În 1848, când în Lumea Veche izbucnise furtuna de revoluţii ce avea să schimbe pentru totdeauna bătrâna Europă, un univers invizibil şi terifiant îşi deschidea porţile în Statele Unite: spiritismul.

În atmosfera culturală şi artistică instaurată de filosoful naturist Ralph Waldo Emerson (1803-1882), scriitorii Henry Thoreau (1817-1862) şi Edgar Allan Poe (1809-1849) şi poeţii romantici William Blake (1757-1827), William Wordsworth (1770-1850), Percy Bysshe Shelley (1792-1822) şi John Keats (1795-1821), interesul crescând al intelectualilor pentru spiritualitate şi ocult începea să semene tot mai mult a fascinaţie.

Hydesville (Arcadia, statul New York – SUA) era, în 1848, o localitate liniştită, cu construcţii din lemn având un aspect bucolic. La fel arăta şi casa în care John D. Fox s-a stabilit în decembrie 1847, fără să ştie că fostul proprietar, Michael Weekman, a hotărât să o vândă după ce auzise, luni la rând, bubuituri care veneau din zidurile interioare.

Soţii Fox aveau trei fiice: Catherine (Kate), de doisprezece ani, Margaretta, de cincisprezece ani şi Leah, care locuia împreună cu soţul ei în oraşul vecin Rochester. Aproape imediat după mutare, cele două adolescente au început să fie trezite noaptea de ciocănituri repetate în peretele dormitorului. Din ianuarie 1848, zgomotele deveniseră atât de puternice, încât nimeni din familie nu mai izbutea să doarmă.

La 31 martie, toţi se culcaseră devreme, deşi sunetele erau de-a dreptul asurzitoare. Totuşi, fetele nu păreau speriate, iar Catherine a făcut o descoperire stranie: dacă pocnea de câteva ori din degete, i se răspundea cu acelaşi număr de ciocănituri!

A doua zi, la nouă dimineaţa, doamna Fox a chemat nişte vecini pentru a fi de faţă la eveniment. Auzind despre ce era vorba, cei paisprezece sosiţi s-au arătat destul de reluctanţi să intre în dormitor, însă unul dintre ei – întreprinzătorul domn William Duesler – s-a aşezat imediat pe pat, pregătindu-se să consemneze ceea ce s-a dovedit a fi prima şedinţă modernă de ocultism.

Doamna Fox a iniţiat experimentul, cerându-i „spiritului“ să spună dacă acceptă comunicarea. Au răsunat trei lovituri în zid, iar William Duesler a simţit patul pe care stătea mişcându-se. Fără să se tulbure şi-a deschis agenda şi astfel a început un straniu dialog:

„Ai avut o moarte violentă?“ A urmat o bătaie în zid. „Vrei să te răzbuni pe cineva aflat acum în casă?“ Tăcere. „Pe unul dintre foştii proprietari?“ O avalanşă de semnale sonore, apoi o nouă zguduitură a patului.

La întrebarea câţi ani împlinise în clipa morţii, au răsunat treizeci şi una de bătăi în perete. Cândva, interlocutorul nevăzut al lui Duesler fusese comis-voiajor, tată a cinci copii, iar numele său avea iniţialele „C. R.“. A sfârşit ucis de proprietarul de atunci al casei, care l-a jefuit de cinci sute de dolari, cât avea asupra sa… Dar ce se întâmplase cu cadavrul?

Răspunsul a fost primit după două zile, timp în care sute de vizitatori s-au perindat prin casa din Hydesville, asistând la terifiantele „conversaţii“. A treia zi, într-o Duminică, „spiritul“ a făcut – prin de-acum familiarul cod sonor – dezvăluirea mult aşteptată: se numea Charles B. Roena şi fusese îngropat în subsolul casei! Era luna aprilie, pământul se mai înmuiase şi familia Fox a putut săpa în pivniţă, descoperind la un metru şi jumătate sub pământ, păr şi fragmente de os de provenienţă umană…

Vestea despre manifestările stranii din Hydesville s-a răspândit repede, stârnind reacţii contradictorii: curiozitate, neîncredere, respingere, ostilitate. Ca să scape de publicitatea ce devenise sufocantă, Margaretta s-a dus să locuiască la sora ei Leah, în Rochester, iar Kate s-a mutat într-o pensiune din oraşul vecin, Auburn.

