-fragment-

Încet ziua se scurge, facem mai una mai alta, din nou … animale, făcut focul, mâncare gătită, ceai  … și uite că-i  iar seara. Abia așteptăm să dormim , aerul tare de munte te face să dormi ca un bebeluș. Toate animalele sunt la adăpost ca să fiu fără grijă deși animalele sălbatice pot fi oricând o surpriză. Am stat, privind pădurea în sus pe munte și în jos în vale, ascultând foșnetele, sunetul vieții din libertate. Seara, după ce ne-a prins somnul, am luat o carte pentru mine, cea de sub pernă, să citesc la lampa cu petrol și i-am dat lui Mihai să se uite prin toate cărțile aduse cu efort aici sus și, dacă are chef, să înceapă una. Dacă nu-i place, o lasă și începe alta. E liber să citească dacă, ce și cât vrea. Sau să se joace cu câinele sau să stea în grajd de vorbă cu animalele.

Zâmbește.

_ Cred că nu am avut niciodată o zi așa frumoasă. Ce bine că m-ai găsit, eu chiar am vrut să …  dar uite că deodată au trecut toate relele, spune el încet.

_ Nu chiar toate, și-i arăt degetul.

Apoi judec din nou și mi se pare că gestul lui atunci a fost de a termina cu viața. Ce bine că a fost Lupu, sau că pământul a fost moale și nu s-a accidentat sau că a alunecat și nu a reușit sau nu a dus la capăt ce își propusese.

De fapt toți sinucigașii își doresc ca în ultima clipă cineva să intervină și să-i salveze, ca cineva să-i iubească și să-i scoată din nenorocirile din care singuri nu mai pot ieși. Doar că, de multe ori, cel așteptat, cel care iubește, nu știe ce dramă se desfășoară în sufletul celui drag, nu știe ce amploare are suferința, deznădejdea și ajunge prea târziu. De aceea, dă-i timp iubirii să te știe. Dă-i indicii de suferință, spune-i și așteaptă. Mai așteaptă puțin, mai așteaptă o zi sau o oră sau un an. Ai de unde da timp, timpul tău e împrumut de la Dumnezeu și răsfiră-l în calea deznădejdii, exprimă-ți durerea, lasă clipele să treacă … Uită-te la cer, la frunze, la viață și n-o irosi.

_ Nu sta îngândurată, mă scoate din visare băiatul și sare și mă îmbrățișează. La început mă miră gestul lui, dar aici, în sălbăticie, în natură, devenim și noi mai sinceri și mai direcți. Pe oamenii tineri se vede aste cel mai bine, comportamentul lor e imediat mai deschis, mai pur, mai …fericit.

Mă surprinde plăcut că e deschis, că poate să facă gesturi  calde, de atașament. Mă simt de parcă sunt maică-sa și știu că este empatie la ceea ce simte el. Uneori întânim persoane care par că ne sunt familiare, că le cunoaștem de-o viață, deși abia ne-am cunoscut. Parcă e ceva dincolo de noi și conversațiile și înțelegerea vine de la sine. Ce plăcut e să întâlnești așa o persoană și acum îmi dau seama că trăiam o singurătate de nesuporat la care nu m-aș întoarce niciodată. Și că oamenii nu sunt făcuți să fie singuri. Singurătatea e doar o așteptare, o amânare până când un alt ˮ eu ˮ, complementar ți se lipește de suflet. Știu că e om bun, o simt. Așa cum îi simt durerea deși n-o spune în cuvinte, durerea peste care a trecut, dar n-a uitat-o, durerea ce-l face mai om, mai bun, mai puternic.

Anul 128

Sunt Ana și acestea sunt ultimele cuvinte scrise de mine. Suntem în anul 128 de la plecarea de pe Pământ.Am plecat 10000 de oameni, dar criteriile de selecție prea permisive au făcut să se dorească salvarea prea multora și acum nu mai e nici o șansă pentru nimeni. Am dus cu noi o parte din viețuitoarele, considerate esențiale pe pământ și totuși, conform teoriei haosului și lipsa unor amărâte de bacterii, modifică starea ulterioară a lucrurilor într-un mod dramatic. Toți credeau că radiațiile vor fi cele mai distructive. Cu siguranță au secerat mii de vieți. Cei ce au rezistat au trebuit să se adapteze mediului cu 0.g  atracție gravitațională  extrem de mică. Dar adaptarea la noul stil de viață a presupus și modificarea ireversibilă a florei intestinale umane. Trăiesc cei cu un metabolism bazal extrem de mic, de 250 calorii/ zi. Singurul lucru esențial pentru organism, cel mai intens folosit de fapt este creierul, iar cutia craniană este atât de mare, că e evident că nu mai semănăm cu pământenii așa cum au plecat părinții noștri. Nu am găsit planeta propice vieții, cel puțin vieții noastre. Sunt planete pe care avem șanse să iscăm un nou ciclu al vieții, pornit de la microorganismele ce se vor adapta condițiilor extrem de ostile, majoritatea anaerobe. Nu există plantă sau animal care să reziste pe ce am întâlnit. Resursele s-au terminat, cu toată zgârcenia și sacrificiul imens realizat. Din supraviețuitorii primari, adică primul val, cei  maturi pe Terra, s-au născut așa de puțini copii. Au fost cu toții îngrijiți extrem de bine, pentru că orice deformație, hidoșenie aparentă, putea fi o adaptare la condițiile vitrege existente. Era evident că foarte puțini vor trăi. Următoarea generație, născută din hibrizii adaptați spațiului, duceau pe umeri toate noțiunile științifice, teoriile esențiale pentru supraviețuire, aveau capacități noi extraordinare, însă nu s-au mai putut reproduce, decât foarte puțini. Speciile adiacente traiului omenesc au suferit și ele transformări de nerecunoscut și au murit multe dintre ele.

