Privi prin STICLĂ. Nimic nu se întâmplă în primele secunde, care aici păreau că se scurg absolut de capul lor. O ceaţă galbenă, râncedă, parcă izbea val cu val STICLA și aceasta, la rândul ei, se unduia sub impactul ceţii. Alex puse mâna pe suprafața vălurită, iar aceasta se opri din mişcare luând forma palmei sale. Şi-o trase rapid, cu o bătaie de inimă în plus. Abia atunci îi văzu chipul: bunica stătea în faţa lui, galbenă ca fumul ce-o înconjura, dar cu aceiaşi ochi din copilăria de demult. Purta aceleași haine de casă,  ca atunci când îl ingrijea şi îl plimba, chiar şi ochelarii, cu un braț rupt, erau exact aceiași. “Autoproiecţie”, se gândi imediat, apoi acceptă că poate chiar el îi conferea acest aspect familiar, stors din amintirile clare ale copilăriei. Cert era, că n-o înmormântaseră aşa îmbrăcată. Purtase un costum elegant, alb cu negru, pantofi de lac şi un ruj roșu, aşa cum îi plăcuse să se aranjeze şi pe parcursul vieţii.

O privi acum. Şi ea îl privi de dincolo şi puse mâna pe STICLĂ, dar, uşoară că o umbră, nu reuşi s-o clatine.

— Ce dor …mi-a fost de tine …Nina! o alintă, aşa cum îi spunea şi pe-atunci.

Îi văzu gura deschizându-se, dar nu se auzi nimic dinspre ea. Îşi aminti ceva ce îi spunea ea pe vremuri:“în vise morţii nu vorbesc”. Instantaneu, simţi nevoia să o atingă, să se strângă micuţ la pieptul ei matern. Dar nu putea, aşa că doar continuă:

— Cum e dincolo, Nina? Povesteşte-mi. Sunt șapte ani…atât de mult timp de când…ai plecat. De data aceasta ea scoase o fotografie, cea pe care el o lăsase la ea în coșciug. Era o fotografie cu ei trei: el, fratele lui şi bunica, cândva, într-o zi de vară, pe Pământ. I-o întinse. Fotografia se împrimă straniu în STICLĂ şi crescu ca o imagine copleşitoare în faţa lui. O atinse şi simţi mâna caldă şi vie a bunicii, de data asta. Încercă, din nou, să o îmbrățisezeşi, iar pentru o clipă parcă reuşi, însă, mai apoi, STICLA îl respinse şi-l aruncă puternic în lateral. Spaţiul din jur îşi modifică forma instantaneu şi îi primi corpul ca o pernă de aer imensă. Se împinse în sus ca să iasă și reuși din câteva mişcări.

Se căţără înapoi până la STICLĂ. Privi din nou prin ea. Acum Nina prepara ceva de mâncare, ceva bun, ca duminica, în bucătărioara ei de pe Filipescu, cu aceeaşi masă mică şi aceiaşi pereţi zugrăviţi în ulei. Făcea şniţele. Unde era Bunu, doar el lipsea în jocul ăsta? Îşi aminti că pe el nu-l chemase şi nu o mai putea face acum. “Câte unul pe rând”, asta era regula. Nu înțelegea de ce, dar oricum nimeni nu ar fi putut să îi explice.

O privi vreme-ndelungată bătând carnea, rotind-o de pe o parte pe alta prin ou şi făină, apoi frigând bunătăţile alea,  care-i lăsau şi acum gura apă. Mâncarea perfectă a copilăriei lui! O vedea mişcând buzele, povestindu-i ceva în timp ce frigea, dar tot n-o auzea. Bătu puţin în STICLĂ, ca pentru a repara o defecţiune, însă aceasta rămase acum neclintită. Ciocăni uşor sus şi jos să vadă dacă impactul e diferit, dar nu se întâmplă altceva. Doar un uşor frison îl cuprinse, când degetele lui se opriră în dreptul ochilor bunicii, care, aranjând masa ca pentru prânz, îl privea iubitoare şi fericită. Ce spera, ce aştepta mai mult?  Nici el nu ştia; “morţii cu morţii, viii cu viii”şi pe bună dreptate. STICLA doar le facilita aceste întâlniri, nu-i aducea nimeni înapoi pe cei plecaţi.

Brusc, de cealaltă parte se lăsă un întuneric greu, opac, iar el se simţi smuls şi aruncat înapoi în realitate.

