De ce SF-ul? De ce nu?! (2)

Interviu cu Victor MARTIN, scriitor de literatură science fiction

partea a 2-a

Care crezi că este viitorul cărţilor SF, dar nu numai al acestora?

 Faptul că aceste cărți sunt SF va deveni o simplă etichetă. Realitatea întrece imaginația. Cărțile science fiction sau cu tentă science fiction se vor apropia tot mai mult de mainstream. Până acum, genul science fiction a fost considerat un gen marginal, un gen al unor frustrați care se cred și ei scriitori. S-a ajuns până la a se spune că aceste cărți nici nu sunt literatură, ci orice altceva. Acum, dacă sunt scrise cu talent, cărțile SF vor deveni literatură, iar realizatorii lor vor putea spune despre cărțile banale ale mainstram-ului că nu sunt literatură. Până acum, editurile de orice fel, mai făceau  câte o excepție și mai publicau și câte o carte SF. Azi, rolurile s-au inversat. Editurile specializate pe SF mai publică, din când în când, câte o carte mainstream. Nu vorbesc de editurile care resping SF-ul din start.

Atunci când scrii, ai în vedere exigenţa celui care citeşte, abordezi intimitatea cititorului în vreun fel anume, gândindu-te dacă-i va face plăcere ceea ce urmează să citească?

 În condițiile de azi, când critica literară e foarte slabă, de circumstanță și deloc obiectivă, cititorul nu are habar ce e bun și ce e rău în literatură. Necazul nu e nici măcar acesta. Chiar dacă am avea o critică literară strălucită, cartea nu ajunge la cititor. Spre deosebire de țările civilizate, nu avem un sistem de impresariat. Nici măcar unul prost. Nu avem deloc. Dacă se erijează câte unul în impresar și promovează cartea vreunui scriitor, o face în mod primitiv, fără să știe ce e impresariatul artistic. Ne-ar trebui şi nouă oameni care să se ocupe de promovarea şi vânzarea cărţilor, dar sunt absolut sigur că nu avem condiţiile necesare apariţiei unei astfel de îndeletniciri. În primul rând, nu avem teren de joc. Piaţa distribuitorilor şi vânzătorilor de carte e atât de atomizată, încât căutarea unei cărţi devine o aventură. Dacă la cunoscătorii fenomenului literar românesc această aventură se poate sfârşi cu bine, la marea masă a ceea ce numim “generaţiile viitoare” aventura e de-a dreptul absurdă. Foarte mulţi nu ştiu nici măcar care sunt diferenţele dintre poezie şi proză. Acest lucru nici nu e prea grav, în orice modalitate ar fi exprimat mesajul artistic, o carte bună rămânând o carte bună. Necazul e altul: cititorii sunt atât de neiniţiaţi încât nu discern între calitate şi maculatură. Mai rău: consideră maculatura ca fiind lucru de calitate, din lipsa reperelor. Cred că scriitorul nu trebuie să fie interesat de ceea ce ar putea gândi cititorul despre el, ci invers, cititorul să-l urmărească pe scriitor și să învețe singur să-l înțeleagă, în absența criticului sau impresarului.

Mulți scriitori spun că au senzaţia că sunt urmăriți, că simt privirea cititorului care îi urmăreşte. Mă gândesc că textul trebuie să fie perfect pentru a se forma o astfel de senzație,  înainte de a ajunge la cititor. Ți se întâmplă acest lucru?

 Nu. Atunci când scriu, sunt atent la text, nu mă gândesc la cititor. Un roman nu poate fi niciodată perfect. Tot timpul am impresia că mai trebuia adăugat ceva. Romanul e o formă  literară foarte explicită. Mă gândesc la cititor abia după ce am publicat cartea, dar, înainte de asta, mă gândesc la cititor ca la un cumpărător. Nu știu care este publicul meu țintă deoarece nu știu nici măcar dacă s-a format și de ce. Nici nu mă interesează. Cu promovarea cărții, trebuie să se ocupe alții, dar acești alții se cred și ei scriitori și își promovează cărțile lor. În felul ăsta, suntem o țară de impresari-scriitori. Dacă editurile ar ști să-și promoveze cărțile, ar câștiga foarte bine și ar putea să-și plătească și scriitorii. Dacă scriitorii ar fi bine plătiți, calitatea literară a cărților lor ar fi mai bună și toată lumea ar fi fericită. În caz contrar, soarta scriitorului și a cărții lui e în mâna destinului.

