Am 15 ani, mă numesc Sara și voiam să ajung prințesă. La fel ca aproape toate fetele din sat. Trebuie să recunosc că eu am o mare parte din vină pentru visul lor nebunesc. Asta, fiindcă ori de câte ori venea căruța cu minuni a lui Loli în sat, eu eram prima care se înființa lângă căruța lui. După război și după ce toate orașele cât de cât mai mari au fost distruse, oamenii s-au retras în sate înșirate de-a lungul văilor ferite sub coastele abrupte ale dealurilor, ca și cum s-ar fi adăpostit din calea unui nou război. O vreme, nu se prea găsea nimic în plus decât ce era la micul magazin din mijlocul satului. Dar după un timp, prin sate a început să umble Loli, cu o căruță cu coviltir în care se părea că se ascund toate minunile lumii. Oamenii vorbeau că de fapt Loli umbla printre ruinele caselor din orașe și scotocea printre ele, iar ce găsea punea în căruțe și apoi vindea prin sate. Unii spuneau că s-ar putea ca mărunțișurile vândute de el să fie chiar radioactive, dar cum nu avea nimeni vreun contor de radiații în tot satul, iar Loli era mereu în preajma lor și nu pățea nimic, probabil că nu erau. Dar chiar dacă ar fi fost, ce ne păsa nouă, copiilor, de asta, fiindcă atunci când Loli se oprea în piața satului și desfăcea obloanele căruței lui în fața puștilor, parcă se deschideau porțile raiului. Tot ce își putea dori cineva de vârsta noastră se găsea acolo și nici nu erau foarte scumpe. De obicei unu, cel mult doi bănuți de alamă, rareori costa ceva mai mult. Dacă nu aveam bănuți, Loli făcea schimb și pe ouă sau chiar pe găini sau bucăți de brânză, sau unt. De obicei, Loli prețăluia pe loc și spunea de îndată ce putea să ofere pentru ceea ce aduceam noi sau țăranii, dar cum toată lumea era mulțumită, bătrânul negustor venea mereu cam de două, trei ori pe lună și prin satul nostru.
Pe mine m-a interesat de la bun început un glob transparent plin cu cilindri argintii de mărimea unui deget. Globul era așezat chiar deasupra coviltirului ca să fie văzut de toată lumea, dar să nu poată fi atins. Deasupra globului pe un afiș era o fată de o frumusețe deosebită, îmbrăcată într-o rochie minunată și sub care cu litere mari o întrebare te ispitea: „Vrei să fii și tu prințesă?”.
Sub întrebare era dată și rezolvarea: dacă vrei, joacă atunci la loteria genetică și chiar mâine poți deveni o prințesă!
Ce însemna asta nimeni nu știa prea bine, nici măcar bietul Loli care așa primise și el căruța, cu globul de cristal cu tot. Pentru cei care întrebau, le explica și cum funcționează: în partea de jos a globului era o fantă în care trebuia introdusă o monedă de argint, apoi trebuia răsucit un mâner și din glob cădea un mic cilindru. I se rupea capacul, apărea un ac care trebuia pus pe brațul câștigătorului, apoi trebuia desfăcut și celălalt capăt, unde era un piston care trebuia apăsat cu putere. După cum se spunea în afiș, în funcție de norocul fiecăreia te putea transforma într-o prințesă, îți puteau crește aripi și ajungeai zână sau te puteai transforma în vrăjitoare și să ghicești tuturor viitorul. Erau mai multe promisiuni de acest fel pe afișul de sub glob, dar mie îmi rămăsese în minte doar prințesa, cu rochia ei minunată. Încetul cu încetul, le-am prostit și pe prietenele mele, deși niciodată nu ne-am gândit ce ar putea face o prințesă într-un sat sărac, așa cum era al nostru. Crescusem, și eu, și ele, și ne petreceam cea mai mare parte a timpului pe câmp, la prășit și la cules recolta. Sau cu caprele, când nu era altceva de lucru, dar în niște gospodării sărace, ca acelea din satul în care trăiam, mereu se găsea câte ceva de lucru pentru niște fete sănătoase și în putere cum eram eu și prietenele mele.
