Odată cu descoperirea pietrelor magnetizate pe suprafața satelitului Terrei, oamenii de știință și-au pus, firesc, întrebarea dacă Luna a avut vreodată magnetosferă. Mostrele de pietre selenare pe care astronauţii misiunilor „Apollo” le-au adus pe Terra, sunt dovezi ale existenței unui câmp magnetic al Lunii, în trecut, un câmp mangnetic despre care oamenii de știință din zilele noastre încearcă să facă noi cercetări.

În următorii ani, NASA va trimite astronauți pe Lună pentru prima dată de la era Apollo (1969-1972). Noile expediții pe suprafața selenară vor fi parte a programului „Artemis”, iar obiectivul pe termen lung al acestui program este de a crea infrastructura necesară pentru un „program susținut de explorare Lunară”. Sigur că, oportunitățile pe care acest program le va oferi pentru cercetarea satelitului Terrei, sunt profunde și, cu siguranță, vor duce noi descoperiri despre formarea și evoluția Lunii.

Principala cercetare a oamenilor de știință pe suprafața selenară vizează un răspuns concludent la întrebarea dacă Luna a avut sau nu a avut vreodată magnetosferă. În așteptarea a ceea ce oamenii de știință ar putea găsi în noua lor explorare selenară, o echipă internațională de geofizicieni condusă de cercetătorii de la Universitatea din Rochester a examinat mostre de material lunar adus de pe Lună de către astronauții „Apollo”, iar pe baza compoziției acestor probe, echipa a stabilit că „dinamul Lunii a fost de scurtă durată”. Studiul care descrie concluziile echipei de cercetători de la Universitatea din Rochester, este intitulat „Absența unei paleomagnetosfere Lunare de lungă durată” și a fost publicat recent în revista „Science Advances”.

Oamenii de știință au multe întrebări nerezolvate cu privire la modul în care Luna ar fi putut susține un câmp magnetic având în vedere dimensiunea și masa sa. Profesorul John A. Tarduno, profesor care a condus cercetarea, spunea că „aceasta este o nouă paradigmă pentru câmpul magnetic Lunar. De la misiunile «Apollo», a existat această idee că Luna avea un câmp magnetic care era la fel de puternic sau chiar mai puternic decât câmpul magnetic al Pământului în urmă cu aproximativ 3,7 miliarde de ani.

Miezul Lunii este cu adevărat mic și ar fi greu să conducem efectiv acel tip de câmp magnetic. În plus, măsurătorile anterioare care înregistrează un câmp magnetic ridicat nu au fost efectuate folosind experimente de încălzire. Au folosit alte tehnici care pot să nu înregistreze cu exactitate câmpul magnetic”.

Profesor John A. Tarduno este de ani de zile un lider în domeniul paleomagnetismului, unde geofizicienii studiază dezvoltarea câmpului magnetic al Pământului pentru a afla mai multe despre evoluția planetei, schimbările de mediu și modul în care acestea sunt corelate. Folosind lasere cu dioxid de carbon (CO2), Tarduno și echipa sa au încălzit probele Lunare de sticlă pentru perioade scurte de timp, apoi au măsurat semnalele magnetice folosind magnetometri supraconductori foarte sensibili.

„Una dintre problemele cu eșantioanele lunare a fost aceea că purtătorii magnetici din ei sunt destul de sensibili la modificări. Prin încălzirea cu laser, nu există dovezi de modificare a măsurătorilor noastre, astfel încât să putem evita problemele pe care oamenii le-ar fi putut avea în trecut.

Dacă ar fi existat un câmp magnetic pe Lună, probele pe care le-am studiat ar fi trebuit să dobândească magnetizare, dar nu au făcut-o. Este destul de concludent că Luna nu avea un câmp dinamic de lungă durată”, susține John A. Tarduno, potrivit universetoday.com.

