Maria știa că e aproape inutil să mai deschidă ușa și să întoarcă tăblița de aluminiu cu însemnul „Deschis” spre exterior, dar rutina și-a spus cuvântul.

Biblioteca era acum deschisă, deși în acea dimineață doar trei muște i-au dat un ocol larg zburând apoi spre alte orizonturi. Oricum, cea mai mare parte din timp și-a petrecut-o afară. Mica grădină, alintată „Clubul cititorilor adolescenți”, era, oricum, mult mai importantă. Puțini copii trecuseră pe aici, totuși.

Orășelul de munte fusese cândva înfloritor, dar minele se închiseseră, iar acum mai avea doar puțin mai mult de o mie de locuitori, mulți din aceștia se împrăștiaseră în cele patru zări pe măsură ce săptămânile treceau. Zvonurile abundau despre orașe care mai aveau curent electric și-o infrastructură stabilă, dar și despre altele unde era chiar mai rău.

Și ea se gândise să plece la sora sa, care locuia într-un oraș de șes, dar cine-ar fi mai îngrijit grădina? Cine-ar mai fi dus cărți noi și alimente proaspete bătrânilor de la azilul „Privighetoarea” rămas doar în grija doctorului Arsenie și a câtorva asistente devotate?

Mariei îi plăcea să se simtă de folos în aceste zile, dar poate și sora ei avea nevoie de ea… Ronțăind astfel de gânduri tocmai uda răsadurile de roșii și ardei, cu apa cărată de la canalul de ape pluviale ce trecea prin spatele clădirii, când auzi scrâșnet de pietriș pe aleea din spatele ei. Se întoarse, cu o mână apucând strâns cuțitul din buzunarul halatului.

Pe alee se oprise un bărbat cu pielea bronzată strălucitoare de transpirație. Hainele lui erau prăfuite și ținea un rucsac cu ambele mâini.

‒ Îmi cer scuze… Biblioteca este deschisă? Am băgat doar capul înăuntru, dar nu era nimeni.

‒ Da! Este deschis. Eu sunt bibliotecara… Maria! Cu ce vă pot ajuta?

Îl privea cu suspiciune. Își cunoștea clienții fideli, care veneau pe jos sau cu bicicleta, iar persoane străine nu trecuseră în aceste zile. Apoi, biblioteca se afla tocmai în partea opusă a șoselei, cineva străin ar fi venit cu mașina.

‒ Am venit, spuse bărbatul desfăcând rucsacul, să returnez o carte…

Maria și-a pus mâinile în șolduri, în timp ce el întindea spre ea o carte: „Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul” . Știa că trebuie să fie mai precaută, dar nu se putea abține să nu se apropie cu mâinile întinse.

‒ Da! Este una din cărțile pe care le avem în bibliotecă, Maria citise toate cărțile din secțiunea „Cărți pentru copii” ai micii biblioteci. Cum ai…? De unde-ai venit?

‒ Am locuit undeva mai la nord, indică el, vag, cu mâna înspre acolo, bunica, bunica maternă a copiilor, locuia aici în oraș: Angela Iocan…

‒ Doamna Iocan! Desigur, am cunoscut-o! A murit mai înainte de… Maria rezumă ultimele evenimente printr-o scuturare de mână.

‒ Da. Am găsit această carte printre lucrurile fostei mele soții și am crezut că este corect să o returnez. Vocea i se frânse și el își drese glasul.

„Unde sunt copii?” Maria a mângâiat coperta cărții, conștientă brusc că o asemenea întrebare l-ar ucide pe acest bărbat mai rapid decât cuțitul ținut ascuns de ea în buzunarul larg al halatului de grădinărit.

‒ Vino cu mine! Îl trase de mânecă Maria, deși în sinea ei era destul de neliniștită de impresie. De obicei covorul cel mare din fața biroului era plin de copii mici, lăsați să se joace câtă vreme mamele lor erau la cumpărături, în colțul revistelor de colecție ar fi fost adunați mai mulți seniori comentând ultimele știri, dezlegând cuvinte încrucișate, sau dezbătând probleme de sănătate, iar țăcănitul tastaturilor de calculator ar fi reverberat distonant în întreaga bibliotecă. Acum monitoare priveau în sus ca niște orbite negre de craniu, iar fețele vesele pe care le desenase cu degetul pe praful de pe ele acum câteva zile deja se acoperiseră cu un strat nou. Acumularea de praf și violetele moarte din vaza de pe birou o jenară. Omul acesta parcursese drum lung, biblioteca ar fi trebuit să arate mai bine. Totuși, el părea să nu observe. Își ridicase capul privind totul cu un zâmbet slab pe buze:

‒ Îmi amintesc că am venit cu ei odată…

Maria a ezitat în dreptul ușii spre secția pentru copii, întrebându-se cu întârziere dacă gestul nu ar provoca și mai multă durere, dar apoi a mers mai departe. A identificat poziția din raft și a inserat cartea la locul ei:

‒ Voi înregistra că a fost returnată, spuse. Vă pot ajuta să găsiți altceva?

Brusc, a resimțit un neașteptat sentiment de normalitate. Pronunțarea acestor câteva cuvinte simple i s-a părut la fel de confortabilă, de plăcută, ca o pijama parfumată peste corpul proaspăt spălat. Cei câțiva oameni care mai veneau în aceste zile nu mai aveau nevoie de multă asistență. Vorbeau cu ea în grădină apoi intrau în bibliotecă după principul: servește-te singur!

Întrebarea îl derută pe bărbat:

‒ Ai ceva în vedere? O carte… o altă carte, dar nu știu dacă mă voi întoarce? Nu știu dacă mă voi mai întoarce!

‒ Știu ce putem face. Îl îndrumă către un rastel rotativ: Aceste cărți din donații nu sunt înregistrate, ele pot fi luate doar pentru lectură, dar pot fi și păstrate.

El privi cărțile iar mâna i se întinse, ca atrasă de un magnet de o carte cu coperți strălucitoare. O extrase din rastel și o mângâie în palme:

‒ Ești sigură? dorul îi înmuia vocea.

‒ Desigur! Este o carte cu multă acțiune, dar și foarte multă speranță…

‒ Speranță, murmură el în timp ce o băga în rucsacul încărcat.

Cartea se potrivi exact peste locul celei dinainte, iar el își aruncă ranița pe un umăr:

‒ Ar cam trebui să plec, azi am un drum lung de făcut. Nu oferi o destinație, iar Maria nu întrebă:

‒ Mulțumesc că ai venit!

În urma lui totul redeveni liniștit, doar neliniștea unei muște care făcea ture în jurul lustrei cerșind o prietenie. Revenirea la realitate a lăsat-o năucită. S-a așezat la birou și, ca și cum ar fi fost pe pilot automat, a deschis repertoarul și a scris aproape mecanic: „Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul”  returnată de… Angela Iocan? Mâna-i înțepeni, iar creionul se răsuci lent printre degete, oscilă o secundă, indecis, apoi se așeză cuminte în adâncitura dintre file. Știa că trebuie să se întoarcă în grădină, dar încă nu se putea mișca.

La urma urmei biblioteca e încă deschisă, iar ea aparține acestui loc.

***

Titlu original: The library is open by Beth Cato, 2018.

Traducere și adaptare Mihail Toma, cu acceptul autorului.