Dintr-o dată, absolut pe neaşteptate, a venit primăvara. Asta era probabil explicaţia veseliei prosteşti ce mă cuprinsese subit. Pe de altă parte, chiar nu cred că e ceva cu totul normal să te trezeşti dintr-o dată vesel, aşa cum nu-mi mai amintesc să fi fost vreodată, şi asta doar pentru o simplă schimbare climaterică. Am auzit de dureri produse de scăderea presiunii atmosferice, de înrăutăţirea stării de sănătate a bolnavilor de reumatism în zilele ploioase, dar să te apuce aşa, subit, o veselie aproape nebună, nu putea să fie decât semnul unei boli, una probabil foarte gravă.
Cred că la fel gândiseră şi ei când, în toiul nopţii, mi-au bătut la uşă. Era trecut de 12 noaptea, dar eu nu adormisem încă. Stăteam în pat, nu puteam să adorm. Priveam luminile reclamelor din stradă care, nu se ştie cum, se reflectau pe tavanul camerei mele.
Le-am deschis zâmbind. Deja erau două lucruri pe care mi se întâmplă foarte rar să le fac. Primul este acela că nu prea deschid uşa mea la nimeni, asta, de fapt, pentru că niciodată nu vine nimeni la mine, nu mă caută nimeni, de ce ar face-o? Al doilea este acela că zâmbeam, zâmbeam cu toată faţa, cu toată fiinţa mea, iar ăsta e un lucru la fel de rar ca şi primul şi are o explicaţie la fel de logică şi anume că, în general, nu prea am motive suficient de bune pentru a face asta.
Zâmbeam prosteşte şi aşteptam să spună ce vor de la mine. Ei mă priveau cu răceală, ca pe un exponat ciudat, nu spuneau nimic. În definitiv, ar fi trebuit să-mi dau seama despre ce e vorba. Era, probabil, tot efectul bolii necunoscute de care sufeream, căci orice om normal înţelege, atunci când vede doi infirmieri îmbrăcaţi în hainele lor specifice şi care se prezintă la uşa lui cu un cărucior cu rotile, orice om normal, cred eu, înţelege despre ce e vorba. Eu însă stăteam în pragul uşii şi zâmbeam prosteşte astfel încât ei au fost nevoiţi să mă ia de braţe şi să mă aşeze uşurel în scaunul cu rotile.
Se purtau frumos, erau foarte atenţi cu mine, aşa că, după ce m-am făcut comod, le-am mulţumit. Nu ştiam nici eu pentru ce, dar le-am mulţumit. Ei au îngăimat un cu plăcere şi am luat-o din loc. Bărbatul împingea căruciorul, în timp ce femeia ţopăia pe lângă noi. Mergeam, probabil, prea repede, iar tocurile ei scoteau un sunet care semăna, mă gândeam eu, cu zgomotul pe care-l făceau vechile maşini de scris. Era un fel de ţac-pac, fiecare literă avea un fel al ei de a lovi banda de indigo, fiecare avea un sunet specific, aproape că-mi venea să o întreb dacă scrie ceva. Nu cred că mi-ar fi răspuns.
În rest, ce pot să spun? Impresia mea iniţială a fost că cei doi infirmieri ai mei sunt muţi. Se înţelegeau din semne, nu aveau nevoie să-şi vorbească. Iar cu mine… cu bolnavii chiar nu prea ai ce să vorbeşti. Mă gândesc că şi eu, dacă aş fi infirmier…
Eu eram însă vesel, chiar nu ştiu de ce, mă gândeam la nişte lucruri de care nu-mi mai amintesc acum, iar toate astea erau, evident, semnul unei boli grave, devastatoare. Abia după ce m-am urcat în ambulanţă, infirmiera mi-a vorbit. De fapt, ăsta e un fel de a spune, căci vorbele ei era monotone, mereu aceleaşi, aveam senzaţia că le are înregistrate pe un suport oarecare, iar acum nu face altceva decât să apese pe butonul de Play. Ca să fiu foarte exact, din când în când, la intervale aproape regulate, mă mângâia pe mâna stângă şi-mi şoptea, fără să mă privească în ochi, că e bine, că totul o să fie bine. O să vezi, totul o să fie bine.