E greu să treci de la un registru la altul? Se întâmplă să lucrezi la două cărţi din registre diferite?

Da. Acum lucrez la un volum de povestiri, la un volum de aforisme și mă gândesc să-mi fac timp și pentru un volum de poezii.

De unde vin subiectele, mai cu seamă pentru scrierile ştiinţifico-fantastice? Lucrezi după un scenariu conturat dinainte sau după notiţe diverse? Cum îți construiești personajele? Mi-a plăcut foarte mult afirmaţia ta: „lumea e personajul meu principal…”

 Trecând peste afirmația ultimului tiran „Masa mea de lucru e țara”, îmi creez o temă despre care știu câte ceva, scriu în forță primul capitol, îmi fixez finalul, îl scriu. Restul e conținutul, lumea pe care o creez. Poate fi o lume de siliciu, ca în romanul „Monede de sticlă”, o lume unde legislația interzice munca și o pedepsește, ca în romanul „Lenea”, o lume în care este exportat un partid cu scopul de a-l reconstrui pe o planetă îndepărtată, ca în romanul „Elogiul muncii de partid”, o lume a eșecului în politică și reîntoarcerea pe un Pământ răvășit de dezordine și de o politică de carton, ca în „Noaptea orașului ilustrat” sau o lume unde cititul și publicarea cărților începe să fie interzisă și se edifică editarea unei mari cărți universale, ca în „Cartea fantomă”. Scheletul romanului este o anumită temă. Pe acest schelet, împletesc idei. Mulți spun că ar putea construi o sută de romane după ideile mele dintr-un singur roman. Sigur, ar fi și asta o tehnică, dar nu mă caracterizează o astfel de tehnică. Consider că romanul nu ar avea destulă substanță, nu ar avea consistență, ar fi foarte subțire. Astfel de romane se scriu mai ușor, sunt mai scurte, sunt mai comerciale, se vând mai bine, au o priză mai mare la public, dar nu rezistă la trecerea timpului. Se impun ușor, dar dispar repede din atenția publicului. Lucrul elaborat rămâne. Ideile le folosesc mai mult în proze scurte, povestiri sau nuvele. De multe ori, folosesc aforisme, atât în povestiri, cât și în romane, pentru evitarea platitudinii și efectului adormitor. Numai lucrurile care îl surprind pe cititor în mod plăcut și îl pun pe gânduri rămân în conștiința publicului. Nici poeziile sau aforismele nu se scriu ușor. Uneori, mă obsedează și câte o săptămână câte un vers sau câte o cugetare. E foarte greu să tratezi în poezie și altceva decât iubirea. E foarte greu să faci un aforism să treacă dincolo de poezie, spre o filozofie pură.

Ești întrebat dacă ai vreo carte ecranizabilă?  

 În primul rând, nu mă întreabă nimeni dacă vreau să mi se ecranizeze vreo carte. Americanii nu vin la noi să ne ceară scenarii. Vin la noi pentru că sunt costuri mai mici la realizarea unui film. Un prieten, scriitor de talent, a afirmat că romanul „Can și Ideea”, un basm science fiction, se pretează cel mai bine la o eventuală ecranizare, dar, de la vorbă la faptă, e drumul înfundat cu bune intenții. În al doilea rând, consider că un roman bun este foarte greu de ecranizat. Cinematografia cu scenariștii ei, literatura cu scriitorii ei.

Există o frază din cărțile scrise de tine care să te caracterizeze cel mai bine, frază pe care ai dori să o rostești mereu?

