În a douăzeci şi treia zi de la împlinirea celui de-al șaptesprezecelea an de când Vlădică-Vânătorul tăiase cel mai înalt copac din pădure şi-l pusese drept stâlp la moara de apă, într-un an în care izvoarele de la munte se învolburară peste măsură cu apa zăpezilor din ultima iarnă, Miriştea Ieruncii fu infestată şi răscolită de o haită de Ştima Apelor.

Veniră peste noapte, din apa pământie a râului ce părea gata să care moara mai la vale la prima rafală mai mare, lăsând urme de tălpi, mâini şi gheare de-a lungul malului, şi se ascunseră pe nesimţite în ploaie. Astfel, nimeni nu ştiu de ele până la primele ore ale dimineţii, când Ion, cel dintâi fiu al neamului Odolean, tată a trei copii, soț și frate de cruce, se duse în curte să dea mâncare la păsări şi se sperie de moarte de propria-şi faţă, oglindită în vălul picăturilor de ploaie. S-ar fi zis că a fugit mâncând pământul, dacă nu l-ar fi mâncat pământul mai întâi pe el. Căci Ion fusese stângaci de mic copil, iar de cum i se deşteptară picioarele să o ia la fugă, şi pică cu faţa-n baltă.

Dar asta este o poveste pentru neamurile sale, sau chiar pentru el, dacă într-o zi s-o simţi s-o împărtășească, căci Ion Odolean scăpă cu viață în acea dimineaţă.

Nu același lucru se poate spune însă şi despre toate vacile, caprele şi oile lăsate în grajduri cu încuietori mai slabe, care tot fură găsite cu beregata retezată toată săptămâna. Se spune că oamenii mai norocoşi începuseră să-și hrănească vitele pe geam sau prin poduri, după ce îşi zidiră uşile de la hambare de frică să nu îi lovească aceeaşi soartă.

A doua săptămână, tot cu ploaie, fură atacate găinile, şi multe fură babele care ieşiră cu ciomege şi lopeţi să omoare tot ce vedeau în cale, de la aricii care erau inamicii lor de-o viață, până la peştii găsiţi pe jumătate morţi la mal.

A treia săptămână, însă, au început să dispară oamenii, sau să se trezească cu tăieturi şi zgărieturi pe braţe şi picioare, de parcă cineva încercase să-i tragă jos din pat în timp ce dormeau, dar nu putuse să-i opintească până la ivirea zorilor. Atunci toată lumea zise că nu se mai poate.

Aşa că s-or dus să-şi caute descântător — şi ciomege mai bune — în susul râului.

Nea Petrică se pregătise pentru profesia de descântător de când avea trei ani, iar părinţii îl duseseră la o descântătoare din sat de frică să nu îl ia spaima pe timpul nopţii şi să-l îmbolnăvească.

Îi ziseseră că mergeau la ea pentru că era bătrână şi nu mai avea copii mici peste care să se asuprească deochiul, şi mai era şi puţin ştirbă, aşa că nici duhurile nu prea aveau ce să o mai facă să scrâşnească. Iar Nea Petrică, pe atunci numit Petrişor, înţelese cea mai importantă parte din toată afacerea asta — baba avea de lucru, şi nici nu trebuia să se strofoce prea mult sau să iasă din casă.

Bineînţeles, planurile îi fuseră date peste cap şi ascunse în beciul minții destul de repede, căci la ei în Vaideiei (aşa se numea satul, undeva la munte şi la prea multe staţii de căruţă de la cel mai apropiat oraş ca să se simtă în miezul lucrurilor) nici nu se punea problema ca odraslele familiei să nu îşi găsească o ucenicie printre vecini, unchi şi mătuşi.

Ucenic de babă nu exista, aşa că Petre se pomeni fierar. Pentru un timp. Nu-i plăcu, dar nici nu se făcu că-i plăcea, aşa că toată experienţa îl pregăti mai mult sau mai puţin pentru mersul lucrurilor în lumea asta. Învăţă să fierărească, şi fierări un pic, mai mult de ochiu’ lumii, şi în tot acest timp se ţinu c-un dinte şi-o măsea de visul lui de mic. Aşa că sări cu capul înainte când ocazia i se arătă să îşi vadă de treabă de unul singur, afară din văzul lor.