*

Era din nou pe stradă. Noaptea i se părea acum stranie, nefamiliară. Întreaga lui realitate se dăduse peste cap. I se spusese dinainte că o întalnire, cât de scurtă, cu lumea morţilor va fi suficient ca să nu-l mai lase să trăiască.

Se  închise în apartamentul murdar şi dezordonat, se aruncă în pat şi începu să plângă. Acum simţea durerea acelei întâlniri ireale, care-l rupsese din lumea celor vii şi-l aruncase, nu ştia unde, în a morţilor. “Dar oare cum e sa fii mort?” se gândi . Cum ne văd ei pe noi sau, măcar ne pot vedea, ori îşi continuă rutina din viaţă, uitând că au trecut pragul?

Nina cu siguranţă îl văzuse. Cumva luase cu ea şi fotografia lor împreună şi i-o şi arătase. “Ceva reţine informaţia după moarte sau măcar o parte din ea? Ceva ce a contat cel mai mult pentru acel om, ceva ce a iubit?

Adormi şi avu coşmaruri în care trupul său era purtat, nu de pernele ergonomice, ci de ceaţa galbenă, prin oraş,  peste clădiri, grădini, prieteni care stăteau la taifas şi nu-l vedeau. Se zbătea să se desprindă, dar nu reuşea şi urla, urla, tot mai tare, dar nimeni nu-l auzea.

Când se trezi striga de-a binelea. Era plin de sudoare. Trase draperia groasa şi privi afară. Avusese un atac de panică, dar lumina zilei îl linişti încet, încet; garanţia vieţii, a faptului că era încă viu, că fusese doar un coşmar.

*

Încercă să-şi continue ziua în mod cât se poate de banal. O cafea la barul din colţ, câteva ore la birou, apoi Sonia. O sună,o văzu, făcură amor. După ce ea plecă, rămase din nou singur. Ziua nu-l eliberase, doar ascunsese ceea ce noaptea dezlănțuise. “Uită orice speranţă, tu cel ce vei intra aici”, se gândi. Oare aşa să fie, chiar şi pentru cei încă vii care priviseră regatul morţilor? Innebunise oare? Înjură. Îi treceau toate citatele posibile prin cap, despre moarte, despre absolut şi cel ce-l priveşte şi rămâne “neom”. Cum adică neom? Cândva se crezuse că schiop, ciung, orb…De fapt “neomul” îşi pierde minţile, contactul cu realitatea de aici. Întrezărirea  lumii de dincolo e o himeră, e ca un drog demonic. Odată ce ai văzut-o, oricât de puțin, nu mai poţi fi viu. Nu mai poţi fi nici măcar tu, dar nu te mai poți nici opri.

 

Reveni în camera întunecoasă. De data aceasta îl chemase pe el, pe Bunu. Voia să-l vadă și să-l întrebe de Nina. Poate el îi putea vorbi.

Bunu stătea pe fotoliul lui alb cu puncte negre şi se uita la televizor. Cupa Campionilor 1986.  Steaua câştigase cupa. Ducadam pară mingea, apoi prelungiri. Îşi amintea perfect meciul acela, de fapt îl văzuseră împreună ei patru, cu tot cu Vlad, în direct. Vlad adormise pe undeva pe la repriza întâi, pentru că era foarte mic pe-atunci, dar el îl privise ca drogat, înghiţind cu pasiune fiecare secvență, trăind la maxim, cu Bunu, fiecare…

— Gooolll!!!!îl auzi strigând şi se auzi şi pe sine, iar de data asta tresări. Pe Nina n-o auzise, însă pe el putea!? Îl strigă. Bunu se ridică de pe fotoliu şi veni către el, zâmbind şiret. Îl adorase întotdeauna, îl ingrijise şi îl dusese prin locuri magice, de la dimineţile de duminică pe leagăn, prin Parcul Copiilor, la verile şi iernile de la mare şi de la munte.

— Bunu, tu-mi poţi vorbi? îl întrebă oarecum mirat.

— Pot puisor, întotdeaua am putut, glumi el şi zâmbi din nou.

— Cum e la voi acolo, cum e Nina, ea n-a putut vorbi cu mine.

— N-a vrut, pimpirică…

— N-a vrut, dar de ce?

— O apasă greu şi pe ea despărţirea asta, o doare de-atâta timp…

— Bunu, dar voi sunteţi…voia să spună “morţi”, dar nu îndrăznea, nu ştia dacă ei chiar îşi dau seama.

