Cum mi-am salvat lumea

Știam că venise toamna; oricum, nu conta foarte mult, pur și simplu știam și asta era cel mai trist:  faptul că urma să fie ultima toamnă dacă nu îmi salvam lumea.

Lângă casa noastră, numărul 117, umbrele se lungeau pe gazon iar păsările cutreierau un cer întunecat, bătând din aripi cu atenție, mute, de frică să nu trezească ce avea să vină.

Dora era în bucătărie spălând vasele. Mâncasem pe săturate, cartofi fierți cu fasole verde, friptură de vită, salată și spre sfârșit ne-am umplut paharele cu vin roze demisec.

Îmi iubesc soția. Privind-o am realizat că, într-un fel, poate gândul acesta a ajuns cumva către ea, atunci și acolo, către partea ascunsă din ea unde eu îmi țineam ascunsă iubirea. Uneori mă amuza ideea de a trimite gânduri în eter sau către cineva anume, unele mai vechi, altele proaspete, de moment. Făcusem un obicei din a înfățișa în spatele ochilor diverse momente sau situații care erau doar rodul imaginației mele desigur, dar care la fel de bine se puteau întâmpla dacă mă concentram și viziunea era clară.

De pildă, cu o lună în urmă mi-am înfățișat o plajă pustie, doi oameni și un coș de nuiele. Briza îi agita femeii eșarfa albastră iar bărbatul, eu, o sărutam după ureche. Această viziune nu m-a părăsit timp de o săptămână, iar cînd a venit timpul, un curier ne-a anunțat că am câștigat o vacanță la malul mării. Am râs și am dansat în acea zi și am continuat până spre miezul nopții când am făcut dragoste, ascunși sub așternuturi, plănuindu-ne viitorul.

Cu un an în urmă, în timp ce Dora se chinuia cu dureri de oase, într-o seară, stăteam întinși pe canapea așteptând. Făceam asta în mod natural, deși nu știam ce așteptăm sau dacă așteptam, propriu zis. Într-adevăr, pentru un observator ar părea doar un cuplu în casa lor stând pe canapea. Noi, însă, simțeam altceva chiar dacă nu o spuneam.

Și atunci m-a lovit: ce ar fi dacă Dora ar putea să danseze din nou, ce ar fi dacă vara ne-am putea înscrie într-un club de dans și, de două sau trei ori pe săptămână, să mergem gătiți de gală pe   ringul de dans? Ce ar fi dacă, mâine dimineață, Dora s-ar trezi și durerea să fi fost un vis urât?

Am adormit sub ceasurile din sufragerie, cu timpul lor leneș și capul Dorei sprijinindu-se de umărul meu.

A doua zi, m-am trezit sub razele dimineții un nou om. Aerul de iunie promitea minuni iar Dora îmi zâmbea din colțul gurii cu capul plecat spre fruntea mea. Am sărutat-o și am sorbit esența tuturor amintirilor închipuite, sau adevărate, și zeama dulce a fructului care ne unea.

***

Era octombrie când bărbatul în negru a bătut la ușă. Șoaptele frigului îl însoțeau, când am deschis ușa am început să tremur și mi-am strâns mai bine capotul în jurul meu.

– Bob… a început bărbatul.

– Da. Cu ce vă pot ajuta?

Purta un costum negru cu materialul subțiat și o pălărie din fetru tot neagră cu o bandă care fusese odată albă, dar se îngălbenise cu trecerea timpului. Ducea în mâna dreaptă o servietă ponosită. Deși avea înfățișarea unui comis voiajor, zâmbetul său și tristețea din ochi mă ducea cu gândul la o persoană în doliu sau suferind de dureri cumplite.

– Mă numesc Oswald Henry. Am o propunere pentru voi.

– Noi? am spus, gândindu-mă de unde știa că sunt căsătorit.

– Exact. Nu vă răpesc mult timp, promit.

– E în regulă, scumpule, interveni Dora din spate. Sunt sigur că domnul Oswald este obosit după un drum lung. Limonadă în camera de oaspeți, domnule Oswald? 

– Vă mulțumesc pentru ospitalitate.

Ne-am așezat unul în fața celuilalt, eu pe canapea, iar Oswald pe fotoliul preferat al Dorei.

M-am străduit să nu insinuez în tonul meu aversiunea, însă nu mi-a reușit. Oswald a făcut o grimasă scurtă apoi a zâmbit ca și cum și-ar fi adus aminte unde se afla, sau o glumă bună i-a trecut prin cap. Avea dinți galbeni, ca ai fumătorilor, neobișnuit de lungi. Buzele groase se depărtau încet, de parcă omul avea grijă să nu le rănească, ca și cum acele buze încă mai poartă amintirea când acei dinți au…

– Am pus și două lingurițe de miere, sper că nu vă deranjează. Bob al meu e înnebunit după miere.