Petrică deveni păstor. Sezonier, ce-i drept, căci nu voia să dârdâie de frig cu oile pe timp de iarnă, însă vara şi primăvara era cel mai fericit să plece. Aduna turmele (se decretase că orice era mai mult de două oi ş-un ied era o turmă, la ei în sat) de prin vecini, îşi ridica pălăria şi rânjea la toate mamaile care îi ziceau cum, de unde, şi în ce fel să facă rost de brânză şi ce cocoane de peste munţi să salute din partea lor, apoi se făcea dus.

Iar când se vedea stăpân peste oi şi liber ca pasărea destul de leneşă a cerului, Nea Petrică aduna descântece de pe un munte (le zicea că deochiu’ se prindea de el ca scaiu’) şi le boscorodea pe alt munte. Aduna şi boscorodea de primăvara până toamna — sau, cum auzise el odată de la un amic, “fura meserie”. De furat nu ştia el dacă fura bine, dar nimeni nu apucă să se plângă de el înainte să o ia la pas voinicesc în sus pe alt munte, cu oile alergând după el.

Merse aşa un an, doi, şapte, făcu muşchi la gambe şi la minte, fiind ucenic pe ascuns la vreo cincizeci de moşi şi babe, iar când crezu el că veni timpul (adică când i se păru că ai lui parcă prea se uitau cu jind la oamenii cu nurori acasă), îşi puse piciorul în prag, păşi peste, şi îşi făcu singur o cocioabă mai în munte. Apoi pofti toţi moşii și moșicile să vină să le dea ierburi de vise bune şi să le mai îndrepte oasele, ba chiar fără bani la primele trei întâlniri. Boscorodi el cum îşi aminti mai bine, făcu ceaiuri şi bătu la oasele moşilor ca la nicovală (semn că nicio ucenicie nu venea în zadar), până ce i se duse şi aduse vestea printre munţi, iar oamenii începură să vină nechemați la el.

Aşa că avea mereu de lucru, şi nici nu se strofoca prea mult să iasă din casă, doar dacă nu trebuia să adune oasele cuiva de pe jos. Iar visul ăsta împlinit era ca o a doua tinereţe pentru nea Petrică.

Când locuitorii din Miriştea Ieruncii ajunseră în Vaideiei, Nea Petrică avea vreo şaptezeci de ani frumoşi, şi îşi tot cerceta dinţii în oglindă, întrebându-se ce mai aveau de păscut de nu cădeau odată. Avea impresia că îi făcea cam rău la reputaţie, să fie descântător şi să aibă toţi dinţii în gură — pare-se nu prea cheamă Samca pe la el, spuneau probabil oamenii de prin sat.

Auzi el nişte bolboroseli ca de turmă în timp ce se căuta prin buzunare ca să mai încerce o dată trucul cu aţa şi cu clanţa uşii, dar nu le dădu importanţă. Coşmelia lui era pe lângă drumurile care duceau la câmp, până la urmă. Doar atunci când vocile fură acompaniate de nişte bătăi în uşă se deşteptă și el.

— Coane Petrică!

Fiind deja lângă clanță, deschise ușa cam prompt.

— Ce-i?

Erau vreo douăzeci de oameni în faţa casei lui, dintre care nu-l ştia decât pe badea Aristim, care îi mai aducea brânză de capră de-aia bună din când în când. Ba mai mult, ăilalți aveau şi nişte straie zdrenţuroase pe ei, de parcă nu mai văzuseră pat, masă sau ciubăr de multă vreme.

— Oamenii ăştia, coane Petrică, se apucă Aristim să-i zică. Păi or venit de jos din vale, îşi căutau descântător pe-acilea. Pare-se baba Olga o murit, că or întrebat de ea mai jos.

Pe nea Petrică îl apucă o durere de nas, de cât se chinuia să nu-şi ia ochii de la Aristim şi să se uite la străini.

— Şi ce vor ei de descântat aşa în hoardă?

Unul dintre Ierunci deschise atunci gura să-i răspundă, dar badea Aristim se băgă peste el. Ajungeai să ştii firea omului când îi dădeai brânză timp de douăzeci de ani, şi văzuse el cât de bine se înţelegea nea Petrică cu cetele. Precum oile cu foarfecele. Și i se promisese și lui un butoi de vin dacă îi ajuta.