Un nou studiu sugerează că, câmpul magnetic al Lunii dintr-o dinamă (generator electric pentru a converti energia mecanică în curent electric) din miezul său metalic lichid (sfera roșie interioară) a durat cu 1 miliard de ani mai mult decât se credea. Rezultatele contrazic cercetările anterioare conduse de Departamentul de Pământ, Atmosferă și Științe Planetare ale M.I.T. (Institutul de Tehnologie din Massachusetts), unde analiza rocilor Lunare colectate de misiunea „Apollo 15” sugera că Luna are un câmp magnetic la fel de recent ca acum 1 și 2,5 miliarde de ani. Înainte de aceasta, oamenii de știință au teorizat că acest câmp magnetic al Lunii a dispărut la aproximativ 1 miliard de ani după ce s-a format (cu aproximativ 3 până la 3,5 miliarde de ani în urmă).

Când astronauții vor începe efectuarea sejururilor pe termen lung pe suprafața Lunară, ei vor fi nevoiți să se bazeze pe surse locale de gheață, precum și pe alte resurse pentru a-și sprijini operațiunile – un proces cunoscut sub numele de utilizarea „in situ” a resurselor (In-Situ Resource Utilization – I.S.R.U.). Cercetare ar ajuta la informarea oamenilor de știință pe teren, la crearea infrastructurii esențiale și la satisfacerea nevoilor de energie.

 

Foto: universetoday.com

 

 

Ciudate intersecții ale dune-lor de nisip pe Marte

 

În explorarea planetei Marte, oamenii de știință au văzut niște forme ciudate, dar naturale. Poligoanele – o formă cu cel puțin trei laturi și unghiuri drepte, de obicei cu cinci sau mai multe – au fost văzute în mai multe peisaje marțiene diferite, iar oamenii de știință spun că aceste forme sunt de mare interes deoarece indică adesea prezența gheții puțin adânci sau că apa a fost prezentă anterior în aceste zone.

Lander-ul „Phoenix” a văzut forme de poligon pe pământ în regiunea arctică a planetei Marte, iar aceste forme „au fost produse prin expansiunea sezonieră și contracția gheții de la sol”. Camera „HiRISE” de pe „Mars Reconnaissance Orbiter” a găsit creste mari în formă de poligon și rețele de jgheaburi gigantice poligonale create de lacurile antice care s-au evaporat.

„Poligoanele se formează prin crestele intersectate ale dunelor de nisip. Dacă acest zăcământ ar deveni indurat și erodat, s-ar putea să nu putem spune că au provenit ca dune suflate de vânt și să interpretăm poligoanele ca dovadă a unui lac uscat, de exemplu”, a explicat echipa „HiRISE” pe website-ul personal.

Întrebarea care se ridică este legată de faptul dacă ar putea exista o legătură între aceste dune în formă ciudată și apă. Pe Marte există condiții destul de diferite care formează dune, spre deosebire de modul în care se formează pe Pământ, prin urmare, cercetătorii se văd nevoiți să continue explorarea planetei Marte pentru a găsi un răspuns la această întrebare.

 

Cornel Seracin

Foto: universetoday.com

 

 

Nava O.S.I.R.I.S.-R.Ex. a orbitat asteroidul Bennu timp de mai bine de doi ani și a adunat date care au permis oamenilor de știință să înțeleagă mai bine viitoarea lui orbită

 

Asteroidul Bennu este considerat unul dintre cei mai periculoși asteroizi cunoscuți din sistemul nostru solar. Nava O.S.I.R.I.S.-R.Ex.  a orbitat Bennu timp de mai bine de doi ani și a adunat date care au permis oamenilor de știință să înțeleagă mai bine viitoarea orbită a asteroidului, traiectoria și probabilitatea impactului asupra Terrei, și chiar exclude unele posibilități de impact viitoare cu „planeta albastră”.