Până pe la 14 ani, doi învățători bătrâni, soț și soție, ne mai învățau și pe noi câte ceva. Mai mult să scriem și să citim, ba chiar și să socotim, fiindcă de restul materiilor nu prea aveau timp. Ne învățau și poezii, mai mult poezii patriotice din care nu înțelegem mare lucru, dar ne plăcea să le recităm cu mândrie și cu patos.
Îmi plăcea în mod special o poezie din care nu țineam minte decât finalul:
„Cu-o moarte toți suntem datori,
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănțuit!”.
Îmi aduc aminte că din cauza poeziei, atunci când am auzit-o prima dată, am fost așa de impresionată de ea că atunci când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să îl eliberez pe Lăbuș din lanț și să-i spun în timp de zburda liber în jurul meu:
—Așa, așa, Lăbuș! Dacă vin lupii să ne atace, măcar să mori în luptă ca un leu și nu ca un câine înlănțuit.
O zi întreagă alergau tatăl meu și mama mea vitregă după el să îl prindă și să îl poată pune iar în lanț, deși ori de câte ori prindeam ocazia îi dădeam iar drumul.
Oricum, de fiecare dată când venea Loli, mă înființam lângă căruța lui, apoi îmi chemam prietenele și priveam ore în șir la minunăția de prințesă de deasupra globului. Niciodată nu speram să fac rost de vreun bănuț de argint, fiindcă și dacă aș fi vândut toate cele zece găini din curtea părinților, nu aș fi obținut nici măcar un sfert de bănuț. Am văzut odată cum arată unul, nu era mai mare decât unghia mea de la degetul mare și cam tot cât o unghie de subțire, dar îmi era la fel de inaccesibil ca și luna de pe cer.
Apoi, astăzi spre seară toate s-au rezolvat oarecum de la sine. Am ajuns cam târziu acasă, fiindcă împreună cu prietenele mele am căscat ochii toată ziua la căruța lui Loli, privind când la unul, când la altul cum își cumpărau fleacurile la care au visat o lună întreagă. Care și-au cumpărat acadele, care pistoale cu capse sau fluiere de tablă, dar nimeni nu cumpăra o seringă magică, doar să îl pot și eu pe urmă întreba ce anume a obținut.
Mama mea, mama mea vitregă, de fapt, dar tot mamă îmi era și trebuia să ascult de ea, de cum am ajuns acasă, mi-a spus pe tonul ei autoritar și dur pe care îl folosea când vorbea cu mine:
—Sara, ia patru ouă din cuibar și du-te la prăvălie, și adu un litru de petrol, că s-a terminat!
Nu era nimic de comentat, așa că am luat de după ușă sticla de petrol care era legată cu o ață, ca să o pot aduce mai ușor când avea să fie plină, și am plecat la prăvălie. Prăvălie care era de fapt pe jumătate birt și unde bețivii satului își făceau veacul vorbind vrute și nevrute. Spre neplăcerea mea, l-am văzut printre ei și pe Sile, unul dintre bogătanii satului și care mereu îmi aținea calea ori de câte ori avea prilejul, încercând să mă pipăie.
La fel a făcut și acum și, când m-a văzut, a dat scurt pe gât paharul cu tărie pe care îl avea în față și a plecat spre ieșire, unde știam sigur că avea iar să mă aștepte cu propunerile lui desfrânate.
Așa că, după ce am ieșit, m-a prins de mână și m-a întrebat:
—Și ia zi, Sara, ce să-ți dau să mă lași să te sărut o dată. Și să-ți mângâi sânii ăia, că uite ce frumoși s-au făcut!
Altă dată, mă smuceam brusc din mâna lui și mă îndepărtam repede scârbită, dar acum m-am tras mai într-o parte străfulgerată de un gând și l-am întrebat:
—Ce dai?