Fac parte din ultima generație. M-am născut în anul 100 și am exact 28 de ani. Fiecare din noi, cei ultimi, avem niște funcții senzoriale pe care valul 2, adică  primii cei născuți pe navă , părinții noștrii nici nu concepeau că pot să existe. Oamenii înainte , pe Terra, au căutat tot felul de microparticule și au creat aparate, dispozitive și laboratoare uriașe pentru detectarea lor. În spațiu unii dintre noi le pot vedea efectiv. Acum, când suntem atât de departe de Soare, în vidul extrem, în care rar sunt câteva particule microscopice, nu avem nevoie de instrumente de detectare, fiind atât de rare, le putem simți prezența prin modificarea câmpului electromagnetic și chiar gravitațional. Orice nouă radiație este imediat detectată de noi, înaintea detectoarelor standard. Așa au fost ˮvăzute ˮ și particulele, care au fost prezise în teorie sub numele de ˮGod particleˮ. Am detectat multe particule de tip bosoni, ca și fotonii, care pot fi oricâte în același timp și spațiu. Culmea e că o mare aglomerare de bosoni, poate creea fermioni, este modul în care se ajunge la crearea materiei. De ce se credea că universul a fost creat instantaneu în fracțiuni de secundă, (măsurate în secunde omenești)? Concentrațiile bosonice extreme au creat fermioni , dar nu brusc, doar că nu era timpul de măsurare același, el fiind generat de succesiunea de fenomene și reacții. De la o reacție la alta, de la o generare la alta puteau dura trilioane de ani, nu conta, existența primelor particule materiale de masă de rapaus diferită de zero, a accelerat producția de bosoni și astfel a putut fi raportată desfășurarea unui fenomen în comparație cu altul și de fapt ăsta e timpul … bine , e timpul să revin la ceea ce voiam să spun. Toți ultimii am căzut de acord că singura șansă de salvare a vieții e doar cea la nivel celular, adică microorganisme care, cu o anumită șansă, pot determina apariția vieții pe planetele pe care ajung. Așa că am îndreptat cu ultimele resurse, ˮbombeˮ de viață spre direcția altor galaxii, spre planetele sistemului nostru solar, spre comete și chiar spre nicăieri, în ideea că ea poate intra în câmpul gravitațional al unei aglomerări și, dacă încă mai este în viață, va fi celula primordială. În timpul fenomenului de ˮpanspermieˮ  am detectat și modul de transmitere a undelor spre trecut.

Deci, unde dai și unde crapă. Dacă trimiți radiații, energie de tip Schumman într-un loc unde a existat în trecut o formă de viață, informația se atașează, se transmite în trecutul trăit atunci. Se produc unde circulare în timp, suma lor este zero, dar se disociază asemeni unei perechi neutrino- antineutrino,doar că o particulă radiază în viitor, iar cealată în trecut. Dacă fenomenul este perceput să zicem la 10 minute în viitor, el este, de fapt a fost, și cu 10 minute în trecut, dar de valoare opusă primei radiații. Avem  T+  de exeplu de 1000 de Schumman și T– de – 1000 de Schumman*.

Am trimis acestă energie spre toate traseele avute de Pământ în trecut. După trimiterea ˮbombelor de viațăˮ ne-am dat seama că trebuie să ne întoarcem să fim cât mai aproape de spațiul în care a fost pământul în trecut . E extrem de greu, pentru că mișcarea este eliptică față de Soare , însă față de galaxie este de tip șurub. Restul mișcării analizat în afara galaxiei nu contează , pentru că noi suntem în acel sistem. Unii dintre noi au vrut să mergem să ne intersectăm cu locurile unde pământul a fost cândva, în perioadele de timp în care omul avea puterea să schimbe destinul, și să-l determinăm să facă acea schimbare . Atunci e o șansă de viață, de pierdut, tot nu mai avem ce pierde. Am emis unde spre locurile unde era pământul în timpul revoluției digitale, al celui de-al doilea război mondial, apoi primului.  Apoi ne-am dat seama că trebuie să căutăm poziția actuală, nu din trecut a Pământului, doar nu vânăm himere! Însă undele le trimitem spre locurile în care a fost Pământul, nu în care e acum.