Eu zâmbeam şi mă dureau obrajii de la zâmbetul ăsta ce-mi schimonosea faţa, atâta doar că el venea de undeva din interiorul meu, nu puteam defel să-l opresc. Ştiam că ar fi trebuit să fac şi eu un efort, să cooperez cumva, să opresc cumva zâmbetul ăsta, să-l ucid înainte de a urca din piept, să-l sufoc încă înainte de a ieşi din gât, să-i crăp capul cu o piatră încă înainte de a mi se lipi de faţă. Nu făceam nimic din toate astea, zâmbeam şi priveam ochii albaştri ai infirmierei. Nu era frumoasă, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, era urâtă de-a binelea, dar avea nişte ochi albaştri, frumoşi, migdalaţi, ca de chinezoaică. Păreau ochii altcuiva, lipiţi, din greşeală pe faţa ei. Tocmai de aceea, îmi spuneam eu, pentru ochii ei albaştri, pentru ochii ei, atunci când mă voi face bine, o voi cere de nevastă. Ideea asta mă amuza şi mai tare şi agrava probabil zâmbetul şi, implicit, boala mea, ceea ce o făcea pe infirmieră să fie tot mai îngrijorată şi să repete tot mai des cuvintele acelea ce păreau un descântec sau o vrajă. O să vezi, totul o să fie bine.
În rest, drumul până la spital nu a rămas în mintea mea decât legat de ochii aceia albaştri, de chinezoaică, şi, poate, de virajele luate în viteză şi, din cauza cărora, trebuia să mă prind, cât puteam de tare, de mânerul de plastic din stânga mea. Ba nu. Mai era ceva: sirena ce urla în noapte, doar că mie mi se părea că o aud de foarte departe, ca un ţipăt al unei păsări rănite, prelung, nesfârşit.
Apoi, spitalul mi s-a părut complet necunoscut, dar asta nu avea cum să mă mire. În primul rând că, având în vedere însingurarea în care mă închisesem ca un melc ce-şi construieşte o platoşă împotriva tuturor lucrurilor exterioare, era normal ca multe lucruri din afară să mi se pară complet străine, iar, pe de altă parte, întunericul face ca lucrurile să capete contururi noi. De fapt, ar fi trebuit să spun altfel, şi anume că bezna face să se topească contururile lucrurilor, să se dizolve, să plutească într-o ceaţă a posibilităţii şi a nedefinitului, astfel încât nu ar fi nimic de mirare, cred eu, dacă în bezna asta nu mi-aş mai recunoaşte propria mână sau propriul chip.
Apoi lucrurile s-au precipitat puţin, căci am pornit într-o goană nebună prin labirintul coridoarelor pustii. O lumină lăptoasă acoperea totul cu o pulbere strălucitoare, părea că neoanele din tavan chiar plouă lumină în bobiţe mici, iar acestea, ca nişte mici cristale, sunt răspândite peste tot. Era o imagine aproape poetică. M-am gândit atunci că poate, tot din cauza bolii vedeam aşa şi, Doamne fereşte, puteam să fiu atins, din cauza bolii, şi de fiorul poeziei. Era ciudat totuşi. Lumina asta, poetică sau nu, avea puterea de a modifica lucrurile, căci te făcea să te îndoieşti de consistenţa lucrurilor din jur.
