Iarba era umedă și-i gâdila gleznele goale la fiecare pas. Când fugise în pădure, de speriat ce era, nu-și luase haine pe el și iată-l acum gol-pușcă în fața neprevăzutului. A neprevăzutului și a pădurii.

Soarele începuse să se ascundă după coroanele copacilor, iar Andrei nu mai mâncase ceva consistent de când anomalia se întâmplase. Deci, de zece sau, poate, unsprezece zile, nici el nu mai știa. Număratul îi provoca foame.

Monica, fosta sa soție, îl tot bătea la cap de ceva vreme să țină dietă și părea că nu-și alesese un moment prea bun ca să-nceapă.

,,Niciun om normal nu cântărește peste o sută treizeci de kilograme la douăzeci și șapte de ani” obișnuia ea să-i spună. Sau ,,Ești prea gras, apucă-te de sport! ”. Sau ,,Mănâncă și tu mai sănătos!”. La oricare dintre acestea folosea drept semn de punctuație ,,Altfel mă despart de tine! ”

,,Altfel mă despart de tine! ” în sus și ,,Altfel mă despart de tine! ” în jos. Și ce? Uite că până la urmă se despărțiseră și nu fusese nevoie nici măcar să divorțeze. Pentru ce atâta tevatură? La ce bun că ea ținea morțiș să mănânce broccoli la fiecare masă? Uite că ea era moarta, nu el care mânca numai ,,prostii nesănătoase ”, cum numea Monica friptura de porc, cârnații și bacon-ul.

La ce bun să ții regim dacă rahatul ăsta de planetă e bombardată de meteoriți din care ies creaturi ca din cărțile SF pe care le citise Andrei în copilărie? La ce bun să ții regim când extratereștri îți intră-n casă la miezul nopții și-ți omoară nevasta, iar tu ești neputincios s-o ajuți și fugi pe fereastră? Andrei ar fi de părere că la nimic, dar poate Monica se gândește să-l contrazică. Păcat că morții nu prea vorbesc. Cu atât mai puțin cei cu țeasta sfărâmată-n două de o ființă peste puterea de înțelegere a unui om.

De ce oare tocmai Pământul? De ce aterizaseră fix pe nenorocita asta de planetă? Și mai ales, de ce nu-și vedeau de treaba lor? Poate că i-am fi lăsat în pace și ne-am fi obișnuit cu ei. De ce era necesar să ne omoare?

Din când în când, Andrei se oprea să scobească cu degetele în pământ după viermi. Se simțea ca tipul ăla de la televizor care te învață cum să supraviețuiești în sălbăticie. Unde se găsește apă potabilă și unde nu. Cum să aprinzi un foc și cum să-ți faci un adăpost în caz de ploaie. La naiba! Tipul ăla te învăța până și ce rădăcini merg ca garnitura la râmele pe care tocmai le-ai găsit. Bear și nu mai știu cum îl chema pe tipul ăla… Andrei nu reuși să-și amintească. Omul era priceput, Andrei nu zicea nu, dar credea că nici măcar el, cu toate cunoștințele lui, nu reușea să se descurce pe timpul unei vizite a prietenilor noștri din galaxiile vecine.

Alt pas, altă scobitură în pământ. Și tot așa până când, undeva în iarbă, văzu sânge întărit și jumătate din capul unui om. La doar câțiva centimetri zăcea cealaltă jumătate împreună cu corpul inert al celui ce nu fusese suficient de rapid să scape de furia extratereștrilor. Sau renunțase la luptă și se lăsase pradă lor. Gândul ăsta îl făcu pe Andrei să se cutremure. Se mai gândise de câteva ori înainte să renunțe și el la jocul ăsta nesfârșit de-a supraviețuirea și să se lase prins de-o creatură din aia scârboasă. De fiecare dată gândul ăsta-l cutremura și-ncerca să-l uite.

Totuși, iată că avea în fața lui o rezervă imensă de hrană. Și ce dacă era un om? Carnea e carne până la urmă, nu? Iar el nu mai pusese gura pe carne de mai bine de o săptămână.

– În sfârșit! Mâncare adevărată! zbieră Andrei. Sau cel puțin vru să zbiere. Oboseala și lipsa mâncării făcu ,,zbierătul” să fie doar puțin mai tare decât o șoaptă.

Bărbatul ridică piciorul cadavrului și vru să muște din el când ochii îi căzură pe altceva. O masă gelatinoasă ce părea a fi creierul cuiva stătea puțin mai în față și aștepta fie înfulecată de un cineva suficient de vrednic să scape de un atac al extratereștrilor. Andrei se uită-n jur și ajunse la concluzia că el era cel ales. În fond, fie vorba între noi, nici nu prea avea concurență. Monica pierduse chiar de la start.

Dădu drumul piciorului și-și târșâi propriile picioare-n direcția creierului. Se lăsă-ntr-un genunchi și întinse mâna oprindu-se apoi cât să chicotească. O glumă îi trecuse prin cap, cum că tipul ăsta dă un sens nou expresiei ,,a-ți pierde mințile”. Chicoti încă o dată și puse palma peste așa-zisul creier.

Câteva tentacule ieșiră din ghemul de gelatină și i se înfășurară pe încheietura mâinii. În secunda următoare simți zeci de ventuze ce-i sfâșiau pielea și-i sugeau sângele.

Încercă să se elibereze din strânsoare, dar tentaculele continuau să pulseze, cu fiecare pulsație scoțându-i tot mai mult sânge din corp. În doar câteva momente, mâna-i deveni vineție, iar palma se desprinse singură de restul corpului. Tentaculele dădură drumul palmei în iarbă, își închiseră ventuzele în semn de mulțumire și se retraseră în ceea ce bărbatul crezuse că e un simplu creier al vreunui împiedicat prins de extratereștri.

Andrei se așeză jos și începu să-și jelească mâna.

După câteva suspine și sughițuri, dintre copaci își făcu apariția un extraterestru. Arăta exact ca ăla care-i frânsese craniul Monicăi în două bucăți parcă simetrice. Atât apucase Andrei să vadă.

Acum, pentru prima dată, îl vedea clar și pe extraterestru. La prima lor întâlnire se gândise mai mult la cum să fugă decât la cum arată noul său prieten.

Într-un cuvânt, era scârbos. Nu era verde sau cenușiu ca-n mai toate filmele și cărțile Science Fiction. Era roz. Roz ca nenorocitul ăla de creier cu tentacule. Avea undeva la doi metri înălțime și era biped, dar cu câte două brațe puternice pe fiecare parte a corpului, ce se terminau în opt degete. Avea un singur ochi acolo unde-ar trebui să-i fie gura și o gură fără dinți acolo unde-ar trebui să-i fie ochii. Ochiul era alb complet, brăzdat de câteva șănțulețe. Din cap (care era brăzdat de și mai multe șănțulețe) îi ieșeau niște tentacule negre pe care se puteau observa niște ventuze. De fiecare dată când își mișca trupul solid, capul îi tremura de parcă ar fi fost făcut din jeleu.

Se apropie de el, iar Andrei deja știa că urma să-i fie ruptă căpățâna-n două. Oricum renunțase să mai fugă. Gata cu viermii și gata cu umblatul dezbrăcat prin pădure. Se alătura amicului său făcut ferfeniță, amicului său pe care vrusese să-l mănânce în urmă cu puțin timp.

Abominațiunea aia spațială îi puse mâinile slinoase pe cap. Totul avea să se sfârșească curând.

Măcar aflase de ce era necesar să se poarte așa ostil cu oamenii… Aveau nevoie de creierele lor ca să-și depună ouăle-n ele.

-debut-