Experimentele făcute la scară mică la 10 minute sau o zi , au arătat că există persoane care sunt influențate de acea emisie și altele imune.

Odată cu emisia energiei Schumman ES  emițătorul va transmite și undele sonore spuse de subiecți care au sesizat undele, împreună cu o concentrare maximă a acelei persoane de a face un lucru bun. De exemplu ˮudă floareaˮ. Concentrarea mentală este extrem de extenuantă , am învățat să transmit alături de unde de 1000 ES și am văzut că poate fi receptată și între neamuri dar și de emițător, din nou,în timpii trecut și viitor, simetrici față de emisie. De exemplu ,am simțit nevoia să ud plantele ieri, deși după experimentele anterioare  eram ruptă de obosită, ca să aflu azi că tema transmisă eraˮ îngrijește plantele ˮ. E clar că ieri când am udat plantele am rezonat la ceea ce am comandat azi. Mesajul trebuie să fie scurt, explicit, bine ar fi să poată fi spus în aceeași limbă, dar dacă nu ar fi aceeași limbă, sentimentul, trăirea trebuie să fie aceeași. _______________________________________________________________________

* Calculul energiei Schumman˸

frecvența Schumman f= 7, 83 Hz( Herzi)=7,83 s-1;constanta lui Planck  h= 6,626 068 76(52)×10-34 J∙s

energia Schumman ES = h∙f=6,626 068 76(52)×10-34  ∙ 7,83 = 51,8821183908 J.

 

 

Suntem unicat eu, Ana și sora mea Mara, pentru că pe navă nu mai s-au născut 2 frați, de aceea am avut un regim special, o mare atenție de la început. Acum cred că se datora și mesajelor pe care le vom pune de aici încolo, dar care încă nu au fost emise. Cred că o să ˮvorbescˮ  și cu părinții noștrii ce și cum să urmeze, deși în acel moment ei credeau că greșesc. Un astfel de moment de cotitură a fost și apariția celei de a doua sarcini, privită ca o risipă de resurse și risc nemaiîntâlnit. Era un maxim radiativ ambiant , acum știm că noi emiteam T+ și T–și ei erau în câmp de T-.

În funcție de zona spre care emitem, mesajele diferă, dar, în principiu, trebuie să rezoneze oamenii care ne sunt strămoși.  De exemplu, nu-i pot spune celui din primul război mondial ˮ reduceți emisiile de dioxid de carbonˮ, cuvintele astea o să-i răsune în creier, fără nici un sens, poate chiar o să le uite, pentru că acele cuvinte nu le cunoaște, eventual îi va zbura gândul la ceva gaz. Stiu că neamul meu e de țărani simpli, săraci. Trebuie să folosesc limbaj specific vremii, în memoriile digitale avem cuvintele și expresiile esențiale ale tuturor popoarelor pământului. Acum se face extragerea de probabilitate maximă a limbii în care au vorbit strămoșii mei. Strămoșii de tip 1, adică dinnaintea lansării erau din Europa, România. Cei de tip 2, tot așa. Am coborât în tot trecutul descris de fiecare membru al echipajului și se pare că eu și sora mea suntem … tare româncuțe.

Începând de azi, eu și Mara emitem undele simultan, spunem cuvintele cheie simultan și ne concentrăm pe aceleași stări sufletești. Ar trebui să fie o undă compusă din două unde coerente, pentru că sunt emise de două surse asemănătoare. Suntem ca emițători foarte similare, avem aproape aceeași voce, aceleași numere la haine, diferim puțin la pantofi și la înălțime . Dar am fost puse în așa fel ca pieptul , inimile noastre, plămânii , gurile să fie la același nivel. Ne ținem de mână, inspirăm și expirăm deodată ca să fim în aceeași fază. Exercițiile astea le tot facem până ne sincronizăm perfect. Apoi așteptăm să fim amândouă într-o fază de acceptare, de bunădispoziție chiar, deși știm că suntem la marginea universului și nu doar omenirea, ci viața se stinge, găsim resurse să zămbim, apoi să râdem, să facem șotii. De fapt, fiecare om până acum a trăit cu senzația, cu trăirea că universului lui dispare când el nu va mai fi. E piederea iremediabilă a vieții. Și totuși în umbra propriei morți, viața o guști mai intens , cu o strângere de inimă cu un infinit regret că e irepetabil .Tocmai de aceea te bucuri de ea, chiar și de lucurile rele, când nu mai e nimic, absolut nimic, va fi mai bine? Nu! Așa că bucură-te , fi fericit! Și fă bine! Nu fă rău! FĂ BINE, e legea cea mai importantă pe care s-o respecți!

Va fi cea mai tare undă trimisă. Tema experimentală o primim în câteva secunde. Închei jurnalul.