Eu stăteam comod în scaunul cu rotile şi încercam să privesc lucrurile cu o anumită detaşare, ca şi când toate astea nu ar fi avut nici o legătură cu mine, infirmierul tropăia în spatele căruciorului, gâfâia, mai avem puţin, zicea el, nu îl vedeam , privirea aluneca peste faianţa albă ce acoperea pereţii, neoanele şi podeaua de beton finisată cu bucăţi inegale de marmură, liniştea şi pustiul din jur. Părea un spital părăsit, abandonat, doar noi, alergând inutil pe culoarele ce-şi modificau forma şi consistenţa ca o gelatină albă, păstoasă, chiar am vrut să-i spun asta infirmierului meu, uneori aveam senzaţia că ne-am rătăcit, am pierdut drumul, ajungeam într-o fundătură, ne întorceam, o luam pe alte culoare, mereu în viteză, eu stând comod în scaunul cu rotile, de ce ne grăbim aşa, voiam să-l întreb, huruitul roţilor pe podeaua placată cu bucăţi de marmură mi-ar fi acoperit vorbele, nu avea nici un rost să-l întreb nici măcar încotro, către ce, nici o întrebare nu-şi mai avea rostul, culoarul care uneori se îngusta foarte mult încetase să mai aibă forma corectă, cea pe care o ştim cu toţii, devenea aproape cilindric, ca un tub lung, sau ca intestinul unui animal monstruos, tot felul de gânduri ciudate îmi treceau prin minte, din nou ajungeam într-o fundătură, din nou trebuia să ne întoarcem, aveam senzaţia că nu vom ajunge niciodată, niciodată, niciodată, atunci m-am întors pe jumătate în scaun, faţa infirmierului, asudată, era obosit, săracul, mie ce-mi păsa, comod, în scaunul cu rotile, în timp ce el fugea, împingând, mă gândeam din nou la ochii albaştri ai infirmierei în timp ce priveam faţa aceea asudată, apoi am văzut că avea şi mâinile ocupate, hai că asta era prea mult, un fel de teatru comic-absurd, în mâna stângă avea un ghem de sfoară albastră pe care-l deşira în timp ce împingea cu burta şi cu mâna dreaptă scaunul meu cu rotile, asta-i bună, probabil aşa-i aici procedura, în spitalul ăsta, peste tot sunt reguli şi proceduri, când ajungeam într-o fundătură trebuia să înşire sfoara la loc în ghemul albastru, era destul de ridicolă treaba asta, dar probabil că eu, un profan, nu înţelegeam, nu aveam cum să înţeleg, şi, în definitiv, aşa cum stăteam, pe jumătate întors în scaunul meu cu rotile, deja simţeam şi eu o parte din oboseala lui, încercam să particip şi eu, să-l ajut, dac-aş fi putut, m-aş fi făcut mai uşor, sau altceva, nu ştiu ce, mă simţeam aproape vinovat.
Noroc c-am ajuns. Ne-am oprit brusc,dacă n-aş fi fost legat cu o mulţime de curele, sigur zburam din scaun, infirmierul gâfâia şi transpira abundent, pusese ghemul la subsuoara mâinii stângi, asta ca să-şi odihnească mâinile, cred, dacă-l mai ţine mult aşa, la cum transpiră, îmi ziceam eu, ghemul o să se transforme curând într-o biată cârpă plină de apă, dar ce-mi păsa mie, nu era treaba mea, nu erau procedurile mele, eu nu aveam altceva de făcut decât să aştept,aştept, aştept, tăcerea din jur, pustiul, gâfâitul infirmierului doar.
Eu mă gândeam la boala mea, la efectele ei, poate că e contagioasă, cine ştie, sigur e ceva grav, sigur e grav, asta, nu ştiu de ce, dar nu mă îngrijora absolut de loc, aproape că aveam impresia că e vorba de altcineva, îmi era şi un pic somn, mi se închideau pleoapele, era cald aici, capul îmi cădea în piept, tresăream apoi, am simţit când m-au apucat din nou de braţe, m-au ridicat, erau doi acum, doi infirmieri, mie mi se păreau identici, mi se părea că şi mişcările lor sunt identice, ca în oglindă, dar poate era efectul bolii, nu ştiu, m-au întins pe o targă, de fapt un pat cu roţi, m-au învelit cu un cearşaf alb.