— Păi dădură ştimele peste ei, coane Petrică! Când o fost potopu’ ăla de mi-o speriat vacile. Cică or ieşit din râu şi or venit să-i mănânce.

— Şi ce vor de la mine?

— Un leac, coane Petrică, spuse într-un final coana Oiţa a Ieruncilor, care se mândrea că se trăgea din neamul lui Vlădică-Vânătorul. Să-ţi fie sufletul bun, vino şi dezleagă-ne înainte să ne mănânce pe toţi de vii.

— Să vin? se sperie nea Petrică. Unde să vin?

— În Miriştea Ieruncii, spuse altul. Te-om lua şi te-om aduce noi, doar să ne scapi.

— Sunt oameni buni, coane Petrică, spuse şi Aristim, vrând să-şi câştige pâinea (sau, mai bine zis, vinul).

Un impas adevărat pentru nea Petrică, ajuns acum în floarea vârstei de descântător, şi cu reputaţia atârnându-i de un fir de aţă care tot nu reuşea să-i smulgă dinţii din gură. Îi fusese numai bine stând aici la munte, aşteptând munca să vină la el. Nici nu îşi pusese în plan să mai iasă vreodată din sat. Se plimbase destul cu oile la tinerețe.

Totuşi, Miriştea era doar în josul râului, şi uite câţi aveau să-l care! Și tare îi mai sclipeau ochii lui Aristim.

Le zise da, însă cu câteva mormăituri puse de efect.

Îi luă până la intrarea în sat, însă, să-şi dea seama că nu avea niciun habar cum să le vină de hac unor ştime, de apă sau vânt sau de ce or fi fost ele.

Aoleu, îşi zise el încet, apoi amuţi complet când se văzu după porţile satului, la fel ca toţi cei de pe lângă el.

Căci toate uliţele din Miriștea Ieruncii bolboroseau de ploaie, deşi nu mai văzuseră nici strop de când plecaseră din Vaideiei. Ca prin făcut, balamalele şi mădularele lui nea Petrică începură să scârţâie. De-asta nu-i plăcea să plece din munţii lui. Vremea umedă de la vale era o pacoste pentru oasele lui.

Ieruncii îl duseră pe Nea Petrică să întâlnească comitetul satului. Îi dădură de mâncare şi îi puseră hainele la zvântat pe soba mare a cârciumii, şi se puseră la a complota. Le mai dispăruseră câţiva oameni de când plecaseră ceilalţi, feciori şi moşi şi cucoane. Toţi Odolenii se încuiaseră în casă, iar ăi de aveau casele mai aproape de râu se duseseră pe capul cui îi primise.

Toată Miriştea era o zarvă, dar nimeni nu vorbea prea tare, de teamă să nu atragă ştimele la ei. Iar ploaia mai că le topea grânele din hambare. Aşa ceva, spuneau toţi cei adunaţi, nu se mai poate. Se uitară toţi spre nea Petrică, căruia îi stătu dumicatul în gât.

— Păi staţi aşa, zise el, dregându-se cu apă. Mai ziceţi-mi o dată cum o început totu’.

Îi spuseră, cu lux de amănunte. Nea Petrică ascultă cu jumătate de ureche, căci doar mai auzise povestea de trei ori pe drum. Nu voise decât să mai câştige niscaiva timp de gândire.

Îşi duse mâna la bărbie şi îşi scărpină barba şi mustaţa.

— Căseiu’ ăla mare, de se vedea dinspre deal, ăla e moara de apă?

Sătenii dădură din cap.

— Aia-i, ce o mai fi rămas din ea. Nu ne mai puturăm apropia de râu de zile în şir, şi tot toarnă şi toarnă.

— Las’ că nu turna mai deloc în susul râului, spuse alt sătean. O mai fi ea întreagă, de unde atâta apă?

Nea Petrică îşi rumegă atent gândurile.

— Păi şi credeţi că-şi fac veacul p-acolo?

— Înăuntru nu, ce să caute la adăpost? Dar pe-afară sigur. Mişună pe oriunde-i apă.

