia de pe hol, Gigi Templieru’ ieşi din biroul său, însoţit de Mistreţu’, după cum prevăzuse Matei. Gigi era îmbrăcat într-un costum de catifea roşie, pe dedesubt cu o cămaşă vărgată, cu gulerul descheiat – să se întrezărească lanţul gros de aur –, butoni de aur şi pantofi lucioşi din piele roşie. Purta acelaşi barbişon pe care şi-l amintea Matei, iar părul pe jumătate cărunt care, dat pe spate, scotea în evidenţă un început proeminent de chelie, era prins la ceafă într-o codiţă slinoasă. Vorbi pe un ton încet şi apăsat:

– Să nu mai aud un cuvânt, că vă ia mama dracu’.

– Iartă-mă, iubitule, nu se mai repetă, răspunse nevastă-sa aproape plângând.

– Hai, du-te în cameră şi fă-ţi un cocktail sau ceva… femeia nu se lăsă invitată a doua oară şi se făcu nevăzută. Poate iei şi un pumn de pastile cu băutura aia, să scap drecu’ de tine… Hehehe… ultimele vorbe le rostise doar pentru el şi Mistreţu’. Nu se jena de nevasta lui, pe care o desconsidera şi o umilea cu orice ocazie, însă niciodată în faţa copiilor. Tu, îi vorbi fiicei sale, poţi să mergi în club şi oriunde pă lumea asta, dar ascultă la mine… dacă se atinge vreunu de tine, îl castrez cu patentu! Ne-am înţeles!? se răsti, încercând să o intimideze, dar mica drăcoaică îi sări la gât şi îl pupă de bucurie că a primit permisiunea de a pleca; o luă la fugă pe scări şi lăsă uşa mare şi grea să se trântească în urma ei.

Gigi Templieru’ deschise gura vrând să-i spună ceva aghiotantului său, dar nu apucă să articuleze primul cuvânt, că acesta pică grămadă la pământ. Acelaşi jurnalist înspăimântat îi venise de hac, iar până să ducă Gigi mâna la brâu pentru a scoate pistolul, apăru de după tigrul de aur şi Matei, cu arma îndreptată spre el.

– Salut, Templierule, mă mai ţii minte?

– Nu, cine drecu’ eşti mă? Nu te-am văzut în viaţa mea…

– Nu tu ai dat pontul despre mine şi mi-ai compromis operaţiunea sub acoperire?

– Nu te ştiu, dom’le. Vasăzică eşti copoi!? De când dau buzna aşea gaborii în casă la om? Nu mai aveţi nimic sfânt pă lumea asta?

– Spune-mi ce ai făcut cu fratele meu! Adrian Sava, ofiţer specialist în Poliţia Română, a fost la un pas de a-ţi dejuca planurile şi l-ai făcut să dispară!

– Tu … eşti fratele lui Adrian Sava? Pufni în râs Gigi. L-am distrus, l-am făcut praf, l-am făcut una cu pământu’! Aşa cum o să te fac şi pă tine, mai spuse, privind către uşa biroului său.

De după uşă apăru Giani „Dinţi de fier”, afişând un rânjet de zile mari, cu dantura îmbrăcată în totalitate în argint. În braţe ţinea un dispozitiv ciudat, părea o armă ruptă din filmele SF, o hardughie de măcar zece kilograme, şi, fără să ezite, o îndreptă către Matei.

– Sufletu’ e alt ordin dă realitate dăcât corpu’, e nemuritor că e din aceeași substanță cu Adevărul, iar Adevărul e Dumnezeu, e-n suflet, mai adânc în mine dăcât „io” ăla cel mai adânc. Credința e mai presus dăcât cunoașterea. Asta era filozofia lu’ Augustin dă la Hipona… Frate-tu e la Dumnezeu acum, nu întreba cum, completă interlopul cu degetul ridicat spre cer.

– Prostul nu e prost destul… ştii vorba, Gigi, că doar eşti om citit. Dar, lămureşte-mă, ce legătură are Augustin cu Templierii? Eu ştiu că a trăit cu vreo cinci secole înaintea lor… Şi, la urma urmei, ce legătură are războiul cu Dumnezeu?

– Are legătură, bă! răspunse Gigi răspicat, împroşcând cu salivă. Că aşea vreau io, că Dumnezeu sunt io!

Atunci, la semnalul lui GigiGiani strânse cu putere un arc mare metalic ce servea drept trăgaci; arma începu să zumzăie şi să bârâie în braţele interlopului slăbănog şi, într-un târziu, se declanşă. Însă Matei plonjă din calea razelor violete eliberate de dispozitiv şi ele îl loviră în plin pe Gigi Templieru’. Camera se lumină într-o mare de violet, iar şeful clanului se dezintegră în sute de mii de licurici care se dispersară şi se stinseră. Gigi Templieru’ fusese ucis.