Aşa, întins pe spate, era mult mai greu să vezi ce se întâmplă în jur, ai o vedere total diferită, aşa, răstignit pe spate, vezi doar tavanul, în rest nimic, mai ales că eram legat de pat, imobilizat, nu mă puteam ridica, l-am văzut pe primul infirmier plecând, l-am văzut cum înşira la loc ghemul lui albastru, dispărea treptat de parcă tunelul îl mesteca, îl digera, am lua-o apoi şi noi din loc, noul infirmier împingea patul mobil, a fost de ajuns o singură privire, dar eu ştiam oricum, m-am uitat doar aşa, ca să mă conving, evident că şi el avea un ghem de sfoară, de data asta de o culoare mai puţin definită, ceva spre galben, sau… mai curând ocru siena, sau…, în fine, nu avea rost să-mi bat capul cu aşa ceva, oricum, eu nu sunt prea tare la culori, nu sunt nici daltonist, dar nici…, în fine, o să zic că e galbenă, în definitiv, ce-mi pasă mie, nu e treaba mea, înaintam în ritmul în care infirmierul deşira ghemul, iar eu puteam vedea, fără să o văd, sfoara care rămânea în urma noastră, plutind, dansând, trasând ideograme ciudate, simboluri ale unei limbi necunoscute, mi-o puteam imagina, nu era greu, mi-o imaginam ca pe un stol de fluturi galbeni ce-şi luau zborul din sfera galbenă pe care o deşira infirmierul, mă pricep la asta, sunt aproape expert, în definitiv, singurătatea mi-am umplut-o aşa, cu plăsmuiri, cu fantasme, îmi imaginam lucruri, fiinţe, ca să nu mai fiu singur, înăuntrul cochiliei mele de melc gigantic, poate că ceea ce deşira infirmierul nu era o simplă sfoară galbenă, ci singurătatea şi tristeţea mea care, iată, deşirate, urmau să se dizolve, speram eu, în lumina păstoasă ce transforma aerul coridorului în ceva dens, greu de respirat, sau poate că alta era cauza, coboram, am observat asta, coboram, aşa cum am observat, evident fără surprindere, că acest infirmier, geamănul celuilalt, era la fel de “familiarizat” cu acest labirint de coridoare, şi el se rătăcea, ca şi celălalt, deseori ne întorceam, încercam un alt coridor, apoi altul, dar e limpede, intuiţia nu mă înşeală niciodată, treptat, treptat, coboram, aşa cum era la fel limpede că nici coridoarele nu mai erau la fel, pe de o parte pentru că erau porţiuni întregi, ba chiar coridoare întregi, de la un capăt la altul, în care neoanele nu mai funcţionau, înaintam prin beznă, înaintam orbeşte spre vaga luminiţă ce anunţa intersecţia cu un alt coridor, iar, pe de altă parte, era vorba de consistenţa şi de materialul din care erau făcuţi pereţii. Coridoarele prin care treceam acum erau, de cele mai multe ori, complet nefinisate, sau aveau faianţa căzută pe porţiuni întregi, ba, mai rău, am trecut prin unele ce păreau nişte tuneluri săpate în pământ, gata să se prăbuşească peste noi. Mai mult de atât, auzeam uneori paşii infirmierului cum pleoscăie prin apa destul de mare ce acoperea uneori podeaua, iar eu, stând întins pe targa-pat şi privind tavanul care fugea în urma noastră, îmi făceam griji în privinţa sforii celei galbene, cu atâta umiditate, dar ce zic eu, chiar apă, putea să putrezească sfoara, sau, cel puţin, să-i slăbească rezistenţa, mă temeam că, atunci când, lăsându-mă pe mine undeva, când se va întoarce, infirmierul să nu aibă ghinionul de a găsi sfoara ruptă, fără să mai poată găsi celălalt capăt, cum se va mai întoarce el, rătăcit în labirintul acesta nesfârşit, cum se va mai întoarce, mă gândeam eu, au o meserie tare riscantă, îmi ziceam, vezi, singurătatea mea mă făcuse să nu cunosc lucruri atât de simple cum era şi acesta legat de riscurile meseriei de infirmier.