— Adică cam peste tot amu, zise altul. Aţi lăsat să se adune toate bălţile!

— Ia ia-ți tu lopata, Nelule, și dă la apă!

E greu de imaginat o ceartă între treizeci de oameni înfriguraţi ţinută numai în șoaptă, dar nea Petrică fu oarecum martor la aşa ceva acum, când toţi sătenii începură să-şi arate colţii (și lopețile). Nu-l deranjă. Mai avea nevoie de ceva timp, până la urmă.

Aşteptă tăcut cât vrajba se tot învioră, iar când părea să se învolbureze mai tare ca marea, dădu din mâini să-i potolească.

— Staţi că ştiu! zise el. Le punem la moară. Dacă oprim roata oleacă şi le momim până acolo, și le-om înghesui noi pe toate printre palete, când om da drumul iară la moară, păi le-o bătători ea înapoi în apă, şi poate așa n-or mai ieşi!

Toţi tăcură atât de gânditor încât se putea auzi apa scurgându-se printre şindrile. Apoi coana Oiţa se cam încruntă.

— Ăsta nu prea sună a descântec…

Restul săriră ca arși. Următorul descântător era departe peste munți.

— Las’ că încercăm oricum! Da’ cum le-om momi?

Cu chiu, cu vai (dar mai mult cu vai), în ziua următoare, Ieruncii îl târâră afară din casă pe Ion Odolean. Printre gemete despre sărăcuţii lui copii şi nevasta şi fratele de cruce pe care i-ar fi lăsat fără cap de familie dacă îl mâncau ştimele, îl duseră uşurel până la moara de apă, unde nea Petrică şi cealaltă jumătate a satului îl aşteptau de aproape un ceas.

— Dar vă rog eu…, suspină Ion, trecându-şi ochii peste toate feţele plouate din jurul lui.

— Haide, Ioane, că mai scăpaşi o dată de ele, ce ţi-e aşa frică? Crezi că am fi adus chiar pe oricine?

— Nu te văd pe mata stând aici dacă ţi-aş cere!

Nea Petrică merse cu paşi alunecoşi până în faţa lui Ion. Îi puse o mână pe un umăr tremurând, îl privi în ochi, iar în cealaltă mână îi arătă o încrengătură de ierburi şi cârpe.

— Ţine-te de asta şi n-au să-ţi facă nimic, le-am cules special. Acum vezi ce trebuie să faci? Trebuie să stai acolo, cu picioarele în râu, lângă roată, iar de fiece dată când sare una la tine, să te laşi pe vine, şi o prindem noi în sac, de sub scară.

— Da’ de ce eu…

— Aş, acum! Hai, pe poziţii!

În fapt, nea Petrică nu se încredea prea mult în talismanul ăla, dar nu avea nimic de făcut decât să spere că nimeni nu avea să-l pună la încercare. Genunchii umezi îi scârţăiau la fiece pas şi voia acasă cât mai curând.

Ieruncii se ascunseră în moară şi pe sub podeţul care ducea de la potecă până la uşa ei. Erau înarmaţi cu funii şi sacii goi de grâne pe care îi găsiseră în moară. Ion Odolean, după ce coana Oiţa îl împinse puţin cu un ciomag, se duse şi el în locul alocat, cu apa până la genunchi şi mutra lungă până la pământ.

Pentru o vreme, nu se întâmplă nimic. Apoi totul veni năvală.

Ion se opri surprins din tremurat doar ca să zbiere jumătate de cuvânt, înainte să fie tras de glezne sub apă. După el, din noroiul de la ţărm, ieşiră vreo două ştime, umede şi lucioase ca melcii fără case, cu pielea şi părul şi ochii și colții albaştri şi străvezii. Ieruncii se năpustiră asupra lor, iar de cum picioarele le loviră apa, alte câteva zeci de ştime se dezlipiră din ploaie şi bălţi şi noroaie, şi săriră și ele cu ghearele şi colţii înainte.

În tot acest timp, nea Petrică stătu proptit de un picior al podeţului, privind ciorovăiala înspăimântat. Rămăsese singurul care nu încercase să-şi tragă sacul peste capul vreunei arătări, dar nimeni nu părea să aibă de gând să-l bage în seamă prea curând. Aerul mirosea a păstrăv. Îl dureau genunchii.