Ciocăniturile însă, le-au urmat. Leah şi mulţi dintre cunoscuţii ei şi-au descoperit peste noapte capacităţi mediatice; la fel s-a întâmplat cu o parte a locatarilor pensiunii din Auburn. În toamna anului 1848 ajunseseră destui ca să formeze un „Cerc Spiritualist“, iar la 14 noiembrie, Kate şi Margaretta au ţinut o şedinţă publică la Rochester’s Corinthian Hall, eveniment reprezentând prima reuniune „oficială“ a adepţilor ocultismului.

Trei comitete de investigare au încercat zadarnic să dovedească vreo fraudă în demonstraţia fetelor, a căror ascensiune meteorică de-abia începuse. Însoţite de mama lor, Kate şi Margaretta au fost invitate în lungi turnee în Statele Unite şi Anglia, cunoscând de fiecare dată un imens succes.

Surorile Fox nu mai aşteptau ca hazardul să le pună în legătură cu lumea spiritelor; le invocau prezenţa, „conectându-se la energiile astrale“, până când defuncţii răspundeau chemării… Deosebit de spectaculoase, „dialogurile“ atrăgeau un public tot mai numeros şi i-au făcut pe unii să creadă că se găsise într-adevăr o modalitate de a comunica cu morţii. Răspândită fulgerător, credinţa în spiritualism a căpătat un caracter epidemic, ducând la apariţia unei noi şi profitabile profesiuni: cea de medium.

Prestaţiile celor două adolescente erau atât de convingătoare, încât personalităţi ca romancierul J. Fenimore Cooper (1789-1851) sau poetul William Cullen Bryant (1794-1878), editor şi coproprietar al publicaţiei „New York Evening Post“ nu numai că luau parte la şedinţe, dar au devenit susţinători fervenţi ai ocultismului.

Curând, cercuri spiritualiste s-au înfiinţat în aproape toate statele americane, iar entuziasmul participanţilor nu a putut fi temperat nici măcar de declaraţia considerată de unii denigratoare, de alţii şocantă, a trei profesori de la Universitatea Buffalo. Aceştia au afirmat, în 1851, că „bătăile de răspuns ale spiritelor“ erau produse de surorile Fox cu ajutorul unor pocnitori ataşate la genunchi şi degetele de la picioare. Potrivit unui articol apărut în „The New York Herald“, Margaretta recunoscuse faptul în prezenţa doamnei Norman, o rudă prin alianţă.

Însă castelul de nisip al surorilor Fox nu putea fi năruit de un singur val. În 1854, comunitatea spiritualistă număra deja sute de mii de adepţi şi îşi avea propriile ziare: „New Era“ (Boston), „Light from the Spirit World“ (Saint Louis), „Yorkshire Spiritual Telegraph“ (Yorkshire).

Totuşi, presa în ansamblul ei continua să le hărţuiască pe Margaretta şi Kate, iar reprezentanţii Bisericilor Protestantă şi Catolică se opuneau cu hotărâre practicilor neortodoxe de abordare a tărâmului celest. În 1888 situaţia se înrăutăţeşte: dispute ireconciliabile le opun pe cele două surori, iar într-un moment de rătăcire (sau de luciditate) Margaretta declară că toate demonstraţiile lor s-au bazat pe elaborate „puneri în scenă“. Evoluţia spiritualismului cunoaşte, de data asta, un puternic recul, deşi, la 16 noiembrie 1889, aceeaşi Margaretta revine asupra afirmaţiilor sale…

Însă cu sau fără surorile Fox, avântul noii mişcări în Statele Unite nu mai putea fi stăvilit, iar organizaţii ca „Societatea pentru Cercetări Psihice“ (creată în 1882) şi-au continuat o vastă şi susţinută activitate. Şi, chiar dacă, doborât de loviturile presei şi de oprobiul clerului, curentul ocult ar fi sucombat în America, între timp îşi găsise o nouă şi trainică identitate pe Vechiul Continent.

În Franţa, medicul Hippolyte Léon Denizard Rivail devine, sub numele de Allan Kardec (1804-1869) promotorul spiritismului european şi totodată inventator al termenului, pe care îl preferă celui de spiritualism. După apariţia, în 1856, a lucrării „Le Livre des esprits“ („Cartea spiritelor“), Allan Kardec a fondat, în anul 1858, „Société d’Études Psychologiques“ („Societatea de Studii Psihologice“), iar conferinţele ţinute la Paris şi în provincie i-au adus, pe lângă o uriaşă celebritate, preţuirea Împăratului Napoleon al III-lea.