Brusc, ne-am oprit, sub un neon care se aprindea şi se stingea la intervale regulate. Infirmierul meu înjură şi loveşte cu bocancul în peretele coridorului. La început am senzaţia că am făcut eu ceva greşit, deşi, aşa imobilizat cum sunt, mi-ar fi fost destul de greu, mă făcusem cât de mic puteam eu să mă fac aşa cum eram, întins pe targa-pat, apoi am înţeles, nu-s eu, sfoara, a luat, din greşeală, un alt ghem, tot galben, dar prea mic, s-a terminat sfoara şi noi n-am ajuns, n-am ajuns, n-am ajuns, infirmierul înjură şi bufneşte, înţeleg că i s-a mai întâmplat o dată în luna asta, curat ghinionist, se apleacă peste mine şi-mi spune ceva, la început nu pricep, fac ochii mari de parcă aşa aş auzi mai bine, se pare că ajută, de data asta înţeleg ce spune, de data asta înţeleg, să stau liniştit, va veni cineva, din celălalt capăt al coridorului, după mine, să stau liniştit, cum aş putea altfel, legat fedeleş cum sunt, îl aud cum se îndepărtează, îl aud cum înşiră sfoara pe ghemul cel galben, aud cum se reface marea sferă galbenă, iar ea, ca un magnet atrage în interiorul ei toţi fluturii, ideogramele şi semnele şi formele şi dansul, toate se întorc în marea de galben.
Încă îi mai aud paşii, încă îi mai aud paşii, încă îi mai aud paşii, gata, linişte, neonul de deasupra mea luminează două secunde, apoi alte două de beznă, sunt singur, nici o noutate, din contră, aşa am fost mereu, doar că aici, în burta pământului, singurătatea e altfel, e mai pustie, iar neonul ăsta care se aprinde şi se stinge la fix două secunde, mă duce cu gândul la o inimă, la o pulsaţie, poate a minotaurului, nu ştiu, în definit de ce m-au luat pe mine, bine, înţeleg, sunt bolnav, dar altfel sunt un om obişnuit, nu am nimic special. Multă vreme am crezut că sunt special, cochilia pe care-o căram în spate şi faptul că ea mă apăra de tot ce era în jur, asta, credeam eu, mă face special, dar nu era aşa. Şi grota în care mă refugiam şi singurătatea mea şi cărţile şi imposibilitatea de a dialoga cu adevărat cu ceilalţi, imposibilitatea sincerităţii şi încă altele, toate mă făcuseră, odată, să cred că sunt special. Nu era aşa. Fiecare avea carapacea, sau cochilia, sau scutul pe care şi-l construiau în fiecare zi pentru a se apăra de ceilalţi, şi ei avea grotele lor şi singurătăţile lor şi cărţile şi nefericirea lor. Doar faptul că suntem tot timpul în spatele scutului, ascunşi fiecare în umbra propriei tristeţi, asta ne împiedică să mai vedem în jur şi, evident, cineva care se vede doar pe sine, nimic altceva, nu are cum să fie altfel decât unic, primul, singurul. E o chestie destul de simplă, îmi spuneam în timp ce aşteptam sub neonul ce pulsa la fiecare doua secunde, e o chestie destul de simplă, se numeşte egoism, poate şi zâmbetul ăsta care mă băgase în bucluc, zâmbetul ăsta ce-mi umplea faţa, poate tot egoism era, sau doar o manifestare a lui. Şi iată, eram adus aici, într-un labirint nesfârşit în care eram confruntat cu dublul, cu identicul, căci ce altceva erau cei doi infirmieri gemeni, în plus coborârea în maţele pământului, unii s-ar gândi la o coborâre în infern, eu mă gândeam mai curând la o căutare a energiilor telurice, apoi sforile care poate nu erau doar un instrument de orientare, de navigare prin aceste culoare, ci poate că erau vene sau artere, poate că prin ele pulsa sângele acestui loc, eram foarte prins de gândurile mele aşa că nici măcar nu i-am auzit venind, nu le-am auzit paşii, le-am văzut doar capetele zgâindu-se deasupra mea, la dracu, acum sunt doi, identici, gemeni, nu aveau cum sa vină să mă caute decât o pereche de gemeni, fată şi băiat, aceeaşi formulă repetată mereu, de parcă era un ritual, stai liniştit, totul o să fie bine, am luat-o iar din loc.
