Amos e studiat atât de intensiv de 4 saptămâni, e o luptă cu timpul. Sunt mici urme de ˮ Mara ˮ în gândirea lui, care se estompează foarte repede, printre altele, sunt zone din creier care efectiv acum se tumefiază, cresc și , dacă nu ar ști despre ce este vorba, ar crede că e un cancer agresiv. Însă de la Mara știu că sunt zone ale creierului pe care le-au dezvoltat ˮ spațialiiˮ și efectiv poate ˮ vedea ˮ diferite tipuri de radiații, poate înțelege într-un mod greu de transpus în cuvinte celelalte viețuitoare, inclusiv plantele mari, cu o viață lungă, poate simții Pământul ca o structură vie, continuă. După detaliile lui au înbunătățit dispozitivul de citire a stărilor sufletești, a emoțiilor și transpunerea în cuvinte a acestora, pentru că oamenii doar așa pot gândi , prin cuvinte. Alte viețuitoare îi consideră foarte limitați, ˮorbiˮ pentru că nu pot avea alt canal de comunicare, de gândire și deci de acțiune , decât prin cuvinte. Celelalte canale sunt extrem de sărace, reduse la instincte.

Însă celulele gliale ale creierului său nu pot susține procesele din creier.Poate datorită câmpului de citire care îi treversează constant creierul și celulele radiate încep să moară. Părțile cele mai puțin folosite sunt aproape desființate. Coordonarea mușchilor, mersul, mâncatul cu lingura, cântatul la pian, au devenit, pe rând inpracticabile. Creierul se deterioriază rapid.

Pentru că creierul nu doare, atrofierea acestuia, stoarcerea lui de informații, extrescențele dintr-o zonă și reducerile din alta și doar meningele doare , chiar Amos a fost cel ce a propus ca meningele să fie secționat, calota craniului ridicată ușor, pentru a-i da șansa să se extindă în noile zone. Altfel ar fi murit. Calota a fost decupată asemenea unui capac, doar cu o mică prindere de vase sanguine, care nu au fost secționate, iar meningele a fost tăiat în punctul care urma să fie cel mai înalt în poziția în care era pus să stea, astfel încât să fie o pierdere cât mai mică de lichid cefalo-rahidian. Peste acea ˮ crăpăturăˮ a meningelui a fost din nou așezată calota osoasă, pentru a asigura protecție contra infecțiilor , dar și termică , de irigare , și toate celelalte funcționale. Pentru că vorbirea presupunea în mare parte să miști maxilarul care antrenează și mușchii craniului, pentru înaintarea în această operație, ca și în studiul câmpului electromagnetic cerebral, Amos ridica palma dreaptă cu degetele desfăcute, pentru a confirma ca lucrurile să continue, nu a vrut să adopte limbajul semnelor clasic, cine știe de ce și-a făcut el unul. Atunci când nu dorea un lucru direct, ci finalizarea lui treptată, deschidea palma stângă, iar dacă trebuia stopat imediat tot , închidea palma , făcea un pumn din mâna dreaptă , iar dacă trebuia gradual , mâna stângă.

Mâna lui dreaptă, palma lui așezată lejer pe un display cu monitorizarea mai multor parametrii biologici, era cea care i-a ghidat atunci când corpul, cuvintele, ochii, nu mai puteau să comunice.

Palma lui dreaptă devenise simbolul prin care, cu riscul propriei vieți, cu evidența propriei deteriorări,  omul continuă să vrea să ajute umanitatea, să se oferă pe sine, toată viața și sănătatea lui, ca să poată ajuta mersul înainte cu o șansă pentru omenire.

Partea asta cu reprezentarea palmei drepte o știa și Mara. Mâna ei dreaptă s-a putut materializa cumva ca să facă masajul direct pe cordul lui Amos atunci când acesta era să moară.  Mâna ei dreaptă, acolo în viitor, e cea care își va pierde treptat puterea, care nu va mai asculta comenzile fine, care se va transforma într-o mână de bătrânică tremurândă, nesigură și fără vigoare.

Reprezentarea pe creier a mâinii drepte, a sarcinilor îndeplinite de aceasta sunt foarte mari.

Vocea lui Rod răsună în laboratorul unde e cazat Amos.