Dora s-a așezat lângă mine cu mâinile împreunate în poală. Mirosea a lavanda și fân proaspăt.

– Exact cum îmi place, doamnă. Vezi, Bob, deja avem un lucru în comun. Pot să-ți spun Bob, nu te superi?

– Da… mă rog, în fine, ascultă, despre ce e …

– Vorba? Un nimic, un fleac, dragă Bob. Un lucru minor pentru cineva ca tine. O mică atenție, o plăsmuire, un avânt pe care ni-l poți oferi, o donație…

– Mai exact, ce?

Dora tresări și îmi puse o mână pe umăr.

– Vrem să salvezi lumea, spuse Oswald.

***

– De ce azi, din toate zilele? l-am întrebat.

– Azi a venit toamna și ne temem pentru lume, aproape că silabisi Oswald. Zilele sunt scurte și întunericul sosește mai devreme, durează mai mult și, uneori, zilele ploioase sunt sore vitrege cu nopțile, fără lună și stele. Se infiltrează, din ce în ce mai mult, în zile și le găurește.

– Le găurește?

– Întocmai, Bob. Ai văzut și tu aceste găuri. Sunt abisuri, anormalități, locuri de unde oamenii se întorc foarte greu sau mor. Puii de pisică, sau păsările, pășesc fără să vrea în găuri și mor. Știai că o picătură de ploaie cade întotdeauna undeva în lume atunci când un suflet este pierdut, chiar dacă cerul este senin? Oamenii se îmbolnăvesc, suferă, mor, și suferința este trecută mai departe, un voal amar care acoperă existențele pustii ale celor dragi.

– De ce eu?

– Pentru că tu visezi, Bob.

Oswald se aplecă și așeză servieta pe masă.

– Ai aici tot ce aparține viitorului. Ți-aș spune să nu te grăbești, dar timpul e important. Doar un vis, Bob, în care lumea e beată de pace și vară.

Și cu asta se ridică, își așeză pălăria pe cap și se înclină curtenitor spre Dora.

– Mai ai timp până la noapte, Bob. E de-abia trecut de prânz, spuse uitându-se la ceas.

Plecă și închise ușa încet. În urma sa persista un miros de naftalină și haine putrezite așezate pe oase antice.

Am rămas cu Dora pe canapea uitându-ne la servieta neagră a străinului. Deasupra noastră, ceasurile au început din nou să ticăie.

***

Dora era în bucătărie preparând cina. Orele se prelingeau ca un sirop amar într-o mare de iarbă.

Cînd am deschis servieta, era trecut de ora șase.

Clapele metalice erau ușor ruginite iar pielea din exterior crăpată. Înăuntru, un teanc de fotografii ținute împreună cu ajutorul unei benzi elastice.

– Vrei un pahar cu bere, dragă?

– Nu…nu acum, Dora.

Prima fotografie înfățișa o femeie de treizeci… treizeci și cinci de ani, pozând într-un parc alături de cei doi căței pe care îi ținea aproape de ea, în lese. Purta o haină scurtă din piele, roz somon și ochelari de soare cu rame groase, cu lentile albastre. Pesemne că era o zi cu vânt puternic- părul negru îi era răvășit peste umeri și, în sus, ca ațele unor zmei imaginari. Nu se vedeau alți oameni in fotografie în acea zi.Clădirile din spatele ei păreau scăldate într-o lumină portocalie, difuză. Nu am descoperit imediat sursa ei, însă parbrizul unei mașini arăta vag forma unui nor în formă de ciupercă.

Am tresărit și am scăpat fotografia pe mochetă.

Nu știa!

Și apoi un alt gând: ultima fotografie cu ea în viață încă, o oprire teoretică a timpului, un nod în cursul curgerii sale.

A doua fotografie arăta cum doi tineri, bărbat și femeie, încercau să prepare carnea la grătar, deși, până la momentul imortalizării, toate bucățile de carne erau arse. Casa din spatele lor era scăldată în aceeași lumină portocalie.

Doi îndrăgostiți sărutându-se pe o plajă pustie; un om hrănind pisicile în fața casei; o mamă alăptându-și puiul pe peluză sub privirea ocrotitoare a tatălui.

Dumnezeule! Toși vor muri și nu știu!

Nu știu!

