Autor format în mediul cenaclier timișorean, Costel Baboș s-a născut la 27 iunie 1962, în localitatea Mal din județul Sălaj. Având de timpuriu înclinații spre creația artistică, a fost elev de gimnaziu la Liceul de Arte Plastice, pasionat de pictură, ulterior de chitară clasică, în cele din urmă de fotografie. Cu toate acestea, s-a orientat profesional spre o disciplină tehnică, absolvind Facultatea de Chimie Industrială de la Institutul Politehnic „Traian Vuia” din Timișoara. 

 

La fel ca multor altora, CPSF i-a declanșat interesul pentru gen, dar primul roman care i-a stârnit cu adevărat imaginația este o scriere de Voicu Bugariu, Sfera. A fost membru al clubului „Helion”, în cadrul căruia ocupa la începutul ultimului deceniu din secolul trecut funcția de vicepreședinte și modera ședințele de lectură. În 1993 încearcă să se stabilească în Marea Britanie, de unde se va întoarce curând în țară, ca să plece din nou, în 1996, de data asta în Canada. La Windsor, Ontario, va trăi la început din angajamentele realizate prin profesia sa de chimist, reluând totuși – după mai mulți ani de pauză – contactul cu literatura; la un moment dat devine secretarul literar al clubului „Luceafărul”, fondat de românii din Windsor cu preocupări pentru creația în domeniu. În țară debutase în 1982, în revista Helion, publicând apoi proză scurtă fie în Jurnalul SF, Paradox și Helion, fie în reviste și ziare timișorene care acceptă sporadic SF-ul: Orizont, Orient Latin, Renașterea bănățeană, Gazeta de Vest. A debutat editorial cu volumul Un om din Wayfalua (1994), căruia îi va da o ediție nouă, amplificată, în 2009: Un om din Wayfalua și alte povestiri. A publicat și cărți fără tangență cu genul: Probleme bărbătești (2004), romanul autobiografic Aș crede în Dumnezeu (2005) și un volum construit pe o formulă eclectică (pagini de proză, corespondență veritabilă sau fictivă, jurnal), intitulat EPistolar (2011), care include totuși și aluzii din domeniul F și SF. Până la emigrare, a obținut câteva distincții, între care premiul special al juriului la Concursul național de creație literară „Mihai Eminescu” (Oravița, 1992), pentru schița Un om din Wayfalua. În 2014 începe să se preocupe de muzica electronică, editând ulterior câteva albume: Prima dimineață după ce-ai murit (2018), Godin/Osul din spate (2018), Evoluția unei specii noi (2019), 22 de povestiri despre univers (2019), Cântece de dragoste și alte cântece din Constelația Ursa Major (2020) și Choralis. 

Confruntat cu obiceiurile culturale de pe continentul american, unde scriitorii profesioniști sunt cei care pot trăi din scris, se consideră doar un amator. Povestirile sale pleacă dintr-o realitate rememorată, cu personaje fixate într-un flux personal de imagini, dar în a căror viață și evoluție literară povestitorul acceptă că se implică „atât indirect cât și direct, uneori de-a dreptul brutal”. Până și Wayfalua, lumea de care autorul și-a legat indisolubil imaginația, stă ancorată undeva, în realitate, dar într-o realitate istorică explorabilă cu un echipament de crononaut. Atestat documentar, satul cu acest nume pare să fi dispărut în urmă cu trei sute de ani, deși el exista efectiv, lângă comuna Cizer (terra Caesar, atestată astfel în scris la 1219), într-o structură socială românească peste care s-a suprapus în timp administrația maghiară. Aflată, la mijlocul secolului al XV-lea, în miezul unei dispute între familia Bánffy şi cea a Chyzerilor, localitatea își putea revendica, menționate documentar, numele „voievodului Petru din Cizer la 1449 şi al voievodului Grigore Baboş care conducea în 1594 peste crainicii satelor Cizer, Boian, Poniţa, Hurez, Stârci, Ratin şi Wayfalua”, încât sefistul de astăzi se amuză discret că se poate lăuda cu descendența lui voievodală. Revendicându-și, prin urmare, ca „om din Wayfalua”, un teritoriu existent-inexistent, real odinioară și accesibil astăzi doar prin mijlocirea imaginației afective, Costel Baboș își începe cariera literară cu texte inspirate din viața rurală, marcate puternic și de influența folclorului. Orientarea aceasta reprezintă inițial o înclinație naturală a autorului, dar și efectul unui pariu cu sine însuși, despre care vorbește într-un interviu:

 

„Am citit, odată, la Clubul Helion, o nuvelă despre un unchi de-al meu țăran. Prin ’88, cred. Toate personajele mele erau țărani, mai puțin eu, orășeanul. Și la sfârșit, după lectură […], s-a ridicat Gyuri Györfi și a comentat la modul cel mai serios că nu am habar de viața de «la țară». Eram încă la primele mele încercări în literatură. Eu mă născusem la sat, am copilărit primii mei doi ani pe acolo, iar mai târziu am petrecut foarte multe din vacanțele mele școlare la țară. Nu mi-a căzut deloc bine. M-am supărat, am și suferit. Și în ziua aceea am hotărât că următoarele mele texte vor fi numai cu țărani. Pot să spun că m-a ținut destul de mult încăpățânarea asta. Dar am vrut să demonstrez că nu e vorba de necunoaștere, ci doar de exprimare artistică, exprimare pe care am câștigat-o mai târziu, dacă am câștigat-o, prin transpirație.”

 

Culegerea Un om din Wayfalua reprezintă corolarul acestei maniere întâlnite mai rar în genul nostru, poate și din prejudecata că SF-ul, pentru a se exprima convingător cu temele sale speciale, pretinde medii intelectuale deschise pentru tehnologiile avansate și speculația științifică, în vreme ce spațiul rural, cu mentalitatea lui specifică, ancorat temeinic în tradiție și în prejudecăți fixate la modul folcloric, ar constitui o lume complet refractară față de experiențele culturale imaginate de SF. Costel Baboș însuși sesizează problema, acceptând că preferă incursiunile în fantastic, dar și acestea nu ca rezolvări cu caracter prioritar, ci cu efect de sugestie și coloratură:

 

„Dar eu nici măcar fantastic nu scriu, mai degrabă propun texte cu tentă fantastică, mult mai aproape de absurd, insolit și neobișnuit. Uneori mă împrumut din recuzita science-fiction pentru a crea atmosferă, însă foarte rar folosesc o idee SF ca temă centrală.”

 

Precizările acestea sunt importante pentru a înțelege felul cum se raportează autorul la genurile marginalizate de curentul principal al literaturii, după ce, pe de altă parte, Costel Baboș produsese pentru fișa sa biografică destule dovezi de iubire față de fandomul românesc, în ipostaza sa particulară reprezentată de mișcarea SF timișoreană. El recunoaște fără nicio urmă de ezitare că, înainte de a-și începe experiența occidentală, se implica „trup și suflet” în organizarea sesiunilor și revelioanelor „Helion”, ba chiar începuse să și „modereze clubul” în locul lui Cornel Secu, care, lansat în afaceri, „nu mai avea atâta timp, deși se străduia să fie prezent la întâlniri”. Fostul cenaclist evocă din Canada, cu o emoție deloc străină de o caldă sentimentalitate, figurile colegilor de pasiune sefistă, între care, în ciuda evoluției scrisului său spre orizonturi mai puțin contaminate de temele anticipației, se va simți în continuare de-al casei. 

 