_ Structura câmpului ce s-a disipat atunci când s-a retrat Mara e asemănător unei structurii cristaline, multiplicate prin iterație. Se întoarce spre Oase, adică tot Amos, dar acum știe că prietenul român îi zicea și așa și completează:
_ Se formează figuri fractalice, asemeni tuturor structurilor vii. Asta au încadrat biofizicienii, că e o formă de existență a unei structuri vii. Câmpul emis EG de un obiect neviu nu are ramificațiile astea, prin iterație. Am  ajuns la o nouă formă de definiție a viului. Crearea unui câmp electromagnetic fractalic este specifică viului. Și așa , dacă aplicăm definiția asta nouă, universul e cam bântuit de vietăți pe care nu le vedem, adică acolo avem doar … câmp EM. Am deschis o poartă colosală, biologii prinși în domeniu încercă să vadă cum atomi, molecule distanțate atât de mult între ele pot să realizeze un organism viu. Adică particulele noastre crează o rețea foarte densă de materie, dar particulele în sine au și ele spații enorme între ele. În cazul ăsta, la distanțe de milioane de ori mai mari, cum pot acele particule să creeze un organism. Biologic nu are sens, dar dacă luâm câmpul EM vedem că crează acel câmp, acea structură fractalică, deci conform noii definiții, acolo este viață. Bun, dacă acolo este, câțiva cercetători continuă pe terenul acesta, atunci, densitatea acestor ˮ corpuriˮ impropriu zis corpuri, este extrem de mică. Metabolismul este și el de milioane de ori mai lent ca la ceea definim noi viu, dar există!

Se apropie de Amos și îi vede ochii cum îl fixează, iar într-un colț apare un zâmbet:

_ Da, biologii sunt în delir, dacă ai vedea ce e acolo… s-a interzis consumul de cafea și orice stimulent neurologic, pentru că unii au clacat și au început să se bată între ei .. nu cu argumente științifice , ci cu pumnii.

Privindu-l, sesizează urma de umor din ochii lui și continuă:

_ Studenții au luat bătaie de la profesorul lor. Nu am așteptat să vedem cine e mai tare, cine câștigă. Oricum nu s-au supărat între ei… doar s-au răcorit! Așa au zis, de impetuoși ce sunt, nici bătaia, nici pușcăria nu-i mai poate face să se oprească din teste și teorii. Singurul argument care-i calmează e că oricine nu respectă liniștea și ordinea e dat afară și , să vezi, toți se fac blânzi și amabili. Și își propun unii altora seturi de teste pentru a demonstra noile forme de viață… sau nu! Avem program de stingere, nimeni nu mai lucrează între 24 și 7 dimineața. Dintre biologi, desigur!

Amos oftează și Rod se apropie să vadă ce e .Într-un ochii îi mijește o lacrimă, dar mâna dreaptă își desface palma, semn de ˮ continuăˮ.

_ La grupul de studiu, ști și tu, nu există elevi, studenți , profesori, oricum sunt crema gândirii din domeniul lor. Însă aici s-a nimerit să fie un profesor de la facultatea de biologie cu vreo 5 studenți pregătiți de el în trecut și 2 de acum. Se vede că i-a pregătit bine, din moment ce avem așa mulți de la el. Probabil pentru că sunt și foarte apropiați …  spiritele când se încing și nimeni nu are timp să-l asculte pe celălalt, pentru că e mai importantce are el de spus! Ei n-au avut timp și argumentul suprem pentru neascultare a devenit pumnul! Avem înregistrările altercației și ne amuzăm de câte ori le punem.

Rod face o pauză , îi e greu să-l vadă așa, dar nici el Amos nu a vrut să se îmtâmple altfel. Acesta stă întins într-un pat , iar capul e susținut pe un suport special astfel încât trecerea spre vertical să se facă treptat, iar capul să nu poată aluneca de acolo. În plus, mai are fixată o cască mare, plină de fire ce duc spre ecrane, care îi etanșeizează partea superioară a capului, unde există o circumferință de cam 3 centimetrii fără os. Acea  discontinuitate e acoperită cu piele transplantată  și ghiciți de la cine! Doctorii au refuzat să fie piele de la un donator din banca de țesuturi și au preferat să fie al unui organism maxim compatibil. L-au propus pe fiul mai mare al lui Amos, dar Amos a refuzat categoric, nu vroia sub nici un chip. Nu voia nici măcar ca acesta să știe că tatăl lui are nevoie de piele. Nici să-l vadă sub forma grotească cu capul de acum.