Vedeam spatele femeii, ea avea rolul de a înfăşura sfoara, de data asta de o culoare nedefinită, murdară, mai aproape de negru deşi, la origine, sfoara cred că fusese albă, în fine, ăsta era rolul ei, să înfăşoare sfoara, în timp ce el, fratele geamăn, în spatele capului meu, împingea, coboram mereu, uneori panta era foarte abruptă şi amândoi făceau eforturi considerabile să nu scape targa, cu mine cu tot, să nu mă lase să mă duc la vale, să mă strivesc de pereţi, apropo de pereţi, culoarul se strâmtase foarte mult, doar o mică galerie prin care ne strecuram, uneori o vedeam pe fată aplecându-se pentru a nu se lovi cu capul de tavanul ce coborâse prea mult, din loc în loc izvoare subterane se scurgeau pe pereţi şi, poate era efectul bolii, dar, de câteva ori, am avut senzaţia că fiinţe ciudate se ascund în zonele întunecoase ale pereţilor.
Nu ştiu cât am mers aşa, o oră, poate o zi, sau săptămâni întregi. În definitiv, timpul nostru este unul solar. Chiar şi noaptea e o aşteptare a zilei, a soarelui. Pe când aici, în măruntaiele pământului, timpul are alte legi, se calculează după alte reguli, are un alt ritm, eu nu puteam să-l înţeleg. La un moment dat, poate din cauza bolii, poate din cauza aerului din ce în ce mai rarefiat, am leşinat.
M-a trezit zgomotul cheilor, nişte chei mari cum numai la muzee mai vezi. Erau multe, puse pe un cerc de metal, iar infirmierul le cerceta, căutând-o pe una anume. Am înţeles când am văzut uşile şi lacătul. Uşile nu erau prea spectaculoase, poate şi din cauza penumbrei, în fapt o uşă dublă, metalică, ce se deschidea spre exterior. Puţin roasă de rugină pe alocuri, dar rezistentă. Cel puţin asta era senzaţia pe care ţi-o dădea, de rezistenţă, de trăinicie. Lacătul în schimb, ca şi cheile, era cu totul spectaculos. Era, cred, mai mare decât capul unui om, iar forma sa era una cu totul specială. Reprezenta faţa unui animal pe care eu nu l-am putut identifica atunci, o faţă monstruoasă, cu ochii rotunzi, imenşi, ieşiţi din orbite. Urechile, lungi, se uneau în partea de sus, formând inelul lacătului. Cheia se introducea prin gura căscată a monstrului. Părea a fi uns de curând, căci, deşi n-aş fi crezut, infirmierul l-a deschis cu destulă uşurinţă. Părea a fi însă greu, aşa că, după ce l-a deschis, l-a aşezat pe targa mea, lângă mine. Nu ştiu de ce dar, din secunda aceea, am avut senzaţia că, lângă piciorul drept, simt o răsuflare fierbinte, care aproape îmi pârlea pielea. Poate era doar o senzaţie, dar poate că era lacătul şi puterea nebuniei de pe acel chip bestial. Sala în care am intrat era aproape goală. Doar o masă, asemănătoare cu cea pe care eram legat eu, doar că mult mai înaltă, iar, deasupra ei, un ochi gigantic, un reflector imens, rotund, din cele din care vezi în sălile de operaţie. Gemenii m-am dezlegat şi, spre surprinderea mea, cu destulă uşurinţă, m-au răsturnat pe masa din mijlocul sălii. Apoi