Întrebarea mea cred că l-a luat prin surprindere, dar și-a revenit repede și, privind în jur să vadă dacă ne aude cineva, a spus gâfâit:
—Orice, Sara, îți jur că îți dau orice, că prea m-ai înnebunit.
—O monedă de argint, am spus eu și mi-am retras brațul din mâna lui.
Am crezut că o să-mi râdă în nas, dar în loc de asta s-a scotocit în buzunar și a scos un bănuț strălucitor de argint.
—Hai după prăvălie și al tău este, a spus el gâfâit și, înainte să-mi dau seama ce fac, m-am dus după el în spatele clădirii.
Într-o mână aveam sticla cu petrol pe care o țineam de sfoară, iar cu cealaltă înhățasem moneda de argint, așa că nu m-am putut apăra prea bine. Nici când m-a sărutat și nici când mi-a băgat mâna în sân, frământându-l până când a început să mă doară. Când am văzut că încearcă să mă pună jos, mi-am băgat moneda de argint în buzunarul rochiei și i-am tras cu putere mâna din sân, apoi m-am zbătut până am scăpat și am luat-o la fugă.
—Sara, Sara, mai stai, că te plătesc cum nici nu o să-ți vină să crezi…
Am fugit ca luată de vânt și nu m-am oprit decât când am ajuns lângă căruța lui Loli, care tocmai se pregătea să tragă obloanele pentru noapte și să se culce.
Nu a părut prea încântat când m-a văzut cum fug spre căruța lui, dar când am ajuns și am scos moneda de argint, s-a schimbat imediat.
—Să înțeleg să vrei să ajungi prințesă? M-a întrebat el lingușitor și eu nu am putut decât să dau aprobator din cap.
M-a ajutat să amestec cilindrii argintii în glob, apoi mi-a arătat cum să bag moneda și cum să învârt cheița ca să cadă o seringă în locaș.
Când am luat-o în mână, am vrut să o iau la fugă, dar Loli m-a prins de braț și m-a oprit:
—Ascultă la mine, fată dragă. Ascultă bine ce îți spun, ca pe urmă să nu vii la mine să te plângi. Seringile astea le-am luat dintre ruinele unui laborator de genetică, cel puțin așa scria pe clădire. Înainte de război, orășenii avea astfel de seruri care, contra cost, puteau transforma un om în orice ființă și-ar fi dorit ei. După război, știința asta s-a pierdut, au mai rămas numai ici-colo câteva seringi din astea. Dar toate au etichetele originale șterse și multe au serul din ele expirat și nu se va întâmpla nimic. Sau poate că o să funcționeze și o să te transformi în cine știe ce arătare. Pe vremuri, tinerii bogați jucau și astfel de jocuri. Numai că ei aveau la îndemână și remediul, pe care dacă și-l injectau la timp puteau reveni la ce au fost înainte. Eu nu am așa ceva, așa că ai grijă ce faci. Mai bine mai așteaptă puțin și strânge trei monede de aur, apoi te poți duce în orășelul de la capătul văii și să cumperi un remediu garantat, dacă nu îți convine ce ai devenit.
—Am înțeles, am spus eu grăbită și am dat să-mi smulg brațul din mâna lui, dar el încă nu mi-a dat drumul.
A tras un sertar de la baza globului și a scos o foaie de hârtie, și mi-a dat-o:
—Înainte de a-ți face injecția, ar fi bine să citești atentă foaia asta de hârtie. Am luat-o tot din laborator. S-ar putea să îți prindă bine ce afli de acolo, fiindcă eu, unul, oricum nu am înțeles nimic.
—Bine, bine, am spus eu și mi-am smucit mâna, apoi am înhățat sticla cu petrol și, strângând în mână fiola, am luat-o la fugă spre casă.
Bietul Loli nu avea de unde să știe că nu aveam cum să strâng trei ducați de aur nici dacă aș fi muncit toată viața. Bani nu se prea găseau în valea noastră și nici măcar Sile, cu toată bogăția lui, nu cred că avea trei ducați de aur. Și chiar dacă i-ar fi avut, în mod sigur nu mi i-ar fi dat mie, indiferent ce l-aș fi lăsat să îmi facă.
