Deodată s-a făcut liniște, iar întunericul din spatele pleoapelor a devenit și mai apăsător. Și atunci l-am auzit:

„Cineva mereu va câștiga, iar altul va pierde. Doar unul din doi este real, iar altul, doar o umbră. Doar unul va cunoaște gloria, iar celălalt rușinea. Este în mersul lumii, o lege nescrisă a Universului.”

Bărbatul fără chip îmi șoptea multe pe o mie de voci schimbătoare și joase. Pleoapele îmi amorțiseră, ochii îmi lăcrimau.

„De ce ți-e teamă? Jocul s-a terminat. Da, s-a terminat. De fapt, jocurile sunt de mult terminate, de dinainte de a începe. Nu există niciun premiu, nicio răsplată. Ți-e frică de întuneric? Ți-e frică de singurătate? Nu ești singur, eu sunt cu tine. Eu îți voi da lumina. Dacă tu vrei să te mai joci pentru o ultimă dată de-a viața, fă-o, dar întoarce și celălalt obraz, adevăratul tău obraz. Ai curaj?”

Durerea din spatele pleoapelor s-a împrăștiat în tot corpul. Îmi înțepa pielea, îmi amorțea mușchii, îmi otrăvea sângele și îmi zdrobea oasele. Mi-am dorit atunci să închei un pact cu omul fără chip, dar nu-mi mai păsa. Și am deschis ochii și am privit în jur.

L-am văzut pe el – era dezbrăcat, părea bătrân, de-abia atunci observasem asta, iar capul lui se mișca rapid, bezmetic, ca o jucărie stricată, de la stânga la dreapta și invers.

*

Și mi-am amintit lumina rece de neon.

Un coridor lung.

 

„Vrei să-ți arăt și cealaltă față a mea?”

Nu, nu acum, omule fără chip.

 

Merg pe acel coridor alături de maică-mea.

Miros de puternic de clor.

Mergem înainte, tot înainte, și nu știu când ne vom opri.

Trec secunde, trec minute.

„Când i-am spus doctorului că sunt fiica ei și că eu am grijă de ea, doctorul mi-a spus că deja cineva răspunde de ea și că eu mint.”

Un coridor pustiu, prea pustiu.

Știu, am mai fost acolo.

„Și i-am spus Domnule doctor, nu vă mint. Cum să vă mint. Uitați buletinul meu. ”

Pe atunci, avea un buletin, avea o identitate. Acum, ea are doar o foaie scrisă de mână cu numele ei. Un act provizoriu de identitate. Trebuie reînnoit în fiecare an, ca să nu uite cine este.  În fiecare an, cel puțin trei sau patru drumuri până la primăria orașului. Ca să nu uite.

Coridorul pare interminabil, noi mergem înainte, tot înainte.

Trecem prin uși glisante.

Lângă pereți, stă uitată câte o targă.

„Mințiți! mi-a spus și a rupt foaia și m-a dat afară din cabinet. Bunică-ta a confirmat că sunt fata ei, dar a spus că a avut și un băiat care a murit și că el avea grijă de ea.”

Am mai fost acolo când m-am operat de deviație de sept. Aveam cincisprezece ani.

Aceeași pereți scorojiți, același miros de clor.

Mi-au îndreptat osul din nas cu dalta și cu un ciocănel.

Mi-au scos cu un clește niște cioturi de oase care mă împiedicau să respir.

„Așa a spus bunică-ta. Mai că ar fi spus și că nu sunt fata ei, că a avut doar un băiat care a avut grijă de ea. Așa a făcut mereu.”

Stăteam întins pe un pat într-o cameră cu încă trei bărbați.

„I-am cumpărat de toate, i-am făcut curat acasă. Dar ea nu e recunoscătoare, niciodată nu și-a dat seama câte am făcut pentru ea.”

Durerile erau mari, nu puteam să repir.

„O să vă omor pe toți în somn, bă!” a strigat într-o zi unul dintre cei trei bărbați și l-am crezut cu toții.

„Și aici i-am adus de toate, dar nu știu unde dispar. I le iau femeile din salon, nu știu. Sau le dă ea. Mă întreabă mereu de pensie și îmi spune să nu i-o iau. Auzi și tu! Să nu i-o iau când mereu i-am dat de la mine!”

Uneori, ziua, deși nu aveam voie să mă ridic din pat, mă plimbam pe coridoare și îi priveam pe pacienți.

Toți păreau că suferă, dar nu pentru nu pentru că se aflau acolo.

Nu.

Fiecare avea o suferință secretă, numai a lui. Doar fețele și ochii lor spuneau asta.

Ziua, lângă pat stătea maică-mea.

Seara, după ce pleca maică-mea, venea ea și vorbea cu mine. Făcea puncții pentru sinuzită. Așa mi-a spus și tot atunci mi-a arătat șarpele tatuat pe spate.

„S-ar putea să nu te recunoască, așa că să nu te superi. Doctorul a zis că e început de senilitate.”

Maică-mea a prins-o de câteva ori lângă patul meu. Odată a văzut-o când mă mângâia pe față, iar maică-mii nu i-a plăcut.