— Morţi ? reluă Bunu ideea.

— Mmmda, şopti.

— Ştim şi noi, pimpirică, dar nu e mare lucru. E cam tot aia, doar cu picioarele-n sus.

— Cu picioarele-n sus, schiţă Alex o grimasă nedumerită, nu înţeleg?

— Nici nu ai cum, până nu vii aici.

— Dar timpul, trece pentru voi acolo?

— Nu pentru noi, pentru voi Alex, îi răspunse şi îşi luă iarăşi locul preferat pe canapea, de data aceasta întins cu faţa spre televizor.

— Bunu, dar ai suferit, ai murit îngrozitor…Îţi mai aminteşti, asta nu te marchează?

Bunu se ridică, aţintindu-şi aceiaşi ochi dintotdeauna asupra lui .

— Nu-mi amintesc, puişor, asta nu-mi amintesc. De fapt, este singurul lucru pe care nimeni de pe partea asta nu şi-l aminteşte: drumul până aici.

Alex rămase uluit. Un fel de Stix, de ștergere a memoriei, analiză el, dar atunci cum de îşi mai amintea de el, de restul? Era evident selectivă. Programată, probabil, să şteargă doar trauma morţii, nu viaţa în sine.

— Dar de viaţa ta, îţi mai aminteşti, Bunu?

— Îmi amintesc tot, pimpirică, şi ceea ce nu vreau, zise Bunu şi râse iaraşi, ridicându-se în şezut.

Alex observă pantalonii scurţi şi vechi, făcuți dintr-o pereche de pantaloni de costum tăiati şi cămaşa galbenă, pe care bunicul lui le purta de obicei vara prin casă. Erau identice sau cel puțin așa cum şi le amintea el. Autoproiecție a celui mort, ca şi în cazul bunicii? Sau propria lui imagine despre ei?

— Cum eşti îmbrăcat Bunu? se hotărî să testeze.

— De ce întrebi, tu nu mă vezi, îi răspunse bunicul. Camaşa galbenă, pantaloni de casă gri, scurți.

— Ba da, voiam să fiu sigur că amândoi vedem acelaşi lucru.

— Tu vezi, eu nu prea, răspunse cel de după STICLĂ.

Alex se gândi instantaneu la ochelarii lui, apoi realiză că vorbea de altceva.

— Bunu tu simţi cumva toate astea, le ai înaintea ta, pe mine mă vezi?

— Pe tine te văd Alex, eşti un băiat frumos, aşa cum îmi amintesc. Ar trebui să mai renunţi la hainele astea de “roackăr” că nu te mai prind.

Alex se privi şi nu reuşi să îşi dea seama ce era cu hainele de “roackăr”. Purta o cămaşă albastră şi pantaloni de costum, cu care venise de la serviciu. Nu mai umblase în “roackăr” de cel puțin 10 ani. Mintea lui accentuă pe 10. Atunci murise Bunu, acum 10 ani, iar el avusese un tricou cu Metallica, pe care-l purta zilnic, aproape că nici nu-l spăla la ora aia, şi îl luase până şi la înmormântare. Înţepeni.

— Bunu, caţi ani îmi dai? întrebă.

— Ei câţi, dar ce, tu nu-ţi mai aminteşti, pimpirică? Ai peste 30 de ani acum, am calculat bine, nu?

În jurul lui, lumea se prăbuşise deja. Cum de îl vedea puştan şi totuşi ştia câţi ani are în prezent? Îi vâjâia capul.

Se lăsă uşor pe STICLĂ, dar ea îl respinse, aruncându-l în perne. Ameţi. Se sufoca. Devenea din ce în ce mai confuz şi îi era din ce în ce mai rău. Trebuia să-l întrebe, cum, de ce? Însă abia reuşi să se ridice. Văzu ceaţa, fotoliul, televizorul aprins. Îl strigă pe Bunu și observă vag revenind din fum, o siluetă familiară…el. Clipi de câteva ori, dar iluzia nu pieri. Era tot el, identic de cealaltă parte a STICLEI.

— Bunu, unde a dispărut ?Abia reuşea să articuleze. Eu, cum?

Celalalt el îi rosti ceva, ca o şoaptă, foarte, foarte încet. Nu reuşi să-l audă în vacarmul din capul său. Era în comă, murise, era și el la rândul lui o proiecţie a bunicului?