Peste mine vine grămadă și sora mea, zâmbind și ea a terminat jurnalul. Mă trage de mâini și mergem spre stația de T, adică stația de unde time. Acum facem experimentul. Se întoarce, se uită în ochii mei și spune˸

_ Te iubesc, soră somnoroasă ce ești! și-mi trage un pup zgomotos pe obraz. Și ca să mă șicaneze, îmi suflă în ureche, știe că nu-mi place, dar știe că o iubesc așa șugubeață cum e.

Îi astup gura, să nu-mi mai sufle în ureche și îi dau și eu un pup pe obraz, zăcându-i˸

_ Și eu te iubesc, zăpăcit-o și se pare că e timpul să te pun la treabă.

Se întoarce și eu îi dau un impuls înainte cu o palmă peste fund, știu că asta o enevează, că toată lumea se ia de ˮfundul ei frumosˮ! Plutim spre ˮlocul de muncăˮ.

Sala este sferică, cu pereții reflectorizanți astfel încât undele emise să se strângă toate în mica sferă conductoare plasată în centru, susținută de o tijă izolatoare prin care trece un fir ce duce mai departe în stația de amplificare.  Sfera este protejată de un scut izolator electric, fonic și mecanic, ca să emită doar când vrem , nu tot timpul, pentru că ar fi potențial periculoasă. De aici semnalul este direcționat  spre zona dorită din univers. Când sunt experimente, semnalul este puțin amplificat iar unda e setată spre cei din navă, în cazul nostru este emisă înspre noi înapoi.

Suntem în imponderablitate , așa că Mara plutește spre sală iar eu , cu cât am împins-o înainte cu atâta m-am împins în scaunul  de care mă țineam. Îmi fac avânt  și eu spre sală. Acolo vine Cosmin și ne dă biletul cu mesajul pe care trebuie să-l emitem. Maria râde și mi-l întinde și mie. Pe el scrie˸

MESAJ ˮ te iubescˮ

Acțiune ˮ sărut  pe obrazˮ.

Râdem . Știm că ne vom îndeplinii misiunea, pentru că numai ce am îndeplinit-o. Bun , acum să lucrăm la ea.

Ne concentrăm, avem exercițiile de respirație simultană în care înspirația și expirația trebuie să dureze la fel, iar pe un ecran e afișat  timpul. ˮTe iubescˮ, îl tot repetăm până îl încadrăm astfel încât să dureze exact 2 secunde . Durata respirațiilor de început trebuie să fie multiplu de 2 secunde și stabilim că vor fi  4 secunde. De 8 ori vom avea respirații de 4 secunde, apoi urmează 4 respirații de 2 secunde, respirația  cu emisie în care pe expirație spunem ˮ te iubescˮ apoi încă 4 respirații de 2 secunde, apoi cele finale de 4 secunde, tot în număr de 8. Asta ca să respecte curba lui Gauss și să avem maxim exact in timpul  emisiei semnalului.

Privim în jos, cu maximă seriozitate, concentrarea noastră crește, ne ținem de mâini și începem,  privind rapid să vedem când avem perfect impărțite pe timpi respirațiile. În sală se aude un mic foșnet.  Scutul sferei receptoare se deschide asemeni petalelor unei flori. Îmi dau seama că suntem sincronizate, întrucât simt pacea dulce-amăruie, specifică conectării empatice cu sora mea.  Începem cele 8 respirații de 4 secunde. Urmează cele 4 respirații de 2 secunde. Apoi repetăm de 4 ori cuvintele cu voce gravă, liniștit, persuasiv,  ˮ te iubescˮ  și apoi gândim intens, repetitiv , tot de 2 secunde fiecare comandă ˮ te pupˮ de 4 ori, urmate apoi de cele 8 respirații de câte 4 secunde.

S-a terminat. Mă simt obosită , secată de la concentrarea asta, sau , poate de la ideea   ˮce mult mi-aș dori să trăiești, soroˮ, care îmi bate ritmic în creier. Când eu sunt tristă, știe ea să mă înveselească, mă ia de după gât, pentru că e mai înaltă ca mine (și mereu se dă mare cu asta!) și ciocăne cu degetul în capul ei și al meu și spune˸

_ Sună a gol!

Mă uit chiorâș la ea și când văd că vrea să-mi sufle în ureche ( ce bine-i știu eu toate apucăturile) o gâdil rapid pe burtă. Aha , am surprins-o , râde și se chircește , iar din asta ne rotim în jurul axei proprii. Apoi ne mai împingem în pereți și mergem spre bucătărie.

Vine șefa Dana și zice:

_ Semnalul a fost foarte curat, foarte sincronizat. Bravo! Putem trece la mesajele mari.

Din containerele cu apă și cele de biomase vegetale, adică salate de toate felurile îmi pun în propriul săculeț transparent cât îmi trebuie și mă duc spre cel de proteine animale unde sunt rezervele de greieri criogenați (cel mai ușor mod de conservare în spațiu).