„Ești operat, osul ăla e fragil. Eu am dat banii degeaba? Fata aia pare nebună. De ce tot vine aici?”

Dar ea a mai venit când nu era maică-mea.

„I-am adus fructe, iaurt, cornuri, i-am cumpărat niște papuci de casă. Dar când vin a doua zi, nu mai are nimic. Nu știu ce face cu ele. Pentru mine nu cumpăr nimic, iar ea nu știu ce face cu ele. Îmi termin toți banii, iar ea îmi spune că-i iau pensia.”

Am intrat pe o ușă din dreapta.

„Ce faci, copilașul meu?”

Stătea pe pat.

Își bălăngăia picioarele ca un copil mic.

„Te confundă cu unchiu-tău.”

Am îmbrățișat-o. Îi simțeam oasele prin carnea moale și fragilă.

„Nu știu cum am ajuns aici”, mi-a spus. „M-au scos cu forța din casa mea.”

„Te-au internat surorile matale sau vreuna din cațaoanele alea de neveste ale lu’ fiu-tău. Și vezi că el e nepotul matale”, i-a spus maică-mea.

„Ce bine că ai venit! Ieri a venit și unchiu-tău și mi-a spus că mă scoate el d-aici. Nu mă înțeleg deloc cu maică-ta asta, nu vrea să mă ia d-aici.”

„Nu o lăsați singură, nu o lăsați să folosească aragazul, aveți grijă să nu cadă în baie. Nu mai are stabilitate.”

Cam atât ne-a zis doctorul.

Și am plecat.

Același coridor lung, interminabil.

„Ai văzut, nu mă lasă pe mine s-o externez. Trebuie să fie prezent aparținătorul. Nu știu cine a internat-o. Nu mi-a spus nimeni nimic, doar mi-a telefonat tanti Angela Vezi că maică-ta e internată. Atât. Nu mi-a mai spus nimic, cine a internat-o, de ce. Nu a vrut să-mi spună.”

Lumina rece de neon.

Aceleași tărgi lângă pereții scorojiți.

„Să vezi ce mi-a făcut când am fost la ea ultima dată. Mi-a spus că nu știe unde și-a pus pensia. I-am cumpărat mâncare din banii ei și apoi m-a pus să-i caut pensia. Am căutat prin dulapuri, am căutat în sertarele scrinului din hol. Am căutat prin haine. Nimic. Am întrebat-o dacă a venit cineva pe la ea, dacă a dat cuiva banii. Am căutat în lada cu plăpumi. Din trei, mai avea una.”

Mirosul de clor.

„Știi plăpumile alea făcute la Dâmbovicioara, pe comandă? Nu mai avea decât una. Nu știu ce a făcut cu celelalte două. Le-a dat, i le-a luat cineva… Îți amintești că ți-a promis că îți dă ție una. Le-o fi luat vreuna dintre nevestele alea ale lui unchiu-tău, că acum, după ce a murit, nu mai au răbdare. Vor totul. Totul.”

Coridorul pare interminabil, noi mergem înainte, tot înainte.

Trecem prin uși glisante.

„După vreo două ore am găsit și pensia. Știi unde o ascunsese? În pernă. Acolo am găsit-o. În pernă. Am întrebat-o de ce i-a ascuns și mi-a spus că mai vin oameni la ea care îi caută prin casă și vor să-i ia pensia.”

Am mai fost acolo, știam asta.

Aceleași coridoare, același miros, aceleași neoane.

Și afișul de la baie despre cum să te speli corect pe mâini.

Durata întregii procedurii: 30 de secunde.

Frecați mâinile palmă peste palmă.

Palma dreaptă peste dosul palmei stângi cu degetele încrucișate și invers.

În ziua în care mi-a scos pansamentele din nas, maică-mea nu a știut nimic, așa că a venit mai târziu ca de obicei.

M-au dus pe un scaun cu rotile într-un cabinet.

Și acolo era și ea, fata cu tatuaj. Îi înțepau fața cu niște ace lungi. „Puncțiile ălea nesuferite”, cum le numea.

„Ține vasul ăsta sub nas”, mi-a spus doctorul punându-mi în mâini un vas mare de ceramică.

Și l-am ținut în timp ce el trăgea pansamentele din nas.

Vasul s-a umplut cu sânge.

M-au dus înapoi în salon.

Mai târziu, a venit și ea și a stat lângă patul meu.

Acolo a găsit-o maică-mea.

Și era întuneric, și era frig, iar bărbatul acela stătea din nou în fața mea, rotindu-și capul de la stânga la dreapta și invers, rapid, bezmetic, ca o jucărie stricată.

„Ce chip vei mai lua acum?” l-am întrebat.

Deasupra mea, pâlpâia slab o lumină rece de neon.

O rămășiță de amintire.

„Adevăratul meu chip nu există. Degeaba îl vei căuta. Vei găsi doar ce vrei tu să găsești. Și totuși, eu exist. Sunt aici. Iată adevărul!” am auzit deodată vocea difuză, ca un ecou, a omului fără chip.