Matei trase asupra lui Giani, acesta scăpă dispozitivul, dar scoase la rândul său pistolul, urlând: L-am omorât pă şefu’, din cauza ta l-am omorât pă şefu’! Următorul foc îi aparţinu lui Giani care îl nimeri în umăr pe Matei, iar acesta scăpă pistolul. Încă un foc răsună în palatul lui Gigi Templieru’: Giani privi şocat, în ultimele clipe de viaţă, cum îi şiroieşte sângele din zona plexului, precum vinul din butoiul ciuruit într-un western de duzină.

Matei îl privea uimit pe Andy, care îl împuşcase cu sânge rece pe Giani „Dinţi de fier”. În mână ţinea un pistol ciudat, un model nemaivăzut de Matei până atunci. Andy vorbi:

– De unde să încep? Ah, da! Văd că te uiţi ciudat la pistolul meu, este un Luger P08, mă rog, un model îmbunătăţit… totuşi, încă păstrează componente din capodopera care a fost originalul.

– Cine eşti!? se răsti Matei. Ce amestec ai în toate astea? Ce vrei de la mine!?

– Nu vreau nimic de la tine; ce am vrut, am obţinut deja. M-ai ajutat să ajung până aici, în acest punct; fără ajutorul tău nu aş fi reuşit. Consider că meriţi o explicaţie…

– Crezi!? îi reteză ironic vorba Matei.

– Jucăria asta… continuă americanul, ridicând arma misterioasă de lângă trupul mort al lui Geani, jucăria asta… este a noastră! Ne aparţine de drept, este copilul nostru.

– A voastră a cui, cine sunteţi!? îşi pierdu cumpătul Matei, care privea neputincios, pus la pământ de rana sângerândă.

– Noul Reich, răspunse acesta scurt şi apăsat.

– Deci eşti neamţ… spuse mai mult pentru sine Matei, clarificându-i-se totul în minte: părul blond, figura îmbujorată, ţinuta perfectă, carneţelul cu notiţe în limba germană, toate detaliile pe care nici măcar el nu le cunoştea despre Templieri… Andy era un spion german!

– Hai să începem cu începutul, domnule Sava, această armă este foarte importantă pentru poporul meu, trebuia recuperată! Face parte din programul Cerul violet, o operaţiune secretă iniţiată de Noul Partid Nazist. A fost construită, împreună cu suratele ei, în apele internaţionale, urmând ca, odată ce produsul era finisat, să fie transportată clandestin în vagoane de trenuri marfare, trecând cu uşurinţă graniţa. Urmase traseul Albania-Macedonia-Bulgaria-România. De aici, arma trebuia să treacă mai departe prin Ungaria, Austria, iar apoi să ajungă la ea acasă, în Germania, dar Templierii nesăbuiţi şi-au băgat nasul unde nu trebuia! Pe deasupra, Gigi Templieru’ a lichidat alţi doi spioni ai Noului Reich care au încercat să recupereze arma înaintea mea…

– Tu… începu Matei să se dezmeticească, tu eşti responsabil şi pentru deconspirarea mea? Şi cum rămâne cu Armata Statelor Unite?

– Da, trebuia să mă conving că arma este în posesia Templierilor şi că încă funcţionează la parametrii normali, iar de soarta lui Ion Albu, îmi pare rău, a fost o victimă colaterală. Cât despre Armata Statelor Unite, nu, nu lor le aparţin armele, dar, băgăcioşi ca-ntotdeauna, tare le-ar fi plăcut să pună laba pe ele, ştii tu, în numele păcii mondiale.

– Iar cealaltă dimensiune, locul în care spui că se duc cei expuşi la efectul armei…

– Raiul? E acolo sus, domnule Sava, sau credeai că fratele dumitale mai trăieşte? Îmi pare rău să vă informez, dar nu există altă dimensiune; arma aceasta are o singură menire: să ucidă fără urme.

– Dracu’ să te ia, neamţ împuţit! Mai bine omoară-mă şi pe mine! urlă disperat Matei.

– Nu, ar fi un gest de-a dreptul crud, Casandra are nevoie de tatăl ei.

– Dacă te atingi de ea, jur că te urmăresc până în Germania şi îţi smulg inima din piept!