Mara își ia la fel, doar că ei îi place tare mult carnea, așa că îmi ia din pugă un greieraș și-mi trage cu ochiul. Eu mă uit la șefa, care a văzut tot și-i iau ei un greiere zicându-i ˸

_ Io cred că ai tăi sunt mai buni, ia să văd! Șefa își dă ochii peste cap și ia un greiere de la Mara.

_ Ai dreptate,  ai mei sunt mai delicioși.

Toți mâncăm exact aceleași lucruri , dar ne mai jucăm și noi.

Intră în viteză Cosmin tot roșu la față.

Șefa îl interceptează:

_ Ce s-a mai întâmplat?

_ Am uitat să închid amplificatorul și am ascultat un pic de muzică ce o aveai pusă în sala de distribuție și  … s-a emis semnalul în spațiu. Semnalul experimentului!

_În ce zonă? Întreabă Dana.

_A baleiat între anii 1000 și 2000.

Mi-a trecut supărarea , când n-ai ce pierde, nimic nu te mai poate supăra mai mult, așa că, de fapt, le-am spus oamenilor din acei ani să spună cuivaˮ te iubescˮ, de ce ar fi ceva rău?

Șefa izbucnește în râs, se împinge cu picioarele în pereți și zboară de aici încolo și încoace, strigând  și aplaudând˸

_ Ce bine, asta e ! Asta e confirmarea. Prin acele timpuri au apărut o serie de scrieri romantice, unele conțin repetitiv aceste cuvinte. Dar nu asta e așa important , dar sărutul a devenit mult mai întălnit în relațiile umane, zice șefa.

Apoi continuă˸

_ Te pomenești că voi sunteți de vină pentru suprapopulare?

Mă gândesc ’’Hmmm, chestie de reflectat! Dacă războiale și ura au avut rolul lor, bine determinat… Pe termen scurt și mediu, sunt oribile, dar pe termen lung … suprapopularea legată direct de iubire acceptare …, răii și odioșii de acum, adică din istorie sunt reacții oarecum naturale pentru reducerea suprapopulării ce va să vie …, adică avem nevoie de bestii din astea, așa cum oile au nevoie de lup! Totul într-un echilibru fragil… un lup în plus și mâncă toate oile, un lup în minus, lupii  nu se mai reproduc și oile degenerează sau mâncă tot, toată iarba, scoarța pomilor, aceștia  vor murii iarna, locul se deșertifică, dispar alte animale … Hmm!’’. Șefa privește parcă prin mine, parcă îi aud rotițele din creier cum se învârt în sistemul mecanicist al vremurilor apuse, cred că gândește în paralel cu mine… ’’ când am încercat să modificăm în bine trecutul, oare mesajul de bine a făcut rău? Oare din cauza asta vor apărea și răutăți inimaginabile, la scară tot mai mare , pentru contracararea mesajului subliminal care duce la suprapopulare? Doar oamenii care nu se suportă nu prea fac copii, nu? Sau fac unul și ajunge! Nuuu, a început industrializarea, poluarea! Dar dacă…’’

Șefa mă întoarce din procesarea rapidă a noii direcții de a privii trecutul…

Se oprește și gândește cu voce tare˸

_ Aha , acuma știm că aveți în neam și gangsteri … până și ăia au ajuns să se pupe ca semn de încredere.  Își pupau și viitoarele victime, semnalul subliminal a ajuns! Privind înapoi, oare își dă seama cineva din trecut , că primește aceste mesaje, sugestii de acțiune?

Mara continuă… iar a apucat-o filozofia˸

_Principala problemă a pământului a fost epuizarea resurselor. Transformarea mediului a fost ireversibilă, până la distrugerea completă, iar ultimele rămășițe de umanitate, în goana după ultimele resurse a ˮarsˮ întreg pâmântul. Tehnologia exista și era totul pregătit din timpul abundenței, din epoca de aur a consumului care a secat planeta, iar când era clar că umanitatea nu mai rezistă sub forma civilizată, navele au fost trimise. Era ultimul lucru comun al puterilor economice și politice. Legătura s-a păstrat cu pământul, aici pe nava noastră, tehnologia a tot avansat. Celelalte nave, toate, au dispărut, s-au pierdut, nu mai știm ce s-a întâmplat cu unele.

Intervin eu,  Ana˸

_ Oare care e momentul cheie, factorul cheie, pe care să-l putem modifica și omenirea să nu ajungă unde suntem acum? Din miliardele pământului o mână de sub 100 de oameni. Nici unul nu mai are urmași. Care e cel mai mare  declic? Oare suprapopularea de pe Pământ ne-a adus aici, sau doar distrugerea fără discenrnământ a resurselor … dar care e anul când se mai putea schimba ceva, astfel încât să nu ajungem să ne stingem în spațiu?