Simţi că leşină, dar îşi reveni brusc. Un aer rece ieşi din pereţi şi îl îmbărbătă, iar cana şi paharul cu apă puse acolo, pe  măsuţă, din care nu băuse prima oara şi la care nu le văzuse scopul atunci, îi prinseră bine. Goli două pahare de apă, aruncând şi pe jos, cu mâinile tremurânde, apoi reveni la STICLĂ şi strigă ca un apucat:

— Bunu, unde eşti? Cine sunt eu?

Bunu se afla acum în pădurea de la Predeal,  pe drumul pe care-l parcurgeau ei de obicei, cu o bâtă în mână, ca un montaniard, vesel şi plin de viaţă.

— Bunu! îl mai strigă încă o dată.

— Da, pimpirică, nu-ţi place unde suntem, plimbarea de seara prinde bine după cină!

Nu realizase dacă era seară “acolo” sau în capul bunicului, de fapt, în ceaţa galbenă, abia se vedea câte ceva, nicidecum nu se sesiza momentul zilei. Nici nu era vorba de “zi” sau “moment”, pentru Bunu era seară şi pădurea de la Predeal, de aceea o vedea şi el la fel.

Simți impulsul de a-l întreba ceea ce îl măcina, până la urmă pe pe cine altul:

— Ce caut eu acolo cu voi Bunu? zise, într-un final.

— Tu nu eşti cu noi, Alexică, veni răspunsul

— Dar… ce-am văzut ? M-am văzut pe mine cel prezent, dincolo de STICLĂ, în ceaţă.

— Imposibil pimpirică, nu în pădurea asta, nu în realitatea asta, îl linişti bunicul.

Însă el nu se simţea deloc liniştit; ieşi din încăpere şi vomită pe scări unde lumea se uita la el. Dar nu-i păsa. Se simtea îngrozitor şi o sună pe Sonia să vină să-l ia cu maşina.

Merse în parcul din Centru, pentru că Soniei nu-i spusese unde se ducea serile. N-ar fi fost de acord. Nimeni, de altfel nu era de acord cu STICLA. Se zicea în folclorul orăşenesc, că doar boschetarii drogati merg acolo şi îşi pierd complet minţile. E o halucinaţie, o iluzie. Însă nimeni nu ştia, de fapt, ce era. Apăruse cu ani în urma în subteranele marilor oraşe, iar până şi Timişoara “primise” una. Un fel de portal, un device extraterestru, erau tot felul de teorii. Bineînţeles se încercase închiderea, interzicerea, militarizarea, betonarea lui, dar niciuna dintre încercări nu avusese succes. După fiecare, parcă STICLA se resetase la forma ei originală, imperturbabilă, împreună tot cu încăperea obscură “cu perne” care o însoţea, lăsând pe oricine să pătrundă puţin în spaţiul morţilor, direct, şi totuşi, doar prin iluzia ceţii. Credincioşii ziceau că a început Judecata de Apoi, iar perimetrul era împrejmuit de lumânări şi oameni care se rugau, zi şi noapte.

Analizele ce se făcuseră pe suprafața întregului Glob, scoseseră la iveală: nimic. Materiale complet necunoscute, imposibil de asociat vreunii tablou periodic al elementelor, care nici nu puteau interacționa cu nimic şi nici nu reacţionau la nimic, în afara conştiinţei umane.

Scanările fuseseră la fel de inutile, pentru că “obiectul” nu emitea nimic.

Încercaseră să distrugă camerele cu bombe. Fără rezultat, însă. Nu îşi permiteau să experimenteze cu una atomică, pentru că toate “STICLELE” erau în oraşe. Mai ales mari metropole. Populația se opusese cu disperare oricăror experimente armate. Parcă oraşele fuseseră alese pentru a proteja STICLA. Se ieșise în stradă, se făcuseră proteste, fuseseră altercaţii,chiar morţi, la un moment dat.

Se scriseseră, evident,  tone de pagini şi articole web. Carţile apocaliptice, inspirate de misterul STICLEI  curgeau ca unse, fiecare de minim 400 de pagini. Apoi mai erau filme, transmisii către univers, în speranţa, unor naivi, de a primi o explicație.