Însă s-a întâmplat ceva ciudat. Acolo unde erau ascunși , cu numele schimbat, în altă parte a Americii, toți ai lui, soția și copii, fiului mai mare i-a trecut prin cap o nebunie. S-a dus la secția de poliție și a amenințat că vorbește despre secrete de stat, apoi se sinucide dacă nu îi spune cineva ce face și unde e tatăl lui. Poliția nici nu l-a băgat prea mult în seamă, era cât pe ce să ne dea în vileag operațiunea, a chemat televiziunea ca să nu poată fi oprit și ca să ne preseze. Un reprezenant de-al nostru a fost pe fază și a negociat să tacă naibii din gură , dacă își vede tatăl și poate vorbi cu el, așa încât să se convingă că nu e o înregistrare.

Băiatul s-a prins repede că taică-su are nevoie de ajutor. A insistat să nu vadă doar o parte a chipului, tot insista, ˮ mută imaginea mai sus, vreau să văd mai sus!ˮ până când  a văzut despre ce e vorba. ˮ Știam eu, știam eu! Lăsați-mă să-l ajut!ˮ

Presa invitată nici n-a ajuns la el, s-a spus că un tânăr a băut prea multe energizante , a făcut scandal,a fost consiliat și trimis înapoi în familie. O echipă de medici au mers acolo, au recoltat piele de pe fundul lui, iar acesta făcea glume vorbind prin canalul securizat cu tatăl său. Râdeau amândoi, unul spunea o poantă mai haioasă ca celălalt:

ˮ Fundul meu e cel mai tare !ˮ, ˮCapul meu și fundul tău sunt la același nivelˮ, ˮ cel mai inteligent fund … ˮ ˮ fundul salvează capul…ˮ.

Băiatului i-a fost de ajuns să știe că a putut să-și ajute tatăl. Canalul de comunicare s-a oprit rapid, iar ei au fost mutați în altă locație. Din când în când , primeau informații despre tatăl lor, respectiv soțul. Știau că fizic se ramolește tot mai mult, nu știau de ce, dar sperau să-l mai poată vedea în viață, așteptau ca la pensie, el să se întoarcă la ei, în cârje, în cărucior cu rotile, dar să se mai poată bucura de viață.

Părțile din creier care au crescut vertiginos, au stagnat, apoi au început să se resoarbă, iar capacitățile lui să se reducă. Țesutul glial care a dispărut de la multe din zonele de bază, nu a mai putut să se regenereze. Multe din funcții erau deja compromise.

_ Se pare că în curând o să putem să-ți plasăm calota craniană înapoi , zice Rod apropiindu-se cu fața de chipul lui Oase și zâmbindu-i.

_ Azi faci primul exercițiu de mers, asistat de echipa de medici. Vei fi din nou pus pe mâncare, adică să mesteci și înghiți tu, să vedem dacă se poate.

Amos clipește a ˮ daˮ.

Echipa medicală intră, Rod îl salută și iese. Medicul șef depresurizează casca, pentru că acolo era o presiune ușor mai mică decât cea atmosferică și verifică starea craniului și a transplantului de piele. Totul e bine! S-a văzut că analgezicele estompează câmpul pe care îl citesc doctorii și fizicienii, îl face blur, iar antibioticele reduc iterația undelor. Așa s-a văzut că sunt alimente care fac iterația fără defecte, foarte clară, iar altele îngroașă, scurtează forma de iterație și tot așa. Era exemplu clar cum alimentele modifică câmpul, undele și chiar gândurile, sunt mai profunde sau mai superficiale în funcție de asta. Tot așa s-a stabilit câtă nevoie de apă și ce fel de apă este cea care permite unde EM cât mai clare și mai lungi. E un mit acel ˮ 2 litri de apă pe ziˮ, mai important e felul apei , sursa ei, decât cantitatea!

După încă o săptămână de la acea tentaivă de hrănire și revitalizare, Amos are câmpul electromagnetic cerebral și cardiac al unui viețuitor aflat în comă. Aparatele urmează să fie conectate, ca să prelungească și poate să redreseze situția, deși celulele gliale sunt compromise în mare parte. Creierul arată ca al unui bolnav de Alzheimer  în ultimul grad. Adausul de piele nu mai era necesar și a fost îndepărtat, iar calota a fost fixată din nou pe craniu.