Nu. Mereu am senzația că nu am spus încă nimic fundamental. Vreau să rămân cu această senzație. Poate că asta e chiar definiția continuității. Nu vreau să mă opresc la vreun lucru strict caracteristic pentru mine. Las cititorul să se oprească la un lucru caracteristic sau altul, în ceea ce mă privește. Un lucru caracteristic pentru mine este faptul că nu mă interesează niciodată  cuvintele, ci succesiunea lor. Nu pot face asta dacă nu-i las pe alții în față, să văd dacă reușesc. Să știu ce știe toată lumea e prea puțin.

Poate că asta e definiția originalității.

A originalității și continuității, a continuității originalității. Originalitatea constă în faptul că mult mai mulți decât mine au început același drum și s-au rătăcit pe cine știe unde. Fiecare crede că drumul ales de el e cel al originalității. Nu e adevărat nici ce sustin unii, că trebuie să stai pe loc pentru ca publicul să te perceapă mai ușor. Pentru a-ți forma un public numeros, nu trebuie să-l faci pe cititor să exclame: „Domne, dar așa ceva puteam să-mi imaginez și eu!”. Eu nu sunt prea departe de cititor, dar nici nu-l las să se iluzioneze că ar putea să-și imagineze ceea ce i-am propus eu. Pentru cititor, este valabilă deviza”Fapte, nu vorbe”. Pentru scriitor, deviza se găsește în oglindă: „Vorbe, nu fapte!”. Toate faptele sunt la fel; cuvintele sunt altfel. Originalitatea reprezintă o grămadă de lucruri vechi prezentate altfel.

 Un citat: „Sigur că trăiesc din scris. Dacă n-aș scrie, aș muri”. Îți aduci aminte?

Cum să nu-mi amintesc? E un aforism scris de mine.

L-am găsit ca motto al unei antologii de aforisme. Ce-ți trebuie pentru a scrie aforisme: talent, cultură, umor fin, oximoron, gândire paradoxală?

Gândirea este paradoxală prin definiție, dar și negândirea. Yoghinii consumă multă energie pentru a se goli de gânduri. În realitate, și cei ce gândesc profund, și cei care se golesc de gândurile reziduale, caută esența. Aforismul este un negând, un fapt care nu poate fi gândit decât de cel care scrie aforismul. Pentru scriitorul de aforisme, acest lucru e normal. Pentru cel care îl citește, este paradoxal deoarece acesta se gândește la ceea ce nu s-a gândit scriitorul. Eu, doar sugerez. Cel care citește își poate imagina și singur ce nu m-am gândit eu. Singurul lucru pe care îl pot face e să explic printr-un exemplu. Dacă mi se cer explicații suplimentare, privind exemplul dat, explic acest exemplu printr-un alt exemplu. După o serie de exemple, am două posibilități: să caut un punct de sprijin pentru inexplicabil sau să mă dau jos din tren pentru a căuta explicabilul. Viața este explicabilă, moartea este inexplicabilă.

Dacă ar fi să ai şansa să rescrii orice carte care a apărut deja în lume până acum, care ar fi aceasta? Cum ai face-o să aibă un succes mai mare?

Văd lucrurile cu totul altfel. Ceea ce citesc, chiar rescriu. Dacă n-aș citi, n-aș putea să rescriu nimic; n-aș avea ce, n-aș avea cum și n-aș avea de ce. Când o carte este mult prea bună, o rescriu chiar și de mai multe ori; citind-o. În ceea ce privește cărțile mele, așa cum le-am modificat tot timpul, de-a lungul anilor, le-aș modifica în continuare. Să le rescriu, n-aș putea; perfecțiunea nu există.

Îți dorești să schimbi mentalități, să influenţezi destine prin scrierile tale? Mai are cartea rolul acesta? Mai are lumea timp să citescă, să observe lucruri neobservate, mai cu seamă în actuala stare de disconfort cultural și de tot felul de contradicţii?