– Nu am niciun motiv să fac asta, dimpotrivă! Nu înţelegi, domnule Sava? Îţi sunt recunoscător pentru ajutorul tău şi te voi lăsa să trăieşti…

– Ce om de caracter… mârâi printre dinţi Matei.

– Îmi pare rău că fratele şi soţia ta au fost victime colaterale, dosarele despre Templieri trebuiau să ajungă la mine fără niciun impediment, dar Gigi Templieru’ i-a lichidat chiar înainte să ducă misiunea la bun sfârşit. Da, Adrian Sava lucra în slujba Noului Partid Nazist. Acum, ucigaşul fratelui dumitale este mort şi, fără cei mai de seamă membri ai săi, clanul Templierilor se va dizolva. Du-te acasă, domnule Sava, du-te şi trăieşte-ţi bătrâneţile liniştit. Ai învins!

În tot acest timp, soţia lui Gigi Templieru’, îmbrăcată într-un halat de casă din satin alb, asistase la întreaga conversaţie, amuţită de frică, tremurând din toţi ţâţânii, cu paharul de gin în mână. Spionul aşeză arma într-o geantă neagră găsită în biroul lui Gigi. Închise geanta, îl salută pe Matei cu un gest scurt din braţ şi spuse, mândru:

– Să nu uit… Nu sunt homosexual, dar sunt bisexual, ai fost pe-aproape, stimabile. Auf Wiedersehen Herr Sava. Sieg Heil!

Înainte de a coborî scările ce duceau către ieşirea din palat, Andy întoarse capul brusc, aproape robotic, către femeia înspăimântată şi spuse:

– Frau – îşi drese glasul şi continuă în româneşte – vă rog să chemaţi o ambulanţă, omul acesta a pierdut foarte mult sânge!

Apoi îşi continuă elegant drumul către poarta palatului şi se făcu nevăzut, împreună cu geanta neagră în care se afla arma misterioasă.

Descumpănit, în stare de şoc, Matei privi spre cupola de sticlă a conacului lui Gigi Templieru’. Deodată, aceasta pocni în sute de cioburi şi îşi făcură apariţie, coborând pe funii, mai mulţi soldaţi. Primul grup, trimis în recunoaştere, constată absenţa elementelor ostile şi îi înştiinţă, prin staţie, pe cei din elicoptere că pot coborâ în siguranţă. Unul din soldaţi raportă generalului:

– Raportez: arma nu a putut fi găsită. La faţa locului am găsit o femeie în stare de şoc şi un bărbat rănit!

La auzul acestora, generalul se îndreptă spre Matei. Acesta pierduse mult sânge în urma împuşcăturii şi vedea prin ceaţă figura generalului care prindea contur, cu cât acesta se apropia mai mult. Părul argintiu tuns periuţă, sprâncenele brunete şi stufoase, obrazul lung şi aspru. Ochii negri, opaci… Parcă se privea în oglindă! Generalul vorbi, strivind un trabuc între degete:

– Mă numesc Matthew Savage, general în Armata Statelor Unite ale Americii. Tu, rezistă, campionule, o să fii bine!

Matei închise ochii şi îşi pierdu cunoştinţa.

VI

De cum făcuse ochi în patul de spital, colegii de breaslă îl şi arestară preventiv pe Matei. Fusese târât prin mai multe săli prăfuite de tribunal, acolo unde se „face dreptate” în Bucureşti. Dăduse declaraţii peste declaraţii, dar nimeni nu credea o vorbă din poveştile SF pe care le împărţea acesta. Arme secrete, misterioase, spioni germani, un nou Reich? Pe naiba! Bătrânul Sava, bârfeau procurorii între ei, avea pata pusă pe Gigi Templieru’ de când ăsta îi mierlise fratele cu ceva ani în urmă, fireşte că a dat buzna peste el la palat şi… l-a ucis? L-a sechestrat? Asta nu le era clar, căci, evident, trupul neînsufleţit al interlopului era de negăsit.

Uşa grea de metal a celulei de arest preventiv în care fusese închis Matei se deschise cu mare zgomot. În uşă, Matei desluşi o siluetă înaltă, cu o burtă mare şi cu nasul coroiat.

– Procuror general Stănescu mă numesc, iar dumneata eşti al naibii de norocos. Se pare că lucrurile s-au clarificat şi, până la urmă, nu te faci vinovat de moartea a doi oameni şi dispariţia unui al treilea. Nu ştiu ce relaţii ai, cine a reuşit să te scoată nevinovat din povestea asta, dar să ştii că suntem cu ochii pe tine, la primul gest nefiresc te întorci la răcoare!