Au venit echipele de teologi și de medici, fiecare cu rolul ei.

_ L-ați adus aici, lângă platoul Bucegi și nu-l lăsați barem să moară ca tot omul , spovedit și împărtășit?

_ Păi ăsta e cel mai spovedit om de pe pământ. Nu avem noi acces la toate spovedaniile lui, dar să știi că numai ușă de biserică n-a fost! Înainte de asta a avut niște misiuni de te îngrozești. Părerea mea e că barem și-a spălat păcatele alea pe care le-a făcut înainte.

_ Se va deteriora sufletul unui om care nu e lăsat să moară, călugăre? Întrebă un student  la medicină pe care puțini l-au remarcat. Medicul care vorbea se întoarce și-l privește, apoi continuă, nebăgându-l în seamă:

_ Cu aparate poate trăi oricât. Fără, în 3 – 4 zile maxim e gata. Puteți să-l țineți pentru o zi. Dar fără deconspirarea misiunii. Veți fi ajutați cu tot ce vă trebuie, cereți doar. E acceptul general al consiliului. Peste o zi venim și-l recuperăm.  Este destul?

Trei dintre călugări se apropie și fac semnul crucii deasupra lui, apoi îl iau cu grijă și-l așează într-un scaun cu rotile. Pentru că nu se poate susține, este legat peste piept cu o cingătoare, iar unul din ei îi ține permanent capul de tâmple ca să stea vertical.

Amos deschide ochii dar nu pare decât să privească în gol. Studentul la medicină fuge după ei și întreabă întorcându-se doar un pic cu trupul spre echipa medicală:

_ Pot să merg și eu?

Șeful aprobă, dând din cap aprobator. Studentul se deplasează paralel cu omul din cărucior, în față e călugărul bătrân , iar în spate unul care pare tânăr, cu niște tuleie în loc de barbă.

_ Eu sunt Andrei, zice studentul și pentru că nimeni, din nou parcă nu-l aude și nu-l vede, se întoarce spre cel din spate, tânărul. Acesta îi zâmbește și îi răspunde:

_ Nicodim, apoi dă mâna cu studentul.

Andrei , nu se poate abține și-l întreabă:

_ Câți ani ai? Ești mai tânăr ca mine?

_ 19 ani. Tu?

_ Câți crezi?

_ 24?

_ Pe bune? Cum ai știut? Întreabă Andrei.

_ La nimereală. Așa pari!

_ Și tu, așa tânăr ai încheiat socotelile cu lumea? Ai apucat …?un zâmbet șăgalnic îl face pe micul călugăr să înțeleagă ce vrea să întrebe medicinistul. Nicodim îl privește direct, iar privirea lui cu o undă de visare apoi de gheață în ea, îl face pe Andrei să schimbe direcția întrebării:

_ … să termini liceul?

Călugărul din față, cel bătrân se bagă în discuție:

_ Băiete, nu mai merge cu spatele că poți să te împiedici și omul nostru doar de asta nu are nevoie. Îi vom zice Gheorghe. Nicodim dă telefon și spune-le să facă o slujbă pentru un însoțitor de-al nostru cu cele mai tari cântări. Azi toți vor ține post negru și nimeni, nici în chilii, nu are voie să vorbescă alte cuvinte.

Bătrânul ia telefonul de la Nicodim și repetă el însuți toate cele dinainte, apoi continuă:

_ Un frate să mergă la cei trei pustnici să-i anunțe de nevoia nostră care e mare, să ridice și ei slavă și cerere de îndurare.  Pregătiți de spovedanie și împărtășanie toate cele de cuvință. Apoi vom merge cu omul nostru aflat în grea suferință și ne vom întâlnii împreună cu cei trei pustnici, în ceas de seară acolo unde știu ei. Dumnezeu să ne miluiască!

Îi dă telefonul înapoi lui Nicodim și se apleacă spre noul Gheorghe , îi ia mâna și-i face semnul crucii cu mâna lui slabă, fără nici o vigoare. Simte cum acesta își întinde palma și știe că acesta e semnul pentru ˮDA, continuăˮ .Ochii inerți privesc peisajul mirific. Ajung la un drum unde sunt mulți oameni, călători, au intrat în lumea reală, s-au depărtat de colectivul specific, ciudat al misiunii armatei române, așa pare, doar a armatei și doar a celei române. Știu că sunt mereu supravegheați de oameni îmbrăcați în civil, pentru a le asigura paza, dar ce bine e să ieși din atmosfera aceea intensă, stresantă, ca și cu o sabie de-a lui Damocles mereu legănându-se deasupra capului.