La final se aşternuse tăcerea. Încet, încet consimţiseră toţi că e un “fenomen natural straniu şi neelucidat”, totuși “periculos” şi o cam lăsaseră baltă. Sau cel putin la suprafaţă. Era, de fapt, al naibii de supravegheat de tot felul de servicii secrete şi alte cele. Îi ştiau pe toți cei care intrau şi ieşeau de acolo, iar Alex bănuia că şi el e deja în baza lor de date, dar nu-i păsa. Făcuse ceea ce voise. Căutase o cale spre amvonul morţii şi o găsise. Dar moartea îşi întinsese mrejele acaparatoare şi asupra lui. Ştia că se condamnase la ceva, dar încă nu înţelegea la ce.

*

Sonia îl culcă în patul lui şi îi făcu un ceai. Adormi, iar ea plecă. În somn decise că va vorbi cu fiecare boschetar sau om care va intra acolo şi-l va întreba dacă s-a văzut, vreodată, pe sine în ceaţă. Poate toţi se vedeau. Poate STICLA era de fapt o oglindă sau un dispozitiv de inducere a unei iluzii programate.  El, cel puţin, încerca să îşi explice raţional lucrurile aşa, deşi cam tot ce era legat de STICLĂ  nu putea fi explicat prea raţional. Şi, cu toate că, locul fusese de ani de zile învăluit în mister, se mai gândea  dacă dedesupt  nu era cumva un experiment al puterilor lumii, care urmărea să se joace cu mintea umană şi s-o ducă dincolo de limitele absurdului. În plus să o facă pe “voluntari” fără ca cineva să realizeze că a intrat, de fapt, în joc. Cu siguranţă asta trebuia să fie, o conspiraţie politică pe undeva, mai sus de controlul social și mental obișnuit.  Nu putea concepe altceva.

Partea mistică o lăsa pentru cei cu Judecata de Apoi. El avea totuşi să meagă mai departe şi să caute cele mai mici indicii, care să-i ofere o explicație a fenomenului şi, în primul rând, o explicaţie a ceea ce se întâmplase cu el acolo. Cu toate acestea,se simţea ciudat când aborda lucrurile așa ca un eretic, care nu înțelege că substanţa lumii e făcută din “magie”. “Rahat magie, îşi repeta, nu există magie, doar  realitate prost înţeleasă. Asta e clar! ”

*

Trecu o săptămână în care nu răspunse la telefon, nu se spălă, nu se bărbieri şi ronțăi numai porcăriile pe care le avea prin frigider. Se simţea mai mort decât se văzuse în oglinda STICLEI, aşa că, pentru a-şi înfrunta orice nelămuriri, parcurse tone de materiale despre subiect, conversă pe net cu prieteni şi neprieteni, trăgându-i de limbă. Majoritatea nu recunoşteau că fuseseră acolo, era un  tabu social, evident, deşi “ar fi vrut să meargă, dar nu aveau curaj”. Alţii se deconspirau, recunoscând că “dorul de mama, de tata”, i-a împins “pe acolo”.

Agăţă şi câţiva boschetari, care-şi făceau veacul prin Centru şi îi trase de limbă, dar nu află mare lucru de la ei, doar că au fost, au privit, dar nimic nu s-a întâmplat “că nu am ştiut ce să cer”.

— Un mort, îi spuse el unuia scos din sărite, un mort să ceri, aia se vede acolo!

Boschetarul îl înjură şi fugi speriat de el, arâtându-i degetul mijlociu. Îl şocase de-a binelea. Probabil că drogaţilor ăstora li se părea un fel de casă de comenzi la care nu-i ştiau parola. Ce tâmpiţi!

*

Un boşorog rufos se așeză lângă el în iarbă. Îl urmărise de câteva zile umblând după zdrențăroși. Era şi el unul dintrea ceștia. Îi întinse o mână murdară:

— Alex, primi răspunsul, ce faci Petre pe-aici?

Bătrânul îi dădu propria replică fară a raspunde:

— Văd că nu te descurci cu puţoii ăştia afumaţi ! Zi-le omule, cu ce nu eşti lămurit?

Alex îl privi, apoi tăcu puţin, gândindu-se că moşul probabil habar n-are ce vorbeşte.

— Zi-le! insistă el pe un ton mai vehement, de data aceasta.

— Ai fost acolo, jos? îl întrebă Alex într-un final.

— Da, am fost acum câţiva ani, nevastă-mea tot aşa tânără, frumoasă, îmbujorată, de-mi venea s-o iau de cur şi…

— Ok, bine, bine omule, lasă amănuntele, zi-mi altceva. Pe tine te-ai văzut după geamul ăla?