– Crede-mă, prietene, zâmbi sarcastic Matei, nu voi face niciun gest nefiresc, pentru că mă retrag din Poliţie.

Procurorul dădu să plece, dar îşi aminti ceva în ultima clipă şi se întoarse din drum:

Plicul ăsta e pentru tine, mi l-au dat „cei de sus”, nu ştiu ce conţine. Hai, vezi ce faci, la revedere!

Matei desfăcu plicul alb, simplu, fără inscripţii sau timbre şi găsi înăuntru o carte de vizită. Pe cartea de vizită scria Andrew J. Stenner – Field Journalist – New York Times, iar pe verso, scris cu stiloul: Complimente bucătarului. În amintirea unei cine de pomină! Matei mototoli cartea de vizită şi zâmbi satisfăcut.

A doua zi, îşi luă inima în dinţi şi, înarmat cu un buchet de lalele albe şi galbene, preferatele Casandrei, apăsă butonul soneriei. De după uşa vilei din Primăverii se auzi un lătrat de câine, apoi mai multe scâncete, iar în final, o voce cristalină de copil:

– Mamă, mamă! E bunicul! A venit bunicul!

Uşa se deschise larg, iar Casandra ieşi zâmbind. Îşi îmbrăţişă tatăl care, cu lacrimi în ochi, o mângâie pe creştet şi îi spuse:

– Mi-am dat demisia, sunt pensionar. Ştiu că nu am fost prin preajmă cât ai crescut, dar îţi promit că voi fi aici pentru toţi anii care mi-au mai rămas. Nu vreau să mai ratez nimic, nici din viaţa ta, nici din viaţa nepoţelului meu!

– Te rog, tată, spuse Casandra bucuroasă, nu mai sta în prag, pofteşte în casă!

Uşa se închise în urma lui Matei.

VII

Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, 10 Noiembrie, ora 15:01

Era o zi senină şi caldă pentru luna lui brumar. Briza călduţă mângâia chipul ţeapăn, lipsit de orice expresie, al lui Matei. Infirmierul împingea încet scaunul cu rotile în care se odihnea trupul paralizat al procurorului. Cu fiecare rotire a roţilor pe aleea liniştită din curtea spitalului, lui Matei i se arătau cu claritate evenimentele care l-au adus în acea situaţie dramatică. Fiecare dală care compunea aleea prezenta câte un tablou viu, o bucată de puzzle mişcător care, îmbinându-se cu cea de alături, îi lumina mintea eroului căzut la datorie.

Roţile scaunului se opriră şi infirmierul se aplecă asupra lui Matei, era Andy! Acesta îi şterse pacientului saliva din colţul gurii cu o batistă albă, moment în care, din buzunarul pantalonilor turcoaz, îi căzu pe jos o carte. Pe colţul din dreapta sus era scris numele proprietarului, Andrei Steiner. Un domn în vârstă, cu părul alb ca zăpada, care mătura aleea, se grăbi să ridice cartea şi i-o înmână cartea infirmierului, zicând:

– Eheee… Cioran… Aveţi gusturi bune, domnule Steiner!

– Nea’ Ion, ţi-am mai zis, lasă politeţurile, zi-mi Andi!

– Ăsta e Nea’ Ion, nu îl ştii pe Nea’ Ion Zăpadă? continuă Andi numai pentru urechile pacientului. E uşor de dedus de unde îşi trage porecla, e cel mai vechi aici. Unii spun că ar fi de-o vârstă cu spitalul… în fine, nu vreau să te obosesc cu detalii, în curând mergem la masă. Din păcate nu vom servi muşchiuleţ de porc cu sosuri rafinate şi salate exotice, sper că te vei mulţumi cu oferta noastră: legume pasate servite prin tub, yummy!

Continuându-şi drumul revelator pe aleea magică, ochii lui Matei, singurii muşchi pe care îi mai putea controla, văzură o sală în care un medic reputat ţinea o prelegere mai multor tineri rezidenţi:

– Microscopul operator este obligatoriu – pronunţă apăsat acest cuvânt – în Neurochirurgie, cu atât mai mult în cea minim-invazivă. Lucrând „pe gaura cheii”, adică printr-un volet mic, ai nevoie de mărirea și de lumina microscopului. Ochiul liber şi chiar lupele sunt categoric depășite. Mai mult de atât, microscoapele moderne dispun de facilităţi cum ar fi, spre exemplu, conectarea la neuronavigaţie sau lumină infraroșie, ultravioletă, pentru tehnicile de fluorescenţă intra-operatorie folosite în operaţiile pentru anevrisme sau tumori cerebrale. Spitalul nostru este privilegiat, întrucât dispunem de aparatură ultramodernă, produsă în Germania.