O dubiță neagră îi așteaptă și ajung toți la mănăstrire. Toate sunt pregătite, așa cum soldații se pregătesc de luptă, pompierii de intervenții, tot așa în lumea celor cu sutană, mobilizarea e rapidă, iar laicii nu înțeleg de ce sunt invitați la o degustare de miere de mănăstire, dar abea de mâine se poate cumpăra, apoi sunt invitați să stea pe peluza din față. Clopotele dăngăne sobru, maiestuos, de ți se ridică părul pe spate, bate toaca, toți frații se strâng, cu pași mărunți și repezi și în scurt timp se aud cântări și rugi. Atmosfera devine atât de încărcată de evlavie. Câteva bătrâne, cu baticurile care le învăluie întodeauna capul, se pun în genunchi pe iarbă.

Neobservat, trece căruciorul cu un om paralizat, ridicat de călugări pe sus ca să treacă de trepte. Oamenii se strâng grupulețe. Dangănul clopotelor care nu se opresc, care bat la o oră neobișnuită, dă o alertă în întreaga comunitate. Fiecare, prin casele lor, se întreabă ˮ Oare ce s-o fi întâmplat de bat clopotele?ˮ . Pe timpuri , în urmă cu sute de ani, clopotele anunțau că năvălesc turcii sau tătarii, că vine o mare urgie. Copii și femeile erau duși de bătrânii în putere sau fugeau ei singuri sus în munți, în păduri. Bărbații își luau arme, dacă aveau sau topoare , furci , cine ce putea și se întâlneau  să vadă de unde vine primejdia.  Majoritatea bătrânilor fugeau, cum am zis, și ei cu femeile și copiii. Doar ici colo, rătăcit , mai rămânea câte un copil, câte un bolnav sau vreo femeie care numai ce-o născut . Animalele erau slobozite , vite , capre, oi, păsări chiar și mânate tot spre pădure , iar mai departe fugeau singure. Dacă oamenii erau la plug, la arat, dezlegau boii și fugeau și ei spre pădure, știind că încolo le-o fugit nevasta și copii.

Uneori, cu riscul propriei vieți cei de la munca câmpului, când știau că acasă o rămas un părinte , un bunic bolnav care nu poate fugii, fugeau ei să-l scoată , să-l care iute în spate, la adăpostul pădurii sau să-l ascundă în căpița cu fân, în beci, în pod,  în bălării.

Dacă era apă mare, calamitate naturală, tot în păduri fugeau, acolo, mai sus, nu erau inundații sau urgii așa mari.

Clopotele care bat îi înfioară pe toți. Cred că e înscris deja în gene ca auzul clopotelor să-ți spună, ție , român care a-i slugărit o viață întreagă și tot sărac ai rămas, că e cava mai presus de tine și de nevoile tale mărunte, că trebuie să-ți aperi obștea și neamul, că lucruri negre vin să facă rău.

Mulți dintre oameni, chiar și tineri își fac cruce ˮ Doamne ferește și apără!ˮ , ˮ Bă frate, ce Dumnezeu o fi?ˮ , ˮ What the fuck, o fi început un război?ˮ

În curtea mănăstirii, rând pe rând, oamenii rămași se iau unii după alții și stau aproape toți în genunchi, pe iarba frumoasă cântând și ei, care, cum putea. Corul cu vocile grave ale băieților și bărbaților făcuți călugări, răzbate uneori, în note adânci sau ascuțite, de rugă fierbinte.

De emoție, de dangătul clopotelor, de rugile oamenilor și ale călugărilor, o femeie  izbucnește în plâns. Lângă ea s-a pus să plângă și o fetiță. Vin alți oameni s-o întrebe dacă a pățit ceva, iar pentru că ea zice că nu, o îmbărbătează, alții o mângâie pe spate sau o încurajează. Și alți copii încep să se smiorcăie și  vin lângă femeia și fetița ce plâng. Nu știu de ce plâng, dar o emoție așa mare, culmea , așa pozitivă, așa eliberatoare și înălțătoare n-au trăit niciodată.