Cu fiola bine ascunsă în buzunar, când am ajuns acasă am răspuns grăbită întrebărilor puse de mama mea privind întârzierea, nici nu mai știu ce minciuni i-am îndrugat, apoi m-am strecurat în șură, unde la lumina unui felinar am citit hârtia dată de Loli. Era acolo chiar la început și un desen care explica unde trebuie făcută injecția și cum anume să fie manevrată seringa. Apoi, un text cu puterile pe care urma să le capăt, remedii pe care să le folosesc în caz de reacții adverse, precauții pe care trebuia să le iau și multe alte chestii pe care nu le înțelegeam, toate defilau prin fața ochilor mei obosiți, în timp ce așteptam să se culce familia.
Când în cele din urmă au făcut-o și în toată casa nu s-a mai auzit niciun zgomot, am scos cilindrul argintiu din buzunar și l-am privit la lumina pâlpâitoare a felinarului. Poate că ar mai fi trebuit să citesc o dată instrucțiunile primite de la Loli, dar eram prea nerăbdătoare și oricum nu le înțelegeam.
Am deșurubat capacul seringii și m-am înfiorat când am văzut acul subțire și strălucitor. Am avut o clipă de ezitare, dar în cele din urmă mi-am făcut curaj și l-am lipit de braț, aproape de umăr, așa cum am văzut că era în desenul de pe hârtia primită de la Loli.
Am apăsat pe capătul celălalt al cilindrului și s-a auzit un fâșâit ușor, apoi am simțit o durere ușoară și apoi nimic.
Am adormit acolo în șură pe un balot de fân, întrebându-mă dacă nu cumva totul nu era cumva doar o mare păcăleală a lui Loli sau poate că serul conținut deja expirase și m-am lăsat pipăită degeaba de nesimțitul de Sile.
*
Când m-am trezit, m-am simțit ușor amețită și nici nu am fost în stare să deschid ochii. M-am mai liniștit abia când am auzit vocea blândă a tatălui meu care mă întreba:
—Sara, vrei să îți aduc niște apă?
—Daaaa, am spus eu prelung. Poți să îmi aduci, fiindcă îmi este o sete de mor.
La școală mereu eram lăudată pentru vocea mea melodioasă și de cele mai multe ori eram pusă la cor să dau tonul la cântec.
În locul glasului meu melodios, am auzit doar un muget prelung de vită aflată în suferință. Am deschis înspăimântată ochii și în locul pereților camerei în care dormeam de obicei am văzut pereții șurei.
—Ce caut aici? am întrebat eu, dar în loc să îmi aud vocea am auzit tot mugetul de dinainte.
Am vrut să îmi ridic mâna, dar în locul degetelor am văzut doar o copită și tatăl meu mi-a cuprins gâtul și mi-a spus:
—Fetița mea prostuță! Niciodată nu ai vrut să mă asculți și acum uite ce ai pățit! Ți-ai făcut o injecție aiurea și te-ai transformat în vită!
—Lasă că-i bine și așa, s-a auzit glasul aspru al mamei mele. Proastă, proastă, dar uite cu ce mândrețe de junincă ne-am ales.
A trecut în fața mea și s-a prefăcut că nu îmi vede ochii în lacrimi:
—De acum poți ori să o iei cu tine la muncă câmpului, ori să o vindem și să obținem niște bani frumoși pe ea!
Tatăl meu mi-a adus o găleată cu apă, am băut cu sete, apoi mi-a pus niște fân în față, pe urmă părinții mei au ieșit din grajd discutând în contradictoriu, așa cum o făceau mereu în ultimul timp.
Încă nu îmi puteam reveni din stupoare și mă așteptam ca din moment în moment să mă trezesc din acest coșmar.
Nu m-am trezit și nici nu am avut deloc timp să mă gândesc la mine și la ceea ce mi se întâmplase, pentru că vestea despre transformarea mea s-a răspândit ca fulgerul în sat și până seara a fost un du-te vino continuu în vechea șură a părinților mei. Tata mi-a mai adus spre seară o găleată de apă și un braț de fân în față, apoi i-a dat pe toți afară.