Moşul îl privi dintr-odată, cu ochi mari, crispaţi, ca pe un nebun.

— Pe mine, cum să mă văd pe mine? Nimeni nu vede oameni vii pe acolo! Ce ai, ai tras și tu pe nas, ca ăştia? Ei aşa cum sunt, nu văd nimic, nu pot să-şi găsească cuvintele, nu ştiu pe cine sau ce caută, mai adăugă.

— Niciodată, se trezi Alex întrebând, niciodată nu văd nimic, când sunt drogaţi?

— Nu, zise bătrânul, pe cuvântul meu, ăla de-o ieşit cu punga aia argintie, ala n-o văzut nimic! Şi-o tot strigat “tata, tata”, dar poate ta-su era viu şi nu l-o putut vedea. El se jura că e mort, că l-or omorât prin puşcărie, că vrea să-i vadă lanţurile, căcaturi dinastea!

— Uf, urât, alese să adauge Alex, deci doar cu mintea limpede, merge şmecheria?!

— Doar limpede la cap, spuse moşul, nici cu băutură măcar…şi se linse uşor pe buze. Să nu pui pic de alcool pe limbă, că nu merge drăcia, eu am încercat şi scumpa de Mimi, cu ţâţişoarele ei dulci, nu s-a arătat…Oftă prelung şi se scărpină bine de tot în părul slinos, astfel încât, Alex simţi nevoia să se ridice de lângă el, sperând să “piardă” şi restul deliciilor din amintirile vagabondului.

Reanaliză. Nu e stare alterată de conştiinţă, pentru că altfel drogurile sau băutura ar putea induce aşa ceva,nici măcar o gâtuire a conştientului, ceva. E vorba de unde normale, beta, singurele care rezonează perfect cu STICLA. De fapt, de peste tot de unde citise despre asta, cam aşa reieşea. Dar nimic mai mult. Şi nimeni nu se văzuse nici drogat, nici beat, nici treaz în STICLĂ, doar el. De ce dracu, el? E clar că dacă i-ar fi întrebat pe credincioşi, ei probabil ar fi avut o explicaţie simplă, dar n-o făcea. Şi-atunci, undeva se produsese o eroare? STICLA greşea?

*

N-o mai sunase pe Sonia de vreo trei saptămâni, iar ea, probabil, se supărase. O înţelegea, însă pentru că n-o iubise niciodată, nici nu suferea. Prefera ca fata bălaie să-i dea papucii, fără a mai trebui s-o facă el. Îl preocupa altceva acum, iar Sonia, mai mult îl încurca.

Ieşi într-o seară cu Grasu, un amic de la bloc,  şi-i povesti toată tărăşenia, după ce bău o jumătate de sticlă de vodcă. Nu se mai putuse ţine pe picioare, aşa că tipul îl băgase într-un taxi şi-l trimisese acasă. În mașină se mai dezmetici, oscilă între a merge în pat sau a se plimba singur prin oraş şi alese a doua variantă. Îi spuse şoferului să-l lase în Centru. Vântul răcoros al nopţii,  parcă îl mai trezise, dar vodca îi curgea în continuare prin vene.  Simţea cum îl arde pe dinăuntru ca un foc, un foc care îl făcea să se simtă viu. Viu? Cum e sa fii “viu” ? se pomeni că se întreaba, din nou.

Gândurile la STICLĂ îi reveniră treptat, unul câte unul, iar sub influenţa alcoolului, toate se amplificau şi îl înnebuneau. Decise să meargă chiar în momentul acela acolo, să mai privească “oroarea”, pentru că beat, parcă-și amintea, că nu ar trebui să vadă nimic.

Coborî și se postă în fața STICLEI . Oscila între a spune “Bunu” sau “Nina”, până la urmă spuse inevitabil ceea ce-l frământa:“Eu”.

Nu apăru nimic. Ceața galbenă era tot acolo, însă nu se mișca. STICLA stătea și ea nefiresc de dreaptă și neclintită. Acum parcă totul îi părea ireal, mai ireal decât atunci când fusese treaz și văzuse morți care-i vorbeau.

Hotarî că trebuie neapărat să se trezească. Mai bău un pahar de apă, ieși, se mai plimbă vreo oră, luă o cafea acră de la automat…

Simțea că se trezise destul. Reveni în camera obscură. Îi era pentru prima oara în acea noapte, frică să spună ce avea de spus, semn că era conștient. Șopti, ca și când nu era sigur că STICLA trebuia să audă : “Eu”.

