Titlu : Eraserhead
Anul apariţiei: 1977
Regie: David Lynch ( Dune, Elephant Man, Blue Velvet, Twin Peaks etc. )
Scenariu: David Lynch
Eraserhead nu-i un film pe care să-l vizionezi cu familia, într-o după-masă de duminică.
Eraserhead desfide orice interpretare prin faptul că este eclectic, extrem de simbolistic şi nu oferă absolut nici o explicaţie. De-a lungul anilor s-au dat multe interpretări, dar nici una nu s-a apropiat de adevăr, precum spune David Lynch. Eu cred că nici nu trebuie căutat firul logic, nu-i nevoie. În film nu se întâmplă prea multe, tot timpul este întuneric iar pelicula este alb-negru. Este, de fapt, o suită de tablouri în care personajele se mişcă fără a interacţiona prea mult cu mediul înconjurător. Dialogurile sunt rare iar rolul lor nu este de a ajuta la înţelegerea poveştii, ci funcţionează mai degrabă ca un zgomot de fond, de care se poate foarte bine face abstracţie. Povestea este destul de simplă, însa ceea ce scapă înţelegerii, este motivaţia anumitor acţiuni. Cauzalitatea este spulberată prin punerea spectatorului în faţa faptului împlinit, fără a-i da un traiect al întâmplărilor de până atunci, fără ca ce urmează să aibă o legătură aparentă.
Henry Spencer, jucat de Jack Nance ( Dune, Twin Peaks ) devine, peste noapte, soţ şi tată, fără a-i fi foarte clar cum a ajuns în acele ipostaze. Atmosfera de lume onirică este în primul rând creată de absurditatea, lipsa de logică, a întâmplărilor ce se desfăşoară pe ecran. Copilul, rezultat din neîmpreunarea lui Spencer cu soţia sa, este lucrul pe care nu îl mai poţi uita niciodată şi care face din Eraserhead un film deosebit. Nu neapărat cum arată copilul ci prin comportamentul său, prin faptul că transformă acel delir într-un coşmar bizar, ca să mă exprim şi eu în ton cu scenariul. „Man-made chicken” este o scenă rocambolescă de-a dreptul!
Eraserhead este clar un film experimental, o viziune personală şi fără inhibiţii a lui David Lynch. Este o peliculă făcută fără a ţine cont de reguli, de mentalităţi, liberă de constrângeri materiale. Interesant este faptul că, deoarece totul decurge încet în faţa aparatului de filmat, nu este absolut necesară o a doua sau a treia vizionare. Nu se întâmplă nimic precipitat, nu-i nimic ascuns privitorului. Sfârşitul, oricât de mult ar fi detestat de unii purişti, îl văd că pe o eliberare a personajului, o rupere de acea lume în care este ţinut forţat. Un zgomot de fond continuu, industrial, face să pară că personajele locuiesc în chiar inima unei fabrici imense. Filmul se închide, revenind întrucâtva la scena de început.
David Lynch l-a făcut în decursul a cinci ani, chinuit şi cu multe pauze în care actorii au fost nevoiţi să revină şi să-şi amintească personajul. Banii venind de obicei din partea prietenilor. În general filmarea s-a făcut folosind reflectoare brute, fără difuzoare de lumină, fără filtre, poate şi din cauza bugetului aproape inexistent. În acelaşi timp, în pofida tuturor problemelor legate de perioada mare în care au fost făcute filmările, montajul a fost făcut foarte bine, Lynch ştiind perfect tehnicile de editare. Nu sunt sincope majore, totul decurge cu aceeaşi viteză. Viziunile suprarealiste se vor regăsi în serialul Twin Peaks, mai finisate, mai atent concepute.
Eraserhead trebuie văzut, trebuie pus pe raftul curiozităţilor foarte bine făcute, care au ieşit din B-movies şi au urcat alături de producţii de acelaşi gen, cu bugete mult mai mari.