Mama mea vitregă, grijulie, l-a obligat să mă lege cu un lanț, ca să nu-mi vină vreun gând de ducă, așa nebunatică cum mă știa, până mă mai obișnuiam cu noua mea stare. Tot ea l-a obligat să închidă bine ușa cu un lacăt, ca să nu intre cineva să mă fure.
Nu m-a furat nimeni, dar cu puțin înainte de miezul nopții am auzit mișcare și am văzut o scândură din peretele vechi al șurei cum se dă la o parte și intră cu pași furișați Sile.
A venit în fața mea și a început să râdă:
—Ai văzut prostuță mică ce ai pățit dacă nu ai stat să te mângâi? Ce pățeai dacă te mai mângâiam puțin? Dacă ai fi vrut, în cele din urmă ți-aș fi dat și cele trei monede de aur, ca să te duci la oraș să te faci prințesă.
A trecut în spatele meu și eu am întors capul și l-am urmărit cu coada ochiului. S-a aplecat și m-a prins de țâțe, prefăcându-se că vrea să mă mulgă.
—Uite că acum nu mai am nevoie să îți cer ție voie să te mângâi pe țâțe și am să vin în fiecare seară să o fac, fiindcă nu mă mai poate opri nimeni. Deși aș fi preferat să o fac când erai o fetișcană, o să fie bine și așa. Iar dacă îmi place, poate chiar o să te cumpăr de la părinții tăi. Chiar așa, cred că o să te cumpăr, fiindcă deși ești acum doar o simpatică junincă, eu o să-mi aduc aminte cine ești de fapt și o să te mulg cu plăcere în fiecare seară.
Nu știu dacă perspectiva că Sile ar putea să mă cumpere și să mă mulgă apoi în fiecare seară sau dacă firea mea rebelă și poziția lui perfectă m-au făcut să găsesc o rezolvare pe moment a problemei. Când s-a ridicat, a făcut un pas în spate și, cu coada ochiului, deși poate că încă nu îmi puteam controla perfect corpul, mi-am dat seama că asta este o ocazie unică. M-am încordat și când i-am tras o copită, l-am văzut cum se dă de-a berbeleacul și se proptește în peretele grajdului. Poate furia sau poate chiar puterile căpătate din serul administrat m-au făcut să mă simt foarte încrezătoare. Am scuturat din cap și lanțul cu care eram legată s-a rupt ca și cum ar fi fost făcut din ață de cusut. Am ajuns lângă Sile și, când i-am văzut capul răsucit într-o poziție nefirească, mi-am dat seama că nu o să mai pipăie vreo fată niciodată. Puțin îmi păsa mie de asta.
La fel de ușor a cedat și ușa de la șură și eu m-am avântat spre pădure, spre libertate.
Deși din botul meu ieșeau numai mugete ușoare, în timp ce fugeam eu reciteam de fapt cu patos vechea poezie:
„Cu-o moarte toți suntem datori,
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănțuit!”.
Versurile astea mi-au adus aminte de Lăbuș, așa că m-am întors și am băgat un corn după belciugul de la cușcă și l-am eliberat și pe el, apoi, simțind că mi-am îndeplinit toate îndatoririle, am plecat în fugă spre pădurea cea plină de lupi, cum ne speriau cei mari când eram copii.
Pășeam mecanic, fiindcă încercam să îmi aduc aminte cuvintele din josul foii date de Loli. Ceva referitor la un remediu numit R-3, care trebuie administrat în cel mult trei zile de la injectarea serului, pentru că altfel trăsăturile animalice devin permanente și nu mai pot fi înlăturate.
Sau frunzele unei plante medicinale, dar nu îmi aminteam deloc despre ce plantă era vorba. Și nu mai aveam la dispoziție decât două zile să îmi amintesc și apoi să o caut sau, dacă nu, să rămân pe vecie o simpatică junincă, cum îmi spusese Sile.
Credit art: Alex Ruiz