Mi-am dorit tot timpul să schimb mentalități, dar lucrul ăsta e imposibil. Pentru a-mi propune să schimb mentalitatea cuiva, trebuie să ajungă cartea la acesta. Sloganul „rezistența prin cultură” e un fals, o afirmație în care vor să creadă cei ce o afirmă. În realitate, e „rezistența la cultură”. „Disconfortul cultural” e puțin zis; cultura produce urticarii în toată regula. Unitatea de măsură pentru cultură nu e inteligența, educația sau civilizația. Unitatea de măsură pentru cultură este litrul de vin. Ne întoarcem în feudalism, unde vor fi din ce în ce mai puțini oameni de cultură, dar de talia lui Da Vinci.

Există afirmaţia conform căreia scrisul poate fi o terapeutică a spiritului. Sunt cărţi pe care le iubești şi pe care le poți recomanda, considerând că pot schimba comportamente, moduri de a gândi?

Pentru a putea schimba modul de a gândi al cuiva, acesta trebuie să gândească. Îi e mai ușor să gândești tu pentru el. Gândind pentru cititor, rămâi tu cu terapia spiritului, să ți-o aplici singur. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că sunt foarte puțini oameni care gândesc. Cei care înțeleg sunt și mai puțini. Aceștia formează o spirală de cititori, gânditori, filozofi, poeți, prozatori…, practic, toți cei ce se citesc unii pe alții. Într-o lume paralelă, unde viața devine, de fapt, ceea ce a fost în mod real: virtualitate. Doar cei nemulțumiți, când nu găsesc ceva, caută altceva. Numai oamenii inteligenți sunt nemulțumiți. Orice om inteligent trăiește un paradox: deși nu e nimic de neînțeles pentru el, totul e de neînțeles. Numai lui i se poate aplica o „terapeutică a spiritului” deoarece doar el se poate ridica la înălțimea spiritului. Doar omul inteligent poate avea un comportament civilizat în fața schimbării ce i-o propui.

Vrei să spui că literatura pe care o faci te educă mai mult pe tine, scriitorul?

Exact. Întâi pe tine. Înveți să fii moral moral, înveţi să spui numai adevărul, te civilizezi, deşi eşti conştient că superi multă lume. Asta, dacă ai norocul să porneşti bine, să ai predispoziţie genetică spre adevăr, lucru ce se suprapune peste participarea la o politică sau economie neangajate politic sau economic. Cei ce se pun în slujba cuiva, la nivel local sau central, nu contează, evolueză malefic.

Se vorbeşte tot mai des despre o criză a SF-ului. Cum vezi situaţia actuală din interiorul fandomului românesc?

Sunt în fandomul românesc din 1972. Îl cunosc și duc o luptă personală de mărire a entropiei acestuia, chiar dacă demersul meu e enervant. După asta, când totul se va recristaliza, e posibil să-şi aducă cineva aminte că am contribuit şi eu la tulburarea apelor. Caut să promovez science fiction-ul deja clasic, alţii caută să promoveze cyberpunk-ul, horror-ul, new weird-ul, fantasy-ul, postmodernismul sau hardSF-ul. Trecerea timpului aşează totul pe făgaşul firesc. Nu consider că avem o criză a SF-ului, ci o criză de sistem, care se răsfrânge negativ şi asupra acestui gen. Criza economică se repercutează negativ asupra tuturor modurilor de reflectare a realităţii, în toate ţările. Cultura urmăreşte îndeaproape evoluţia economică. SF-ul anglo-saxon nu mai are concurenţă și a început să se dilueze.

Asta înseamnă că putem să-i concurăm cu succes?                                                                        – Sunt câteva încercări, dar românul e încă obedient față de tot ce e străin. Aşa am ajuns să umplem piaţa cu traduceri mai mult decât submediocre. Lucrul ăsta, plus slaba finanţare, a dus la prăbuşirea pieţei science fiction-ului românesc. Marile edituri publică traduceri slabe sau cărţi scrise de oamenii din jurul lor, care n-au nimic a face cu SF-ul. În timpul ăsta, la edituri mici, provinciale, în tiraje de nici o mie de exemplare, fără nicio reclamă şi cu o distribuţie proastă pe piaţă, se publică romane foarte bune. Cartea nu ajunge la cititor.

