Exhalation de Ted Chiang

Ted Chiang are la activ patru premii Nebula, patru Hugo și patru Locus. În plus, scenariul filmului Arrival e după o povestire de-a lui. Nu se mai punea problema să-i „amân” ultima carte nici cu o zi! „Exhalation” conține nouă povestiri de sine stătătoare și a apărut în 2019, iar traducerea în română, Exalare, în 2020 la editura Nemira.

După mine, proza lui Ted Chiang reprezintă ce are mai bun de oferit literatura science fiction, dar ea nu trebuie citită doar de iubitorii de science fiction pentru că există aici, în Exalare, un teren comun cu literatura obișnuită: poveștile lui au suflet și umanitate ce depășesc cadrul SF-ului tipic. 

Unele din povestiri sînt de-a dreptul filozofice și aici trebuie să menționez „Omphalos” (grecescul pentru „buric”), scrisă din perspectiva unui arheolog care se declară a fi om de știință ce-și desfășoară activitatea de cercetare în domeniul găsirii dovezilor Genezei. Și dovezi sînt destule pentru că acțiunea se desfășoară în zilele noastre, numai că avem de-a face cu un „prezent” modificat (sau cu așa numita „realitate alternativă”). Așa că Dorothea Morrell urmează să vorbească la o conferință științifică despre arbori primordiali și fosile de scoici preistorice din perioada Genezei. Dovezile că lumea a fost creată de Dumnezeu sunt cât se poate de clare: la trunchiurile fosilizate ale arborilor primordiali inelele anuale de creștere dispar la un moment dat, cum înainte ca lumea să fie creată (de divinitate) nimic nu exista. Primii oameni, primii arbori și primele scoici au fost create de Dumnezeu din neant și, de altfel, în realitatea alternativă din universul Dorotheei, există niște mumii descoperite în deșertul Atacama ale „oamenilor primordiali” – acei oameni făcuți de Dumnezeu (și nu născuți), astfel că nefiind necesar un cordon ombilical, acelor mumii le lipsește buricul.

Pentru că pe trunchiurile acelor copaci, există un punct de la care inelele de creștere se opresc. Numărând înapoi dinspre prezent, cel mai vechi inel de creștere s-a format acum opt mii nouă sute doisprezece ani. Nu există inele de creștere înainte de asta, le-am spus, pentru că acesta este anul când Tu, Doamne, ai creat lumea. În centrul fiecărui copac al acelei ere se găsește un cerc perfect din lemn omogen, clar, și diametrul ariei fără cercuri indică mărimea copacului la momentul Creației. Aceștia sînt copacii primordiali, creați direct de mâna ta și nu crescuți prin sădire. Le-am spus că absența inelelor de creștere în secțiunile acelor copaci sunt la fel de semnificative ca inexistența buricelor la mumiile din Atacama.

Fără să divulg mai mult, povestea e superbă, scrisă după toate regulile artei – o adevărată „delectare intelectuală”. După părerea mea ar trebui să fie lectură obligatorie atât pentru credincioși cât și pentru atei.

După ce am terminat-o de citit, m-am întrebat de unde oare i-a venit ideea acestei povestiri?  (Am obiceiul ca atunci cînd îmi place o carte să caut mai multe despre autor, incluzându-se aici lecturarea de interviuri și a altor recenzii, etc). Ei bine, în 1857 un om de știință englez, Philip Henry Goose, chiar scrie o lucrare în care încearcă să împace Geneza cu descoperirile științifice ale acelor vremuri. Așadar este un text cum ar fi fost el scris de Philip Henry Goose dacă acesta ar fi trăit în 2020. Dar adăugați aici sarcasmul (în stare latentă) și implicațiile filozofice, ramificațiile gândite de Ted Chiang pentru secolul nostru.