Târziu, în noapte, oamenii au plecat pe la casele lor.Trei oameni, slabi și ponosiți, cei trei pustini, vin cu felinare. Înăuntru, cântările continuă, iar căruciorul cu omul handicapat, pleacă însoțit de aceștia și de câțiva căugări. Pleacă undeva, într-o pădure ascunsă, o pădure virgină, bătrână și întunecată. Pe ultima parte e cărat în cârcă, iar căruciorul rămâne acolo, pe terenul mai puțin accidentat.

Doar ochii din cer , stelele licăresc apărând și dispărnd după nori. Și ceilalți ochi din cer, sateliți, micuți neobservați,sub 10 centimetri diametru, al altor state decât cel român studiază, culmea, pe rupte vremea din platoul Bucegi. Mai sunt și ceilalți sateliți, oficiali, meteorologici și de telecomunicații, care și ei analizează tot ce se mișcă, emite, absoarbe, sateliții îndeplinindu-și cu succes misiuni oficiale, dar mai ales pe celelalte.

La lumina firavă a unui opaiț, călugării intonează rugăciuni. Gheorghe e dezbrăcat la pielea goală, chiar și bandajul de pe cap este îndepărtat și este așezat pe un fel de pat făcut din crengi peste care e aruncată o sutană curată, nepurtată. Dintr-un izvor din apropiere, ascuns după niște bolovani imenși  e adusă apă. Se face o îmbăiere cu apă simplă, apoi e frecat pe toată pielea cu sare și bulgărași de mir, e mângâiat cu ramuri și buruieni de leac, apoi bătut ușor cu ele. Corpul lui începe să tremure. Oare doar de frig? Un pusnic, cel mai vânjos scoate un borcan cu său de oaie și începe să-l frecționeze din tălpi până în creștetul operat, iar pe măsură ce-l frecționează , îl și acoperă cu o piele, proaspătă, cu blană cu tot, adusă de același pustnic. Blana oii rămâne în exterior, iar interiorul umed, lipicios, cum a fost luat de pe oaia sacrificată, e lipit de corpul lui. Se trage de sub el sutana , ca să fie tot învelit, ca un cocon, în pielea oii, până sub ochi. Acum picioarele rămase umede, lipicioase și dezgolite sunt învelite în sutană. Capul fața, urechile, toate sunt masate și apoi invelite într-un prosop mănăstiresc, care e aranjat  roată să-l protejeze pe cap.

Cel puternic dintre pustnici, îl ia în cârcă iar ceilalți doi au grijă de picioarele și capul lui. În urmă vin și călugării, în liniște. Ajung la cărucior, îl așează și pornesc pe drumul de întoarcere. Mănăstirea acum e pregătită să continue, o noapte întreagă de rugăciuni fierbinți și acte sacre, neînțelese, poate privite hilar de cine nu crede în Dumnezeu, poate inutile trupului, dar dincolo de trup e ceea ce trebuie iertat, îngrijit și salvat.

Foarte des în noapte s-au auzit toaca și clopotele mănăstirești.

Gheorghe e purtat în cârcă înapoi la cărucior și coborât cu acesta până la mănăstire.

_ E mai bine? Întreabă un pustnic, iar omul din cărucior zâmbește , clipește a ˮ da ˮ.

_ Te ducem înapoi acolo?

Mâinie lui , care au rămas funcționale răspund. Mâna stângă se strânge repede.

_ Vrei să te odihnești aici, la mănăstire?

Ochii clipesc a ˮdaˮ iar mâna dreaptă se răsfrânge larg, subliniind și mai mult acel ˮ daˮ.

_ Nu putem să-ți destrămăm nici trupul. Crezi că se cuvine să riști să stai aici?

Mâna dreaptă spune că … da, hotărât!

Călugărul se apleacă îl prinde blând de mână și-l întreabă gânditor:

_ Oare asta este voia Tatălui? Te-ai înlâlnit cu El?