„La «Helion» l-am cunoscut pe Willy Jäger. Şi pe Jimmy- Giagim care, fiind asistent sau infirmier la spital, lua tot felul de pastile, cu pumnul. În tot felul de combinaţii. A şi murit destul de devreme. Se droga adică. Cu medicamente. Dumnezeu să-l ierte. Apoi i-am cunoscut pe Silviu Genescu, Dorin Davideanu, George Terziu şi pe Liviu Pârvan. Constantin Cozmiuc… încerc să mi-i amintesc pe fiecare, practic mi-e imposibil. Lucian-Vasile Szabo şi soţii Alexandru. Şi Laurenţiu Nistorescu. Şi, desigur, Cornel Secu, marele şef. De fapt, Cornel Secu însemna «Helion», iar «Helion» însemna Cornel Secu. Cel puţin aşa vedeam eu lucrurile pe atunci şi aşa le văd şi acum, gândindu-mă retroactiv. El ducea în spate totul şi totul acela pivota în jurul lui. Coordonator, critic și foarte bun organizator. Îngrozitor de bun. Fără el s-ar fi ales praful. Iar eu, probabil, n-aş mai fi inventat nimic din toate acestea. Marcel Luca, Dan Chendi, Adrian Muscă… ceilalţi au venit după mine. Cornel a reuşit să facă din «Helion» cel mai puternic cenaclu de literatură de anticipaţie din ţară. Împotriva tuturor. A bucureştenilor, în primul rând, care sufereau dacă nu erau ei cei mai cei, cu aerul lor de înălţime (a se citi capitală). Mitici, cum îi numim cei din provincie. Doamna Ghiţă, Tudor Beşuan, Gabi Zănescu, Cotizo, Val Antim (Dumnezeu să-l odihnească), Traian Urdea, Ovidiu Guleş, Traian Abruda, Szász Géza (Dumnezeu să-l odihnească şi pe el), Ovidiu Bîtan, ehei. Apoi Silviu s-a căsătorit cu Antuza. Vali Chelba, Reghine, Duşan Baiszki, Darius Hupov, fraţii Marinescu, fraţii Bancu, iar cei de care nu-mi amintesc să fie sănătoşi. Revista Helion a luat câteva premii internaţionale, iar buletinul Biblioteca Nova era o publicaţie de critică literară unică în peisajul românesc de atunci. Din când în când, mai trecea şi Viorel Marineasa ori Lucian Ionică. Destul de rar, e drept. Cornel Ilioane şi doamna Avram… Prin club, între timp, s-a perindat multă lume, însă puţini veneau săptămână de săptămână, constant, ani la rând, ca mine (hai să mă laud şi eu cu ceva)…”

 

În consecință, nu vom putea citi evocările unor întâmplări cu specific rural din creația sa complet detașați de universul SF, cu atât mai mult cu cât, din când în când, apar în ele străfulgerări ale unor elemente ce țin efectiv de acest domeniu. Dacă în schițe ca Poveste neterminată cu o pisică moartă și Petru din Sticlă elementul straniu tinde să se apropie, bunăoară, de fantasticul de sorginte folclorică al unui Ion Agârbiceanu, în lucrarea intitulată Povestind în drum spre oglindă, construită modern, evoluția narațiunilor îngemănate e ciclică, imaginile se reflectă multiplu, ca răsfrânte de oglinzi infinite, sau ca reluate în spații paralele, parțial decalate între ele, contribuind prin aceste artificii cunoscute și în fantastic, și în SF, la desfășurarea, cu sincope abil ritmate, a motivului poveștii fără sfârșit. Tot ciclic evoluează și Soldatul în cele două schițe care îi sunt rezervate. Apariția lui este intrigantă pentru martorii scenelor, întrucât nimeni nu știe unde se duc tinerii pe care enigmaticul personaj îi ia cu sine. Războaie recente în zonă nu sunt, iar cele vechi, „ale crucii împotriva păgânilor”, de care mai amintește memoria bătrânilor, au o rezonanță ironică în ultimele generații. O ipoteză merge inevitabil spre răpirile extraterestre, așa cum lasă să se înțeleagă, discret, naratorul:

 

„Eu unul nu știu ce să cred. Sper doar că, într-o zi, mă va lua și pe mine și atunci voi afla și eu adevărul. Cel mai mult aș dori să aflu la ce-i folosesc bidoanele acelea pe care le poartă în spate și par atât de grele; și la ce-i servește tubul ce duce de la ele spre gură; și pentru ce poartă pe cap ceea ce poartă. Și-apoi hainele sale de un alb strălucitor, fără nasturi, fără fermoare, fără șireturi, de parcă ar fi propria sa piele.”

 

Odată desprins de urgența subiectelor și personajelor din spațiul rural, autorul se concentrează asupra experienței sale canadiene, pe care o interpretează cu aceeași degajare umoristică, fie în calitate de narator „clasic”, fie printr-un interpus, parțial alter-ego, parțial personaj: Dorian Duma, cel în numele căruia Costel Baboș a deschis pe Internet până și un blog menit să îl reprezinte pentru publicul larg. Cu povestirea intitulată Via Italia începe un ciclu al vieții de imigrant, descris tot în cheie comică, în ciuda faptului că zbuciumul și deruta imigrantului aflat mereu în căutare de job au dramatismul lor incontestabil. Pe fondul stresului produs de continua navigare a personajului printre oferte aflate sub nivelul calificarii sale profesionale, dar și printre figuri pe cât de dubioase, pe atât de pitorești ca limbaj și atitudine, întâlnim și motivul ce ne interesează: familia soților chinezi Wu, cu un ipotetic statut de mutanți, întrucât de la vârsta lor septuagenară întineresc inexplicabil și, la fel ca alți mutanți din SF-ul anglofon (dar și din cel clasic românesc), sunt nevoiți să migreze de-o parte și de alta a frontierelor ca să-și trăiască viața feriți de reacțiile previzibile ale curiozității sau invidiilor omenești.