Asta ține de proasta noastră organizare. Mai vezi și alte cauze?

Sunt multe cauze ale suferinţei culturii şi literaturii, în general, şi SF-ului, în special, dar una dintre cele mai serioase este amatorismul criticii literare. Dacă eşti promovat de un critic slab, eşecul e sigur. Niciun parametru luat în calcul, mare sau mic, nu se găseşte deasupra axei „x”-ilor.

Nu vezi chiar nici un critic de valoare în tot Fandomul?

Ba da. Mircea Opriță este un critic onest. Poate mai sunt și alții, dar nu-i văd. Poate sunt nemulțumiți de ceva, poate s-au plictisit.

Slaba promovare nu este şi din cauza scriitorilor? Nu este nevoie de o implicare mai activă?

Asta cu implicarea e un slogan de pe vremuri. Sunt două viziuni diferite: cea socialistă, a omului multilateral dezvoltat, şi cea capitalistă, a strictei specializări. Nu am ajuns la stricta specializare pentru simplul motiv că nu am ajuns nici măcar la capitalismul primitiv al anilor ’20, din secolul trecut. Dacă am avea o instituţie serioasă a impresarului, acesta ar trebui să alerge după scriitor, să-l vâneze şi să-l propună unei edituri prestigioase. Avem foarte puține edituri cu adevărat prestigioase, cu oameni pricepuţi în marketing. Cele care promovează literatura SF românească sunt și mai puține, și se descurcă foarte greu. În al doilea rând, până devine impresarul un profesionist motivat, mai durează. Întâi trebuie să se cristalizeze un cadru legal coerent pentru desfășurarea îndeletnicirii de impresar. Guvernul așteaptă idei, oamenii cu idei așteaptă bani de la guvern. Toată lumea așteaptă ceva.

 În acest ritm accelerat de evoluţie tehnologică, are viitor literatura de anticipaţie?

Acest lucru e ciclic. Întâi au fost anticipaţiile, apoi realitatea a întrecut imaginaţia. Oamenii au început să se obişnuiască cu „evoluţia tehnologică”; au depăşit un „şoc al viitorului”. Dacă n-au început deja, în curând se vor întoarce la science fiction, la idei, la alte anticipaţii. O idee e fascinantă până la punerea ei în practică. În anii ’70, telefonul mobil era doar o idee SF. Literatura SF îşi va reveni mai repede decât mainstream-ul, pentru simplul motiv că stiinţa evoluează foarte repede şi interesează o masă mai mare de oameni, mai ales tineri din domeniul IT. Singurul domeniu unde e cerinţă mai mare decât oferta e IT-ul. Nu găsești inteligență pe toate drumurile.

Ai spus că te simți bine într-un gen literar sau în altul, în funcție de împrejurări. În care dintre genurile abordate te simți bine astăzi?

În acest moment, mă simt bine în acest gen, interviul. Consider că interviul este tot un gen literar. Sunt scriitori care au publicat mai multe cărți de interviuri. Bine realizate, acestea sunt mult mai vii decât cărțile cu lumi și personaje inventate.

Cum ai vrea să încheiem acest interviu?

Așa cum l-am început, brusc.

Ce senzație ți-a lăsat acest interviu?           

Nu am dat prea multe interviuri. Sunt un om foarte tăcut. Orice interviu îmi lasă senzația că ar fi trebuit să răspund altfel la întrebările puse și că ar fi trebuit să spun cu totul altceva.

Ăsta e un lucru bun sau un lucru rău?

Nu știu. Cred că e un lucru bun să nu diluăm discuția. Miligramul este o unitate de măsură acceptabilă.

Ce-ar fi literatura fără umor?

O tragedie.

Sfârșit.

Vezi și:

Inceputul interviului (partea 1)

A consemnat : Adrian BANCU