Mâna dreaptă se întinde  să confirme și atunci, emoționat, călugărul îngenunchiază și lasă fruntea pe mâna lui, trage șuierat aer în piept și rămâne blocat. Vede acea mână dreaptă cum a mers prin istorie, cum s-a fixat peste milenii povestind de viața alături de Dumnezeu, Dumnezeu cu multe alte nume, cu urma lăsată în peștera din Altamira, alte mâini și mânuțe care după ce pictează evenimente din viața plină de necazuri și rugăminți, își marchează promisiunea de a fi în slujba binelui, prin imprimarea lor pe pereți. Vede zeci de mâini care și-au lăsat urma pe pereții peșterilor, care s-au ridicat rugător spre cer, care s-au dus la piept pentru ultima suflare, care s-au adunat cu cele 3 degete ale făcutului crucii , care au fost străpunse de cuie, care au fost arse, legate , schingiuite, rupte sau tăiate dar care n-au încetat să spună și peste mii de ani despre puterea sufletului. Mâna, mâna dreaptă, călăuza de la Cel de sus desăvârșită în a FACE binele.

Călugărul se ridică. ˮ Oare cât timp a trecut?ˮ.Visarea acesta, trăirea aceasta intensă la făcut mut. Dar mut la propriu, creierul a văzut prea intens întinderea divinității și s-a scurtcircuitat. Însă el a rămas extrem de fericit, stupefiant de fericit! Va deveni un alt sihastru pierdut în munții dacici, va purta porecla de Tăcutu. Poate se va mai se plimba mult, bucuros, lipindu-și mâinile de pietre, de pomi, de oameni sau animale suferinde. Unii vor povestii că s-au vindecat după aceea. Cine știe…

Gheorghe doarme. E luat pe brațe și dus în chilie. A dormit ca un prunc timp de trei ore. Lângă el a rămas să vegheze același călugăr, pănâ când ușa se deschide pentru oamenii șterși, oamenii camelonici care iau chipul specific locului în care se află și care îl duc înapoi la sediu, în același laborator.

Echipele de specialiști se întorc ca furnicile, să plaseze, să verifice să raporteze.

_ Cam pute! spune un doctor mai bătrân.

_ Da, a animal, a oaie, dar totodată și a mir.

_ Semnele arată că și-a revenit creierul, emite unde normale, însă zonele afectate au rămas la fel de goale.

_ Deci religia nu-ți bagă mințiile în cap, râde altul.

Emit unde care să-i citească creierul și … pauză! Nu se mai poate citi nimic, ca la un creier normal. Nu pot transforma semnalele în stări imagini, cuvinte. De pe un ecran, un domn scorțos, într-o engleză – americană nativă, spune:

_ Ne-a zis dinainte că se va ajunge aici. Că va deveni o legumă și că asta e punctul până la care ne va putea ajuta. Probabil îl vom trimite la ai lui. Îl mai monitorizăm încă o săptămână. Încercați să storceți orice informație, chiar și lipsa lor spune ceva.

_ Da, desigur.

_ Vreau să știu ce spune el despre ce a fost acolo în pădure. Emițătoarele din sutane instalate, ne informează despre ce s-a zis. Vreau să văd ce zice el. Avem și filmări, din mai multe unghiuri … dar vreau să văd ce zice el! Înterpretați tot. Vreau să aud și versiunea teologilor.

_ De sute de ani n-au mai fost așa băgați în seamă, completează doctorul mai în vârstă. Poate că tot ceea ce învățăm acum, dacă știam mai repede , poate dacă le împleteam mai demult …însă mai bine mai târziu decât niciodată!

_ Mulțumesc! răspunde cel din ecran.

_ Mulțumim și noi, domnule președinte! Imaginea se stinge iar Amos adoarme din nou. Se bucură deja, acolo în vis, de întâlnirea cu familia. A ajuns la pensie, va fi acasă, iar acasă, când îți vezi familia, copii și perechea,  e mai bine decât oriunde, nici o funcție, nici un serviciu nu poate fi mai valoroasă decât acea bucurie. Chiar dacă se întoarce o umbră de om și mulți ar gândi că mai bine mort, decât așa, el știe că o rază de soare, vântul mângâietor, verdele ierbii, joaca pisicilor, toate le va gusta cu maximă bucurie și recunoștință. Își va privii copii mari, se va bucura de bucuriile lor, de mângăierile ei. Chiar și certurile și necazurile sunt de fapt tot o șansă de bucurie. Poate va apuca să-și vadă nepoții …. Nu-și mai încăpea în piele de fericit. ˮ Mi-am făcut datoria și mă întorc acasă!ˮ.

Ce faci când nimic nu mai poate fi făcut?

 

Credit art: Omid Mostafavi