Potrivit calculelor efectuate de cercetători privind traiectoria asteroidului Bennu, probabilitatea totală de impact cu Terra a lui Bennu, până în anul 2300, este foarte mică – aproximativ 1 din 1.750 (sau 0,057%). Potrivit ziarului echipei de cercetători, „asteroidul se va apropia de Pământ în 2135”, dar nu va reprezenta niciun pericol în acel moment. Cercetătorii susțin că, gravitația Pământului va modifica calea asteroidului, iar data de 24 septembrie 2182 ar fi cea mai semnificativă dată unică în ceea ce privește un impact potențial, cu o probabilitate de impact de 1 din 2.700 (sau aproximativ 0,037%).

„Probabilitatea de impact a crescut puțin, dar nu este o schimbare semnificativă. Deci, nu există niciun motiv special de îngrijorare. Avem timp să urmărim în continuare asteroidul și, în cele din urmă, ajungem la un răspuns final”, a spus Davide Farnocchia, om de știință de la Centrul pentru Studii de Obiecte ale Pământului de la Laboratorul de Propulsie cu jet al N.A.S.A..

101955 Bennu este un asteroid Apollo descoperit de programul LINEAR la 11 septembrie 1999. De la descoperirea sa, Bennu a fost urmărit pe larg cu 580 de observații astrometrice optice la sol. Asteroidul a făcut trei treceri relativ apropiate de Terra în 1999, 2005 și 2011, timp în care stațiile radar Arecibo și Goldstone au colectat o mulțime de date despre mișcarea lui Bennu.

Timp de doi ani, nava O.S.I.R.I.S.-R.Ex. s-a ocupat de colectarea probelor, acestea furnizând date cruciale despre asteroidul cu o lățime de 500 de metri, chiar câteva surprize. Oamenii de știință se așteptau ca suprafața lui Bennu să fie netedă și nisipoasă, dar primele imagini din O.S.I.R.I.S.-R.Ex. au dezvăluit un câmp de bolovan accidentat, presărat cu pietre mari și pietriș liber.

În luna octombrie 2020, nava spațială a adunat un eșantion de rocă și praf de pe suprafața asteroidului, toate acestea urmând să fie livrate pe Terra în septembrie 2023 pentru investigații științifice ulterioare. De asemenea, observațiile precise ale O.S.I.R.I.S.-R.Ex. asupra mișcărilor și traiectoriei lui Bennu au permis cea mai bună estimare a drumului viitor al asteroidului.

Cercetătorii s-au concentrat în special pe un fenomen numit „efectul Yarkovsky”, în care un obiect din spațiu ar fi, pe perioade lungi de timp, în mod vizibil împins în orbita sa prin apăsarea ușoară creată atunci când absoarbe lumina soarelui și apoi re-emite acea energie sub formă de căldură. Pe perioade scurte de timp, acest impuls este minuscul, dar pe perioade lungi, efectul asupra poziției asteroidului se acumulează și poate juca un rol semnificativ în schimbarea căii lui.

De asemenea, echipa cercetătorilor a reușit să determine mai bine modul în care va evolua orbita asteroidului în timp și dacă va trece printr-o „gaură de cheie” gravitațională în timpul apropierii sale din 2135 de Terra. Aceste „găuri de cheie” sunt zone din spațiu care l-ar pune pe Bennu pe o cale către un impact viitor cu Terra dacă asteroidul ar trece prin ele în anumite momente, datorită efectului atracției gravitaționale a Pământului.

„Datele orbitale din această misiune ne-au ajutat să apreciem mai bine șansele de impact ale lui Bennu în următoarele câteva secole și înțelegerea noastră generală asupra asteroizilor potențial periculoși – un rezultat incredibil. Nava spațială se întoarce acum acasă, transportând o mostră prețioasă din acest fascinant obiect antic care ne va ajuta să înțelegem mai bine nu numai istoria sistemului solar, ci și rolul luminii solare în modificarea orbitei lui Bennu, deoarece vom măsura proprietățile termice ale asteroidului la scări fără precedent în laboratoarele de pe Pământ”, a declarat Dante Lauretta, investigator principal O.S.I.R.I.S.-R.Ex. și profesor la Universitatea din Arizona.

 

 

Foto: universetoday.com