A LADY OF GANYMEDE, A SPARROW OF IO

by Dafydd McKimm

 

Doamna îl așteaptă pe Duce într-un trup fragil ca paharul de zahăr, sprijinindu-și capul de marmura rece a colonadei care înconjoară Sala Nobililor din Io. Ea urmărește vrăbiile în timp ce flirtează și scot triluri între umbră și soare, ca niște personalități la un bal al bobocilor sau ca navele stelare care ies și se întorc din spațiu în marele port Ganymede, atât de demult și cu lunile atât de departe acum, încât azi apare mai degrabă o fantezie copilărească.
Trupul a fost un cadou, făcut special pentru ea. Prima dată când Ducele a pus-o în carnea ei delicată, el a condus-o cu o tandrețe sinistră, acum cu blândețe. Cu blândețe, spre grădină și a rugat-o să stea, „așteaptă-mă o clipă, eu aduc ceva din casă”. În timp ce el a dispărut printre ușile conacului, Doamnei i s-a oprit răsuflarea în gât: ușa laterală mică către grădini părea să fi fost lăsată descuiată. Ca o pasăre care și-a găsit colivia brusc deschisă, Doamna a sărit spre ușa grădinii, dar oasele acelui trup fragil s-au spulberat sub nimic altceva decât vigoarea mișcărilor ei și a lăsat-o întinsă acolo, zvâcnind ca o insectă cu picioarele zdrobite de paturile de flori, de bubuitul vaselor de sânge sparte și, chiar mai tare decât atât, de râsul hohotitor al ducelui care îi umplea urechile.
#
Doamna locuiește în multe trupuri. Corpul din sticlă de zahăr este pentru călătorii, o siguranță împotriva evadării ei. Corpul pe care îl îmbracă în calitate de consoartă șefă a Ducelui – o piesă de spectacol pe care o poartă pe braț la evenimente formale – are trăsăturile atât de exagerate încât coloana i se încordează și șoldurile îi alunecă nesigure, iar coapsele ei slabe vibrează sub greutatea lor. În calitate de antrenor de etichetă a Ducelui, ea ocupă un manechin demonstrativ de bază, simplu, lipsit de orice trăsături care îi distrag atenția, pielea sa aspră și uzată și rar reparată, atât de diferită de pielea în care a crescut, la fel de moale la atingere ca rochiile mamei ei, purtau sfere pline de atmosfera lui Jupiter, pielea ei care, orfană și disperată, dezbrăcată de toate, în urma revoluției și războiului, a vândut o copie a rețelei sale neuronale unui broker de creier, condamnând-o, cel puțin în această versiune a ei, să fie închisă pentru totdeauna în corpuri, nu ale ei.

#


Încet, pentru că mușchii corpului de sticlă de zahăr sunt slabi, Doamna întinde o mână vrăbiilor. Una țopăie în palma ei deschisă, clătină capul într-o parte și cealaltă, de parcă ar spune: ascult.
Ea își amintește de o poveste citită de guvernanta ei. A unei prințese al cărei soț crud a forțat-o să lucreze în măcelăria palatului. Așa că s-a împrietenit cu un graur, l-a învățat să vorbească, apoi l-a trimis peste mare, către fratele ei, care a venit cu armatele sale să se răzbune pe răpitorul surorii sale.
Ceva asemănător cu speranța se aprinde în Doamna; dacă îi spune păsării durerile ei, îi va duce mesajul către un salvator, o rudă Io-nică îndepărtată, care are puterea de a o elibera? Cu mult efort, ea ridică pasărea la buze și își șoptește nefericirea în capul ei clătinător. Ea povestește despre Duce, despre cum și-a făcut avere din război, tot așa cum familia ei și-a pierdut-o pe a lor, cum a cumpărat un titlu de la un nobil jovian care prețuia o burtă plină mai mult decât rangul său și Doamna pentru că avea nevoie de cineva dornic – sau incapabil să refuze – să-l învețe volutele și grațiile potrivite și cum nu a trecut mult până când a descoperit și alte calități ale ei.
Buzele îi tremură. Nu, trebuie să spună totul. Ea îi spune păsării despre celelalte trupuri, despre cele la care nu-i place să se gândească – corpul de vulpe, corpul de ciută, corpul de mistreț. Cum îi place Ducelui jocul său cu o dîră de umanitate. Cum, cu o mișcare a baghetei pe care o ține la centură, se desface din vasul ei uman și o transplantează în corpul-grefă. Se înfioră să-și amintească de sunetele oribile pe care le-a scos, de strânsoarea înnebunitoare a panicii, de teroarea creierului animal când trebuie să aleagă dacă să fugă sau să lupte; urletul câinilor ducelui, străfulgerarea dinților lor, căldura propriului ei sânge și frigul târâtor în timp ce viața i se scurge din rănile căscate.

#

Pași se apropie. Din sunetul pasului său, Doamna știe că Ducele este supărat, iar când Ducele este supărat, îi place să vâneze. Trebuie să elibereze vrabia acum, dar frica îi îngheață degetele.
„Îndrăznesc să se joace cu mine”, se înfurie Ducele când se apropie. „Mă umilești, pentru că sângele meu nu este albastru”. Scuipă pe marmură. „Noblețe! Vom vedea cât de nobilă ești” – își întoarce ochii spre Doamnă – „vom vedea cum îți place să ne jucăm cu tine”. Gura îi vibrează, caldă de așteptare. „Vino”, spune el, întinzându-se să o ia de braț.
Doamna începe ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis teribil: nu are nici un frate regal care să o salveze de peste mare, nici o armată răzbunătoare care să-i vină în ajutor. Ea se are doar pe ea însăși și lucrurile pe care le-a învățat din suferința ei – viclenia vulpii, iuțeala unei căprioare, îndrăzneala unui mistreț – și vrabia strânsă în mână.

#

„Stai”, spuse ea. Ducele își reținu brațul o clipă, planând deasupra ei, ca o ghilotină.
Încet, ca o ușă de grădină împinsă ferm, degetele ei se deschid; vrabia își scutură aripile, se aruncă afară, apoi în sus, iar când Ducele își ridică mâinile, Doamna se aruncă.
I se sfărâmară picioarele; plămânii ei subțiri ca hârtie se deschid; mușchii ei destrămați țipă; dar mâinile ei se închid în jurul baghetei care atârnă de cureaua ducelui. Și cu o serie de mișcări care îi sparg fiecare dintre degetele palide, ea își smulge mintea din corpul de sticlă de zahăr și o aruncă spre vrabie, zburând acum din ce în ce mai sus pentru a se alătura cârdului său.
Și pe măsură ce zgomotul de aer îi umplea urechile, urletul Ducelui răsună printre colonade, devine tot mai slab, se duce.

 

Traducere de Adrian Bancu

Credit foto: Zeynep Tuğçe, Skitterphoto, Mirco Violent Blur

De același traducător: Călătoriile melodice ale unui om care vinde vieți