Cei treizeci şi trei de medici rezidenţi îl ascultau neclintiţi şi îl aprobau absorbiţi la fiecare sfârşit de frază.

– Prof. Dr. George Augustin, neurochirurg de faimă internaţională. Nu ştiu ce ne-am face fără el! Şi când te gândeşti că tocmai a refuzat o bursă de cercetare la New York…

Cei doi îşi continuară pelerinajul către rezervele pacienţilor când, subit, Matei văzu şi retrăi uriaşa mare de violet! Aceasta îl orbi, la fel ca prima oară, după care dispăru la fel de subit… Inima începu să îi bată necontrolat, palmele înţepenite îi asudară. Cu ochii bulbucaţi, cu un fir de salivă în colţul gurii strâmbe, Matei încerca să îl întrebe cu disperare pe Andi dacă a văzut la rândul său cerul violet! Însă nu putea nici măcar să îşi rotească gâtul spre infirmier, care oricum nu dădea semne că ar fi fost martor al unui eveniment ieşit din comun.

Cu toate acestea, fenomenul parcă declanşase un proces latent în creierul lui Matei; gheara violetă scormonise undeva în adâncul craniului, în colţurile cele mai întunecate, unde se ascundeau, paradoxal, amintirile ce aveau să îl lumineze: fratele său, care avea o aventură amoroasă cu soţia lui, murise, împreună cu aceasta, într-un accident suspect de maşină, imediat după ce furaseră dosarele din cazul Templierilor şi îl lăsaseră într-o baltă de sânge!

Între timp ajunseră în rezervă, unde aştepta de ceva vreme fiica pacientului, Casandra. Pe chipul paralizat i se putea citi expresia înfrângerii – rece, seacă – deznădejdea unui om învis de realitatea crudă. Văzând aceasta, Casandra răbufni în plâns, şi înşfăcă braţul tatălui şi îşi atinse cu palma lui pântecul.

– Te rog, tată, fă-te bine, măcar de dragul lui! Printre lacrimi, lăsă un buchet de lalele albe şi galbene pe noptieră, după care, îşi şterse cearcănele adânci cu o batistă şi, făcând cu palma un semn subtil de la revedere, părăsi rezerva.

Totuşi, undeva în adâncul minţii încă vii, Matei ştia că se făcuse dreptate. Ochii minţii îi sclipeau, iar buzele imaginare schiţau un zâmbet subtil, un zâmbet de învingător.

EPILOG

Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, 11 Noiembrie, ora 03:34

În aceeaşi sală în care ţinuse o prelegere pe timpul zilei, Dr. George Augustin apelează un număr de Germania:

– Este o linie securizată? răspunse o voce groasă, în limba germană.

– Da, Herr!

– A ajuns cu bine marfa în ţară?

– Da, Herr, am intrat în posesia aparatelor, în curând le vom dezasambla şi vom trimite mai departe piesele în Ungaria.

– Bun… şi convorbirea se încheie.

Infirmierul Andi demontă un modul de la unul din multele microscoape şi spuse retoric:

– Fascinant cum în aceste cilindre mici se ascunde puterea de a dezintegra un tanc! şi jonglă cu cilindrul dintr-o mână în alta.

Doctorul înşfăcă piesa şi îi răspunse pe un ton ostil:

– Avem mult de muncă, sute de baxuri! Familia poliţistului?

– Soţia şi fratele au fost eliminaţi. A rămas doar fiica, dar vom rezolva…

– Nu, las-o în pace, nu reprezintă o ameninţare pentru operaţiune; infirmierul dădu să plece, dar se opri brusc şi întrebă:

– Credeţi că razele au avut vreun efect secundar asupra poliţistului?

– La nivel organic am observat un tipar de schizofrenie şi mai ştim evidentul: este catatonic; dar cine poate şti ce e în mintea lui?

– Probabil că nimic… răspunse ironic Andi. Noapte bună, domnule doctor.

– Noapte bună, Andrei.

Pentagon, Washington D.C., 10 Noiembrie, ora 17:34

Pe unul din numeroasele holuri ale Pentagonului, nervos nevoie mare, Generalul Matthew Savage se îndreptă furtunos către sala de şedinţe pentru instructajul final. Cunoştea situaţia armelor care fuseseră transportate şi erau ajunse deja în inima Europei, urmând să fie asamblate şi utilizate de Noul Reich. Aşadar, Generalul Savage împreună cu preşedintele SUA, preşedintele Interpolului şi mai marii Armatei Române pregătesc strategia de recuperare a armelor.