Nu se întamplă nimic. Repetă ,“eu, eu , eu”, începu să strige, să lovească cu pumnul în bariera invizibilă urlând ca un apucat: “Futu-mă-n gură, eu!”

Nu se întâmpla nimic. Obosit, se așeză pe o pernă anatomică și moțăi. Când se trezi, de-a binelea, venea de afară o lumină rozalie, ca în zori. Se șterse la ochi și începu să râdă.

— “Eu” pe dracu, am avut halucinații, nu sunt “eu” niciunde.

Ieși. Ușor, aburii nopții se ridicau, iar o senzație plăcută îl înconjură. Era amețit și avea o migrenă, însă era eliberat, în sfârșit!

O coti spre casă prin parc. Ceața matinală începea să-l enerveze. Nu vedea bine aleile și nu știa pe unde să o ia.

— Dubios, se gândi, și cică eu sunt afumat!

Apoi o coti către Casa de copii, continuă spre Piața ‘700, făcând semne ca un nebun,  celor câteva mașini rătăcite la ora aceea.

Intră în Parcul Botanic și începu să se joace  prin ceața care nici nu se ridica, nici nu se schimba. Bătu aleile, se urcă cu picioarele pe bănci…

 

Un alt om se mai profilă la orizont, o silueta tăcută, undeva între formele neclare ale arborilor.

“Alt nebun , care se plimbă la ora asta”, se gândi.

  Se apropia de el. Acum trasaturile îi putea zări din ce în ce mai clar trăsăturile feței și putea vedea că strigă ceva, că gesticulează agitat, însă nu-l putea auzi.

Se apropie și mai mult; la ultimul pas, ceva straniu de familiar se ivi:

“Eu?“ articulă gâtuit. De la distanța la care era acum  se putea vedea perfect,  stând într-o cameră obscură, cu o singură masă, pe care erau așezate o cană de apă și un pahar.

 

O rupse la fugă. Căuta o ieșire, oricare! Să sară gardul?

Văzu poarta ce dădea spre sensul giratoriu. Era larg deschisă. O zbughi ca un apucat pe acolo și ajunse în stradă. Era dimineață, oamenii și mașinile mergeau în grabă spre serviciu.

Deodată, de cealaltă parte a drumului, silueta Soniei îi sări în ochi. Trecea pe lângă vechiul bastion, ce adăpostește o mică galerie de artă.  Era, ca de obicei, elegantă și se grăbea, uitându-se agitată la ceas.

Se simți vinovat că nu o mai sunase de atât de mult timp, pentru că probabil o făcuse să sufere, ca un prost.  Simțea, mai ales atunci, că trebuie neapărat să o întâlnească. Cu siguranță asta nu ar fi făcut-o să-l ierte, dar sigur ar fi surprins-o plăcut.

Traversă grăbit, cu ochii spre silueta femeii, ce parcă fugea de el. O lovitură teribilă îl descentră, aruncându-l pe asfalt și făcându-i toți senzorii durerii, să explodeze deodată. Nu se putea mișca, își simțea creierul desprins de cap, iar cu ochiul stâng nu mai vedea deloc. Cu dreptul își vedea sângele, propriul sânge, șiroindu-i pe față  și-l simtea cum i se prelinge din trup, ca dintr-un robinet.

Sesiza vag oameni care se adunau în jurul său, mașinile oprite. Apoi apăru și chipul panicat al Soniei, care stătea aplecat asupra sa și-i spunea ceva plângând.Îi vedea, dar nu îi mai auzea. Se simțea tot mai slăbit, mai pierdut, îi era groaznic de somn, mult prea somn. Știa, în acel moment, că va muri, era atât de lucid, încât această fatalitate îi părea acum mai mult decât evidentă, însă nu-l infricoșa.

Ochiul îl lăsă încet, încet, încețosându-se, stingându-se și el. Doar creierul încă mai pulsa ceva, ceva ce semăna a conștiință.

Încercă să-și privească moartea din interior, dar ea nu venea. Sau venea? Nu era nici un tunel cu o luminiță albă la capăt, nu se distingea nici o ceață galbenă și niciunul dintre cei dragi nu-l aștepta dincolo.

Nu era nimic, absolut nimic, dincolo de STICLĂ.