Prozele adunate în volumul EPistolar (grafia titlului cultivă, evident, o intenționată ambiguizare de sensuri) prelucrează fie ecouri din viața de imigrant, fie amintiri dintr-o copilărie petrecută în decor bănățean, unde cu greutate mai pot fi separate scenele reale de cele inventate; și, de altfel, o asemenea operație chițibușară nici nu contează în contextul general al evocărilor lui Costel Baboș. La nivelul lor realist, povestirile mizează pe personaje credibile ca limbaj și ingenuitate, inclusiv pe un dozaj expert al comicului, capabil să dea până și expresiei triviale un sunet natural, chiar agreabil. Conform unei strategii cu care cititorul începe să fie pe deplin familiarizat, din loc în loc apar turnúri spre fantasticul straniu, spre SF. În Conspirația muzicii, un copil dispărut pe neobservate din mijlocul unei miuțe jucate pe stradă reapare după o fractură a timpului care pentru el înseamnă zece minute, iar pentru ceilalți o săptămână, cu toată panica stârnită de o asemenea dereglare temporală, pe care ne-o amintim de altfel, modelată în alte circumstanțe, și dintr-o povestire a lui Mircea Eliade (Douăsprezece mii de capete de vită). Un posibil astronaut este evocat în Maratonul paltoanelor, având și el costumul alb și casca transparentă, ca soldatul din mai vechile schițe ale lui Costel Baboș, și învârtindu-se pe lângă un portal ivit între niște boscheți, unde așteaptă să i se aducă insectele dispărute din lumea lui. Personajul-copil balansează între tulburare, incredulitate și dorința ca întâlnirea lui de gradul III să fie adevărul adevărat:

 

„– Dar există extratereștri?

– Există, mi-a răspuns el, moale și plăcut ca o adiere.

– De unde vin ei?

– De pe alte planete.

– Adică sunt extra planetari?

– Da.

– Adică de pe alte lumi?

– Da.

– În lumile acelea există insecte?

– Nu.

– Nu-mi pot imagina o lume fără insecte. Nouă ne prisosesc, ce s-a întâmplat cu ele?

– Au evoluat, câteva specii au ajuns inteligente și le-au exterminat pe celelalte, apoi au dispărut și ele datorită catastrofei ecologice de care ți-am pomenit.

– Acum înțeleg.

Dar nu înțelegeam.”

Virajul spre SF ține aici, bineînțeles, de ludic, chiar dacă nu întotdeuna și de o intenție parodică. Dar nici aceasta din urmă nu lipsește, precum în schița intitulată Ținutul mănăstirilor, unde un personaj implicat marginal în tulburările revoluționare din 1989 ține morțiș să-i citească unui partener de distracție bahică un fragment din romanul său Octanolii atacă. Astfel de intenții sunt și mai vizibile în povestirea Gărgăuni, care are atașate mai multe scrisori adresate de Dorian lui Ovidiu Bufnilă și unde șarja amicală privește stilul, de o neostoită speculație tehnico-metaforică, al colegului de generație evocat. Un zâmbet afectuos și totodată ironic ține să se răsfrângă și asupra altor sefiști notorii, mulți din cenaclurile timișorene (dar nu numai), evocați în asalt de Costel Baboș în puzderia de dedicații multiple cu care se deschid marea majoritate a textelor sale: Constantin Cozmiuc, Cotizo Draia, Viorel Marineasa, Virgil Nistorescu, Dănuț Ungureanu, Dan Doboș, Radu Pavel Gheo, Silviu Genescu și mulți alții. Tinzând, în esență, spre „marea literatură”, Costel Baboș nu se rușinează de legăturile sale durabile cu SF-ul românesc.