Intrase și Cosmin, care adaugă˸

_ Natura nu e etică. Oamenii au împânzit în mod nenatural tot habitatul. În civilizațiile mai puțin avansate, ar fi urmat foametea și războaiele. Astea ar fi reglat numărul oamenilor. Eu cred  că marele rău, războiul și marii, odioșii criminali împotriva umanității erau sforțările naturii, emanațiile naturii de a se debarasa de numărul sufocant, chiar mortal de oameni. Noile aplicații în medicină au făcut ca populația să trăiască mai mult, utilizând enorm de multe resurse pentru asta… fiere de urs, grăsime de somon, aripioare sau cartilaj de rechin, orice era sacrificat ca oamenii să trăiască tot mai mult, tot mai mult … nu le-a ajuns! Așa și-au sacrificat urmașii …și pentru ceea ce era moda, luxul, confortul, tehnologia, ghedgeturile, care i-a depărtat de tot ce presupunea adaptarea la mediu . Ei au mers pe adaptarea mediului la cheful lor ˮno limitˮ de a avea orice, oricât , oricând , cu o singură limită și aia absurdă , BANII. Nu conta cât poate da natura ci câți bani ai tu!  Așa dispuneau de o grămadă de lucuri inutile, fără efort , dar cu jefuirea naturii. Cum poți fi atât de prost, ca specie?

Mara întrebă˸

_ Unde ar fi pragul critic de unde populația excesivă a devenit mortală ,a dus spre colaps?

În ce an oare ?

Dana zice˸

_ Vom pune computerele să calculeze. Ideea e că noi sperăm să putem influența trecutul, dar doar în cărți și în filme chestia asta  chiar se întâmplă și duce spre un lucru bun. Dacă în condițiile noastre , am dat doar mesaje în cuvinte pentru acțiuni bune și conceperea unei acțiuni bune, poate că la voi merge fiindcă sunteți surori. Oare dacă e invers, adică, atunci când v-ați dat pup, voi ne-ați sugestionat pe noi să vă scriem așa un mesaj. Cel puțin știm că semnalele merg din trecut spre viitor… dar, dacă ne mințim singuri când credem că reușim și … de fapt e invers?

Cosmin spune˸

_ Nu avem ce pierde, e unul din lucrurile încercate. Ați văzut că experimentele de telepatie nu au ieșit. Oricum , doar trecut mai avem, adică doar în trecut mai e omenire și ea s-a stins, practic. Bombele de viață le-am trimis. Chiar nu mai avem ce face. Nu găsim planeta care să întrețină viața, nu putem avea copii …

_ Cosmin , ce face Iubi? Întreabă șefa.

Mă blochez, cum ea nu știe că iubita lui e pe moarte? Desigur, noi am văzut atâția oameni agonizând că ar trebui să fim obișnuiți, dar cu așa ceva nu te poți obișnui niciodată.

_ Nu cred că o mai duce o  zi întreagă, șoptește încet el. Aș vrea să nu fie toată anesteziată , e  e de necrezut, de neacceptat, de nesuportat să o văd așa stinsă… știu, toți vom pleca și încă foarte curând, nici unul nu vom ajunge bătrâni…

Mara face o ˮ moacăˮ mai specială și eu zâmbesc  pe sub mustață … Dana se prinde de poantă și strigă în joacă˸

_ Ce, mă faceți babă, măgărițelor?

Se împinge în scaunul fixat de ceea ce ar fi podea, dacă nava încă ar fi în mișcare de rotație pentru generarea gravitației și se îndreaptă spre noi. Ehe, noi suntem specialiste în eschive, așa că ne împingem una în cealaltă și ne depărtăm, conform enervantului principui al acțiunii și reacțiunii.

Cosmin se plasează plutind în poziția de ˮ mă rog în genunchiˮ în mijlocul încăperii, la un metru de metalul alb mat, spunând˸

_ Vreți să vă jucați cu ea, să treacă mai fericită dincolo? Vreți să încercați să trimiteți energie Schumman spre ea  cu mesajul ˮ fă-te bine,fă-te sănătoasăˮ?

Ne strângem roată lângă el. Am mai încercat asta cu alte persoane, până acum cu nimeni nu am reușit, dar mai încercăm.

_ No, așe! Zic io, glumind cu vorbele mamei mele, care le știe de la tatăl ei, vorbe de prin Ardeal, din inima României, din inima Europei.

_ În 2 minute e în sala de emisie, tu gândește-te bine ce mesaj punem.

Șefa și Mara se duc în zone de spital și se întorc plutind cu Iubi, toți îi zic așa, pentru că e ultimul cuplu de pe navă, e ultima iubire care mai pâlpâie între un bărbat și o femeie.

Iubi e ca un fulg. Sistemul ei digestiv nu mai prelucrează mâncarea, stomacul nu are mișcări pentru digestie, hrănirea intravenosă cu glucoză și soluții sărate nu funcționează, până la un moment dat au amânat inevitabilul. S-a căutat de către cei 3 biologi în putere  dacă nu e un virus, bacterie mutantă de atâtea radiații care să embolizeze sistemul digestiv, ficatul. Oamenii se mumifică de vii. Nu au găsit nimic.