Transpirasem și respiram sacadat. Din bucătărie, o auzeam pe Dora cum taie legumele. Afară, un camion claxona, iar ceasurile din sufragerie băteau secundele cu ciocanele lor grele.

Mexico City, 2043.

Paris, 2043.

New York, 2043.

Delhi, 2043.

Erau date de pe spatele fotografiilor.

Acum știu cînd va veni sfârșitul.

Acum știu, dar oare…

M-am repezit spre teancul de fotografii cu degetele ca niște gheare de ceară, căutând, probând, aruncând și sperând. Ultima redută a bietului om, redus la un obiect de la care se așteaptă ceva. Am văzut cupluri, animale domestice, fermieri și utilajele lor sub umbra colorată a sfârșitului; bătrâni și muncitori, despărțiri și femei cu cearcăne mistuite de lipsa celui iubit, copii cu cornete de înghețată în mâini alergând pe câmpuri de verde și galben.

Stăteam pe o pajiște sprijinit în cot. Sub mine era întins un pled lucrat de mână cu motive indiene. Țineam în mâna dreaptă o fotografie cu susul in jos. Era fotografia Dorei. Aveam cearcăne și slabisem considerabil, cămașa albă atârna peste un trup împuținat, măcinat de griji, pregătit să piară și el.

Am văzut data din spatele fotografiei: 

Jefferson City, 2043.

Apoi totul a devenit negru și am plutit.

***

Cerul era rotund și albastru.

Mă aflam într-un deșert mărginit de culmi ruginite. Praful dansa în jurul meu, se depunea pe haine și îmi intra în gură. Eram întins dar puteam vedea în jur. Toată scena s-a dizolvat și am fost purtat spre o casă cu coloane de cristal și apă proaspătă cu oglindirea cerului în ea. O muzică dulce se revărsa în încăpere odată cu mirosuri îmbietoare de fructe și miere.

Gazda mea pășea grațios pe podeaua de alabastru. Purta o robă albă și sandale din lemn. Avea mâinile împreunate în față și poziția trupului în timp ce mergea dădea de înțeles că urma să primesc o lecție sau să fiu instruit în chestiuni importante. Ochii săi însă, emanau blândețe și o înțelegere fără margini.

– Eu sunt Tatăl, spuse el. Te afli aici.

– Aici, unde?

– Vino, bea și osteiește-ți setea.

Am băut din fântâna din mijlocul încăperii și l-am urmat. Eram gol dar asta nu mă deranja. Un stol de păsări verzi și-a luat zborul din spatele unei coloane. Tatăl se opri să le urmărească și le făcu cu mîna.

– Interesante creaturi, păsările, spuse el. Mereu agitate, în zbor, mâncând, privind câteva clipe, zburând, zburând, zburând. Pot să-ți spun Bob?

– Da, sigur..

– Te afli aici și asta e important. Important pentru toată lumea ta.

– De ce spui asta? Fotografiile, Jefferson City, acei oameni, oamenii, Dora, și Dora, oh Dora…

– Înțeleg. Nu ai motive să te temi. O vei întâlni în curând. Este important pentru tine, da?

– Ddda…

– Vino. Cred că ai multe întrebări, visătorule.

Am trecut de șirul de coloane și am pătruns într-un hol care se îngusta și se transforma într-un tunel. La capătul său, am pătruns într-o sală circulară luminată de globuri galbene suspendate în aer .Mai mulți oameni goi se bălăceau și sporovăiau în bazine cu apă parfumată.

Tatăl mă opri cu blândețe în prag.

– Toți visătorii și perechile lor. Toți și-au salvat lumile.

– Dar servieta? Cum rămâne cu servieta și tot ce e în ea?

– Nu te îngrijora. Tipul ăsta, Oswald, e pus pe șotii. Din când în când, se joacă cu ispita și, cât timp va fi ispita, va fi și Oswald. Ai văzut viitorul, da? Nu e singurul, visătorii pot visa ce poftesc, ei sunt liberi să cutreiere timpul după bunul lor plac.

– Vrei să spui că…

– Întocmai, încuvință Tatăl, invitându-mă în încăpere.

– Cum mi-am salvat lumea?

– Visînd-o pe alta, spuse acesta zâmbind.

Dora mă aștepta în piscină. Ne-am îmbrățișat. Lumina blândă cădea peste trupurile noastre ca un acoperământ, oferindu-ne căldură.

Mai târziu, în cameră, am înrămat o fotografie cu chipurile noastre sub cerul albastru, albastru. Am scris pe spatele ei:

Alpha Centauri, 3101.

Amândoi ne trăiam visul.