Alphaville – călătorind printre galaxii cu maşina

Titlu: Alphaville: une étrange aventure de Lemmy Caution

Anul apariţiei: 1965

Regie: Jean-Luc Goddard ( a fost unul dintre promotorii nouvelle vague în cinematografie )

Scenariu: Jean-Luc Goddard

Gen: ştiinţifico-fantastic, nouvelle vague, neo-noir, suprarealism, distopie

a câştigat premiul Goldener Bär ( Ursul de Aur ) la a 15-a ediţie a festivalului internaţional de film de la Berlin în 1965.

Alphaville, capitală de galaxie (!), stăpânită de un regim dictatorial tehnocratic. Un oraş în care emoţiile nu au ce să caute, în care dacă arăţi prea multă empatie ajungi să fii omorât prin împuşcare şi lăsat să cazi în apa unei piscine, unde, dacă supravieţuieşti gloanţelor, eşti înecat cu graţie de un grup de înotătoare în dans sincron. Un popor căruia i se interzice gândirea liberă iar poezia şi iubirea sunt combătute. O lume în care un supercomputer, Alpha 60, a cărui voce este omniprezenta de-a lungul peliculei, controlează Alphaville prin nenumăraţii săi ochi şi urechi. O civilizaţie care foloseşte pe post de biblie un dicţionar şi este îndoctrinata în simbolismul inversat, în care înţelesul cuvintelor este opus.

Lemmy Caution este un agent secret ce se infiltrează în Alphaville cu o identitate falsă, pentru a vedea ce s-a întâmplat cu un alt agent, aflat în interior de mai mult timp şi de la care nu mai aveau niciun mesaj. În acelaşi timp trebuie să încerce să-l extragă pe un anumit om de ştiinţă. Sau să-l omoare dacă acesta se dovedeşte refractar la idee.

Filmat în întregime prin Paris, în general noaptea, pe coridoarele şi birourile unei singure instituţii, şi cea a unui hotel, printre elementele de design ce au definit acea epocă, denumită şi Atomic Age. De multe ori acţiunea se petrece sau începe undeva în afara câmpului vizual al camerei de filmat. Sunt scene în care personajele sunt încadrate doar pe un sfert, în care doar mâinile sau picioarele stau pe ecran pentru întreaga durată. Este evidentă trecerea în revistă a cât mai multor posibilităţi de a manevra o cameră de filmat, dar doar în anumite unghiuri şi de la o numită distanţă. N-am văzut încadrări de aproape, unde obiectivul aproape să se lipească de actor, nu am văzut unghiuri experimentale, unde să fim chiar în mijlocul acţiunii. Goddard n-a vrut să ducă filmul într-o direcţie prea neconvenţionala, l-a păstrat între anumite limite. Foloseşte aleatoriu, de vreo două ori, negativul filmării, iar în câteva ocazii agenţii de developare au avut diverse combinaţii, producând rezultate destul de interesante. Părerea mea este că Goddard s-a jucat mult cu acest film, mai mult decât cu celelalte, a experimentat mai intens, poate şi din cauză că îi permitea subiectul. O parte din atmosfera creată în film se datorează şi faptului că butaforia este contemporană dar acţiunea se petrece în viitor, într-o altă galaxie, prin acest contrast născându-se o răsturnare de perspectivă, un viitor deja trecut. Ţin minte că acest lucru m-a izbit cel mai tare, atunci când l-am văzut prima dată: o tehnologie învechită, dar care, cumva, paradoxal , reapare nu numai într-un viitor aproape imposibil, ci şi într-o altă galaxie.

Unele concepte din film sunt extrem de interesante: dicţionarul care se afla în fiecare cameră de hotel şi care se actualizează încontinuu. La un moment dat unui personaj i să ia vechea ediţie, în timp ce citeşte, şi i se înmânează nouă ediţie, în care lipseşte chiar cuvântul pe care îl caută. Oraşul este împărţit în două regiuni distincte, partea de NORD, unde ninge încontinuu şi cea de SUD, în care este cald.

Eddie Constantine, îl întruchipează pe Lemmy Caution, un personaj pe care el l-a mai jucat înainte de Alphaville şi după, şi care este de fapt invenţia lui Peter Cheyney, cunoscutul autor de literatură poliţistă. Aici îmbracă aceeaşi haină, o faţă imobilă, gesturi scurte şi repezite şi în general un aparent dezinteres faţă de oricine şi orice. Impresia lăsată este aceea că în Alphaville a improvizat destul de mult, şi pe linie de dialog şi pe linie de interacţiune cu celelalte personaje. Este un personaj care se mişcă liber, constant, cu aceeaşi viteză şi care apelează la ajutorul pistolului fără să cântărească prea mult situaţia.

Scenariul în sine este parcă ieşit din mintea unui dadaist, Jean Cocteau ar fi fost mândru de el. A suferit evident multe modificări de-a lungul turnării, şi aşa cum spunea şi Goddard, nu a avut decât o idee generală a poveştii. Nu cred că aş greşi prea mult spunând că filmul pluteşte este mai degrabă pe apele neo-dadaismului, decât pe cele ale nouvelle vague, new wave, chiar dacă ele sunt interconectate.

Ne reîntâlnim cu Eddie Constantine, în rolul lui Lemmy Caution, în Allemagne 90 neuf zéro din 1991, în regia aceluiaşi Jean-Luc Goddard. Un film ce se vrea continuarea lui Alphaville, dar care, părerea mea, nu are nicio legătură.

Muzica lui Paul Misraki, un compozitor extrem de căutat la vremea lui, face o coloană sonoră normală, fără să experimenteze cu nimic, foloseşte alămurile în mod clasic al filmelor de acţiune a acelor ani, fără o temă proprie, fără personalitate.