Brusc , timpul se oprește în loc iar eu am o experiență covârșitoare, mă simt pe Pământ. Oare cât timp a trecut? Mara se întoarce ducând-o pe Iubi.

Vin lângă ele și îi zâmbesc, iar ea îmi zâmbește înapoi. Mă plasez ca și cum aș duce-o ca Superman și-i zic˸

_ Vrei un zbor gratis?

O țin lipită de mine și zburăm ca în povești spre sala de emisii. Semnalul preluat audio de pe sferă se transmite focalizat de o antenă de tip Yaggi spre receptor. Până acum am îndreptat antena spre noi, cei din navă, pentru că tot am făcut experimente. Mai există o antenă,  cea din exteriorul navei și se poate direcționa absolut oriunde. Până acum e confirmat că are efect doar pe mine și Mara … dar se pare că și pe toți pupăcioșii și romanticii iubăreți care au trăit între anii 1000 și 2000 pe Pământ.

_  Zburăm ca îngerii, șoptește Iubi. Crezi în îngeri? mai adaugă.

Îi zâmbesc și îi zic˸

_ Întodeauna am crezut, când încă lumea nu prea mai credea.

_ Vorbești de parcă ai fost pe Pământ, zice Iubi.

_ Ție pot să-ți spun acum dar trebuie să le spun tuturor cât de repede. În clipele trecute … am fost pe Pământ …  am amintiri ca și cum am fost pe pământ. Aici parcă au fost două secunde, dar acolo a fost mult… A fost așa intens. Adică mai înainte am fost acolo … Nu știu de ce și cum, eram trează , conștientă, nu dormeam , am putut să trăiesc, așa , oarecum ca la un joc supersofisticat , să simt mirosuri, să simt vântul, să văd pădurea verde, o casă mică, uitată în munți și mă joc acolo , să beau apă dintr-un loc micuț ce captează apa de izvor, să văd căprițe, găini, câini care trăiesc!

_ Când ai văzut asta?

_ Păi …  mai- nainte cu câteva secunde – minute sau cam așa ceva. De când am emis ultima dată unde Time. E minunat!

_ Ce aș vrea să văd și eu …

_ Oare dacă te punem în sala de emisie , nu o să ți se întâmple și ție? O întreb.

Mara stă lângă noi extrem de serioasă, a auzit ce am zis. De fapt nici nu am vrut să ascund asta, trebuie să-i zic și șefei. A durat poate câteva secunde, minute, nu știu , dar a fost foarte intens.

_ Era sublim pământul, zice Mara.

_ Ai simțit și tu ce am simțit și eu? o întreb.

_ Da. Doar că …se oprește. Nu mai vrea să spună. Apoi continuă, ceva nu e bine, ceva e periculos. Nu a fost așa clar ca la tine. Aveai senzația de bine sau de rău? Eu mă simțeam urmărită. Ultima emisie a primit ceva din univers, de pe Pământ, din trecut, de unde-o fi? Tu n-ai simțit, Ana?

Ajungem lângă șefa și-i povestim de trăirile noastre.

_ Când s-a întâmplat asta? Întreabă ea.

_ Când am plecat după Iubi, zice Mara.

_ Păi, cam …  după ce te-am făcut babă, zic eu.

_ Vă iubesc, zice Iubi cu un zâmbet șters, iar ochii ei privesc în gol. Încearcă să se întoarcă să-l vadă pe Cosmin, dar el e în sală. O ducem repede acolo. Îl vede și zâmbetul ei se face mai cald, buzele ei șoptesc fără cuvinte ˮ te iubesc ˮ, el vine plutind, fără gravitație spre ea și o ia de lângă noi. El are lacrimi în ochi, ea nu mai poate avea nici lacrimi, doar zâmbet.

Pe buze nu se mai formează cuvinte dar se mimează ˮ nu fi supărat, nu sunt tristă, sunt fericită că te-am cunoscutˮ.  Strig spre șefa˸

_ Vezi să nu fie deschisă și antena exterioară. Ce cuvinte spunem ?

_ Ea stă aici cu noi, spune Mara. Ce spunem?, mă întreabă și se uită la mine.

_ Fă-te sănătoasă, trăiește! Luptă să trăiești! Zi și tu, ce ?

Ne întoarcem spre cei doi care stau lipiți unul de celălalt în mijlocul sălii.

Ochii ei privesc în gol. Pare departe.

_ Pe 4 timpi facem, spune Mara. Zicem ˮfii sănătoasă, trăiește!ˮ

Secundele sunt lungi. Se deschide emițătorul, Cosmin nu pleacă, stă și el cu noi, suntem 4 persoane, ținându-ne de mâini, doar că una nu știm , pare că … a plecat, Cosmin știe teoretic cum trebuie să ne armonizăm respirațiile, dar e prima dată când o facem în sală și cu el. Ce o ieși de aici, nu știm, dar e prea târziu să verificăm și prea grav să nu încercăm.