Tocmai când se gândi la asta, simţi cum de-a lungul genunchiului i se târî ceva rece şi cam ascuţit. Nea Petrică se uită tremurător în jos, şi văzu, chiar acolo, lângă cizma sa, ochii mari şi umezi ai unei ştime, ivindu-se din apă. O gheară ascuţită şi murdară de noroi i se perinda în josul gambei.

După un moment de amuţire deplină, nea Petrică urlă din toţi rărunchii şi îi trase sacul peste cap. Dar nu avu destulă forţă să o prindă cu totul înainte ca știma să iasă din apă, aşa că aceasta îşi băgă ghearele în hainele lui şi îl trase cu ea la fund. Apa nu avea cum să fie atât de adâncă, se gândi nea Petrică, tocmai la timp ca să fie contrazis. Căci intră cu totul, apoi încă puțin.

Se zbătu ca un peşte. Ţinându-se cu o mână de sac şi cu una încercând să scape de ghearele ştimei, se scufundă tot mai adânc în râu, neîndrăznind nici măcar să-şi deschidă ochii.

Până ce se izbiră amândoi de un butuc de lemn. Nea Petrică, înfricoşat la gândul că în curând avea să-şi deschidă gura şi să se înece cu mâl şi apă, lăsă ghearele în pace şi pipăi lemnul din spatele său, apoi crăpă un ochi, care imediat îl junghie de la nisip. Dar nu în zadar.

Se loviseră chiar de roata de la moară.

Cu ultima fărâmă de putere, nea Petrică profită de nedumerirea ştimei ca să o înhaţe complet în sac, apoi o pironi între două palete. Spre temporara sa bucurie, roata începu să se învârtă chiar atunci. Spre nenorocul lui, îl luă şi pe el cu ea.

Nea Petrică se izbi cu faţa de una din palele goale are roţii, şi crezu că moare pentru aproape trei secunde întregi, înainte ca sătenii de deasupra apei să îl tragă repede de pe roată şi să îl aducă în moară.

Îi dară mai mulţi pumni pe spate decât ar fi considerat el necesar, dar rezultatul fu unul bun, căci tocmai când chiotele de fericire răsunară dinafara morii, nea Petrică îşi scuipă şi ultimele guri de apă murdară şi nisip şi fire de iarbă. De abia se opri înainte să îşi scuipe şi plămânii.

Când îşi deschise ochii, văzu câţiva Ierunci deja împăturind sacii goi de pe roată. Toţi rânjiră la el.

— Bravo, nea Petrică! S-au dus cu apa şi cu ploaia lor cu tot. Ieşi şi soarele!

Nea Petrică mai tuşi puţin. Simţi un gust neprielnic în gură și dădu să-l scuipe. Iar când o făcu, câţiva dinţi însângeraţi zăngăniră pe podea în fața lui. Îi adună și se uită la ei de parcă găsise aur. Apoi le rânji şi el sătenilor, spre marea lor îngrijorare.

Îl puseră înapoi în căruţă în ziua următoare cu ce butoaie de vin le mai rămăseseră, după ce îşi mai cerură scuze de câteva zeci de ori şi îi pasară toată mâncarea. Pare-se niciunul nu pierise în falnica lor trântă, deşi toţi erau plini de vânătăi şi zgârieturi din cap până-n picioare şi miroseau tare a maţe de peşte. Mai bine cu greu s-ar fi putut.

Până şi Ion Odolean, căruia nimeni nu îi dăduse prea multe zile, scăpase cu viaţă şi doar cu o gleznă scrântită. Nea Petrică îi făcu cu mâna înainte să plece, lăsându-l să fie în continuare cocoloşit de femeia şi bărbatul şi copiii lui, care păreau să fie obişnuiţi cu situaţia de față.

Tot drumul spre casă, nea Petrică fu tot un zâmbet. Undeva, într-un buzunar, avea cei trei dinţi din faţă ce-i căzuseră, împachetaţi frumos într-o batistă. Era un alt om. Să vadă el care îi mai spunea că n-are aer de descântător acum!

Și cu acest ultim gând, începu să-și planifice următorul plan de carieră.