Un spectacol ce dă fiori pentru unii, un hobby la modă pentru alţii, o afacere prosperă pentru cei care îşi descopereau brusc „chemarea“ – ocultismul s-a născut din nevoia profund ancorată în subconştientul uman de a avea în sfârşit o confirmare: Dincolo se află ceva, nu doar Neantul, dizolvarea ireversibilă în Abis.

Spiritiştii primiseră – sau aşa susţineau – un răspuns la întrebarea veche de milenii: există viaţă după moarte? Erijându-se în relee de contact cu Eternitatea, vindeau speranţa unui dialog cu cei trecuţi în nefiinţă, dar nu şi în uitare.

Industrie a iluziilor sau o breşă în cunoaştere nebrevetată ca ştiinţă, ocultismul a fost anunţat de câteva ciocănituri în noapte ce tulburau somnul unor adolescente. Să fi început totul de la o mistificare?

În decursul „carierei“ lor, Kate şi Margaretta Fox au fost bănuite adesea de fraudă – afirmaţii nici dovedite, nici infirmate pe deplin. Iar dacă acuzaţia era reală – căci „experienţa“ lor ar fi trebuit să se termine odată cu mutarea din oraş! – rămâne totuşi episodul iniţial, mai greu de negat. Ciocăniturile în pereţii casei din Hydesville au fost auzite de sute de oameni care nu se cunoşteau între ei, nici cu familia Fox. Mai mult chiar: se produseseră şi în prezenţa fostului proprietar, Michael Weekman, până ce l-au silit să se mute.

Ceva s-a întâmplat la Hydesville… dar ce anume?

Incidentul a implicat două manifestări de referinţă: emisia de sunete şi zguduirile patului. Familia Fox a mai pretins că dezgropase rămăşiţe umane din subsolul casei – însă cum nu existau martori ai descoperirii, mulţi au pus la îndoială dovezile… până în 1904, când un perete al pivniţei s-a năruit dezvăluind un altul în spatele lui, iar între ele scheletul unui bărbat şi o valiză-cufăr. Valiza se află astăzi la Lilydale, „cartierul general“ al mişcării spiritiste. Însă cu toate eforturile investigatorilor, nu s-a putut găsi, în arhivele orăşeneşti ori statale, nici un document care să confirme existenţa lui Charles B. Roena (ceea ce nu înseamnă nimic, pentru că el putea veni din alt stat şi, oricum, pe atunci nu existau acte de identitate propriu-zise în SUA).

Dacă poate constitui o confirmare a fenomenului iniţial, descoperirea făcută cincizeci şi şase de ani mai târziu o pune sub semnul întrebării pe cea din 1848. Căci, dacă s-au găsit fire de păr şi fragmente de os sub casă, al cui era scheletul din spatele zidului prăbuşit? În contextul evenimentelor ce au urmat, reacţia familiei Fox – care a ţinut să valideze revelaţiile spiritului – este oarecum de înţeles… Dar aparţineau toate „dezvăluirile“ cu adevărat entităţii străine?!

În dialogul cu martorul William Duesler, interlocutorul din ziduri a făcut nişte afirmaţii ciudate care, pe moment, n-au dat nimănui de gândit. Cunoştea vârsta şi datele personale ale celor prezenţi – pe care un comis voiajor străin de localitate şi, mai ales, decedat de nişte ani, nu avea cum să le ştie. Să le fi „citit“ în minţile martorilor? Sau era tot intervenţia familiei Fox, hotărâtă să dramatizeze un incident real, însă nu îndeajuns de spectaculos?!

Cu toate evidentele zone de penumbră, poltergeistul din Hydesville a reprezentat o placă turnantă în istoria fenomenului. Începând cu el, oamenii au fost obligaţi să constate că nu totul vine de la Dumnezeu sau de la diavol. Între Rai şi Iad mai sunt două lumi: una a celor vii, iar cealaltă a morţilor care, refuzând să treacă Fluviul fără Întoarcere, aleg veşnicul Purgatoriu…

Dacă aventura metafizică le-a adus surorilor Fox milioane de adepţi şi, nu în ultimul rând, considerabile avantaje materiale, alte familii din Statele Unite şi din Anglia nu au rămas din experienţa lor poltergeist decât cu ani de coşmar, la sfârşitul cărora s-au pomenit mai bogate… cu o lecţie despre viaţă, de care ar fi preferat să se lipsească.

Foto: The haunted Librarian