Înspirăm pe 4 secunde , expirăm pe 4 secunde, repetăm asta de 4 ori, apoi spunem, deodată, cele 3 persoane sănătoase ˮ FI SĂNĂTOASĂ! TRĂIEȘTE!ˮ, spunem asta de 4 ori, apoi mai facem același tip de respirație, simetrică față de emisia mesajului. Ne uităm la Iubi. Plutește .Ochii ei sunt tot goi. Cosmin se întinde și o îmbrățișează, apoi își pune urechea pe pieptul ei. O scutură.

Izbucnește în plâns. Se aruncă spre ieșirea din sală. Noi o luăm pe Iubi, fiecare de o mână și o ducem în sala living room. E ușoară ca un fulg, cred că are jumătate din greutatea mea.

Apare șefa cu un zâmbet trist. Atâția oameni i-au murit în brațe. E cumplit!

În fugă îmi răsare gândul  ˮpur și simplu, nu mai potˮ. Mă lipesc, dacă eram pe Pământ aș fi zis mă așez, pe fotoliul meu preferat. O iau pe Iubi pe genunchi și ne fixăm cu chinga.

Încep să-i spun˸

_ Acum să te duci în loc fără durere, în loc cu verdeață … nu pot să nu plâng.

Lipit de geamul exterior, chircit , Cosmin începe să urle de durere, plânge spasmodic.

_ Ia-mă și pe mine, Doamne! urlă el. Mara se duce spre el și-l îmbrățișează de la spate . Plânge și ea pe spatele lui.

Nava noastră se duce ireversibil prin noapte spre Pământ, să moară acolo.

Cât de tare poate să doară să vezi murind un suflet bun! Doare atât de tare, încât pieptul respiră agitat, ca și cum ai vrea să respiri și pentru celălalt să-i dai suflul tău iar sufletul tău să-l aducă înapoi. Chiar când stai împietrit, sufletul tău se ciocnește de o carcasă căutându-l pe cel plecat, se lovește și doare. E atât de chinuitoare ruptura, încât nici nu bagi de seamă cum te manifești în exterior, poate doar curg lacrimile liniștite, poate e un plâns spasmodic, gâlgâit în care aerul care iese e mai mult decât cel respirat, în care nu ai destul aer iar corpul se chinuie șuierător să-ți împingă aerul în plămâni și el iese clocotind, trăgând respirația ta spre neființa în care îl caută pe cel ce a plecat, sau poate e un urlat nu doar în mintea ta, ci și în exterior. Știi că urletul a ieșit în afară când vezi oameni precipitându-se să vină la tine, să te liniștească, să te îmbrățișeze.

Lumea rămasă are un gol așa mare în ea, nu va mai fi niciodată la fel. Orice bucurie , orice zâmbet, va avea sâmburele de moarte al acestei pierderi și începi să nu-ți mai dorești atât de tare să trăiești și moartea devine un hotar mai apropiat, mai firesc, acolo, undeva, speri că te vei reîntâlni cu cel plecat, smuls din tine. Pe acolo sufletul tău va picura încet, continuu, până când va fi pregătit să facă mare salt.

Mă uit la sora mea și știu că ea e ultima ață care mă mai reține aici, în rest, indiferent când și unde, accept senină  misterioasa plecare. Aș vrea doar să se facă lin, să nu tragă atât de mult de sufletul celor dragi, să nu sufere, să mă lase să plec fără să mă regrete atât, să îl accepte ca pe un dar al firii, să prețuim doar mai mult clipele când sufletele noastre s-au îngemănat. Și cine spune că ne-am despărțit?  Voi ști fiecare cuvânt pe care l-ai spune, fiecare gest pe care l-ai face și-ți voi cinsti fiecare urmă de prezență ireală dăruită. A fost de ajuns cât ai fost cu mine, mai departe pot să fiu ca și când ai fi cu mine, pentru că știu cum e , pentru că am primit darul acesta, cu toate momentele lui conținându-le chiar și pe cele enervante , de ceartă, de revoltă. Toate sunt un dar, care contează ca bagaj și pentru când nu mai ești.

Spun cu voce tare, deplasându-mă să-i  îmbrățișez pe Mara și pe Cosmin˸

_ Îți mulțumesc, Iubi că ai fost cu noi. Îți mulțumesc pentru tot, pentru absolut tot! Dumnezeu să te aibă alături!

Cosmin, care sufla spasmodic, se liniștește și șoptește ceva , încet.  Apoi se ridică și cu fața toată udă de lacrimi, are o privire scânteietoare, spune˸

_ Te rog, Doamne, du-o pe Iubi în rai. Și dacă n-ai făcut unul, pornește-l cu ea . Ea e raiul meu și e singurul loc ce merită să existe!

art: Corina Chirila