Ideile dezvoltate de Ted Chiang sunt cu totul și cu totul originale, mai mult, el este un creator de noi domenii în SF – cum pînă la el nu am citit povestiri ce juri că sunt luate copy/paste din „1001 de nopți” dacă autorii anonimi din Evul Mediu s-ar fi gândit la vremea respectivă la proza SF. De fapt, cu un astfel de stil s-a lansat în 1990, anul publicării povestirii „Turnul Babilonului”. 

În Exalare, Ted Chiang continuă cu câteva povestiri de acest gen. În „Neguțătorul și poarta Alchimistului” e vorba despre un portal de trecere din prezent în trecut, doar că „făuritorul de porți” poate face unele mai simple, cu care te întorci în trecutul recent de acum cîteva secunde sau unele mai complicate pentru a reveni cu zeci de ani înapoi.

Bashaarat și-a introdus brațul prin cerc prin partea dreapta, dar nu a ieșit nimic prin stânga. În loc de asta, a fost ca și cum brațul era secționat de la cot iar el își flutura ciotul în sus și-n jos și, după aceea, l-a scos afară intact.

Nu mă așteptasem să văd un om învățat ca el să facă un truc de magie, dar fusese bine realizat și am aplaudat politicos.

– Acum așteaptă un moment, a spus făcând un pas în spate.

Am așteptat observând atent, un braț a ieșit afară din cerc prin partea stângă, fără ca un corp să-l susțină. Mâneca pe care o purta se potrivea cu cea a robei de pe Bashaarat. Mâna a fluturat un sus și în jos, apoi s-a retras înapoi în cerc până când a dispărut.

Primul truc mi se păruse o pantomimă inteligentă, dar acesta din urmă îmi păruse mult superior, pentru că piedestalul și cercul erau clar prea înguste pentru a putea ascunde un om.

– Foarte inteligent! am exclamat.

Fără să traduc prea mult pentru a vă demonstra (eu am cartea în engleză), trebuie să mă credeți pe cuvânt: dialogurile merg strună. Scriitorul este destul de apt pentru a realiza personaje credibile, care evoluează și se transformă sub ochii noștri, cum se întâmplă în cea mai lungă dintre povestiri: „Ciclul de viață al obiectelor de software”.

Aici avem de-a face cu o lume virtuală, gen Second Life, în care se pot crea avatari și personaje luate și construite de la zero. Personajele virtuale au la început comportament de copii nou-născuți. Totuși ele se comportă ca niște forme de AI care procesează intuitiv informația apoi tot ele singure își corectează erorile, își dau propriul feedback și aleg de capul lor cea mai bună opțiune. Cu alte cuvinte, în timp, își formează o gândire proprie și un set de valori pe care tu, ca proprietar o poți influența dând răspunsuri bune sau mai puțin bune. Cînd nu e mulțumit atunci AI singur realizează că ceva îi lipsește – o anume informație care ar conduce la o decizie și mai corectă. Ca o ființă umană. Mai tîrziu în povestire, realizatorii programelor crează opțiunea ca, aceste programe ce formează entitățile AI în jocul gen Second Life, să poată „evada” din virtual în real cu ajutorul unor “costume” de roboți. La început, roboțeii sunt asemeni unor copii neștiutori și naivi, dar pe măsură ce cunoașterea lor evoluează, și dorințele lor se schimbă. Mentorii lor sînt puși în dileme din ce în ce mai complicate iar problemele de etică sau moralitate sunt ceea ce ține povestea palpitantă.

Genul de povestiri SF ale lui Ted Chiang ar trebui să se numească “SF intelectual”. Tehnica lui constă în a introduce o singură idee sau paradox apoi de a-l dezvolta și dramatiza. Poate cu excepția poveștii scrise din perspectiva unui papagal inteligent. În cazul acesta povestirea nici nu este SF. Chiang doar a citit în National Geographic despre studiul real asupra lui Alex, papagalul antrenat de o psiholoagă în domeniul inteligenței animalelor. Alex cel real ajunge să comunice la nivelul unui copil de cinci sau șase ani (https://en.wikipedia.org/wiki/Alex_(parrot).

Exalare are pe Goodreads patru stele din cinci.

Eu i-aș da nouă din zece.