targa-pat cu care venisem a dispărut, nu ştiu cum, nu ştiu unde. Eram din nou legat, dar, rotind privirea, reuşeam să cuprind cât mai mult din noua cameră în care ne opriserăm. Nu ştiu de ce, încă de atunci aveam sentimentul că e un loc important, nu neapărat un punct terminus, dar un nod, o uşă, o trecere. Nu ştiam către ce, aşa cum nu ştiusem o viaţă întreagă de unde. Important era că mă aflam aici, la graniţa dintre una şi alta, mă gândeam la asta ca la o punte sau ca la o poartă. Era totuşi ceva ciudat, în definitiv nu reperasem decât o singură uşă, cea dublă, metalică, cea prin care intrasem eu, şi pe care o vedeam în fiecare secundă, ea fiind în direcţia tălpilor mele şi, cu toate că n-am văzut-o nici o clipă deschizându-se, iar altă uşă nu părea a mai exista, totuşi, alţi oameni apăruseră în încăpere, aşa cum, tot fără să prind de veste, cei doi infirmieri au dispărut, aşa cum, anterior, dispăruse targa cu care mă aduseseră pe mine. Noii veniţi erau doctori sau asistente, am bănuit eu şi, deja nu mă mai miram, erau toţi în dublu exemplar. Fiecare îşi avea geamănul, dar asta nu mă mai surprindea, de fapt nu mă mai surprindea nimic, cred că mă prinsese oboseala, sau altceva, nu ştiu, am senzaţia că nici măcar zâmbetul meu tâmpit nu-mi mai flutura pe faţă. Aşteptam, nu ştiam nici eu prea bine ce, doar aşteptam. Atât.
În continuare, lucrurile s-au succedat cu rapiditate, ca într-un film derulat cu o viteză prea mare. Asta făcea ca totul să fie un pic ridicol şi, dacă n-ar fi fost vorba de mine, probabil că aş fi râs. Evident, şi asta era tot o manifestare a bolii mele. Prima dată a fost injecţia-anestezie. M-au dezlegat din nou şi m-au pus să mă chircesc, acolo, pe patul din mijlocul camerei, cu picioarele strânse, cu braţele în jurul lor, bărbia pe genunchi, un fetus bătrân, născut de mult, dar iată-l, reîntors la starea iniţială, gol, atunci am observat că sunt gol, complet gol, înţelegeţi ce vreau să spun, adică nu aveam nici o haină pe mine cu care să mă acopăr, în poziţia aia în care parcă voiam să mă nasc din nou, apoi urletul, urletul meu când fierul injecţiei a găsit locul prin care să se strecoare între două vertebre, urletul de acum legat de cel de atunci, de la naşterea mea, de la expulzarea mea în lume, m-au lăsat să mă întind pe spate, eram gol, nu aveam cu ce să mă acopăr, dar nu-mi mai era ruşine, nu-mi mai păsa, mă năşteam sau muream acum, nu mai ştiam, începeam să le confund, patul avea nişte suporţi laterali pe care o asistentă i-a extins şi de care mi-a legat braţele, răstignindu-mă, în dreptul pieptului meu au ridicat un mic paravan din pânză, nu foarte mare, dar suficient cât să nu-mi mai văd corpul, apoi muzica, a năvălit dintr-o dată, din toate părţile, de parcă erau zeci de boxe ascunse în toate cotloanele camerei, am recunoscut imediat acordurile, era Requiemul lui Mozart, nu mai ştiam dacă mă nasc sau mor, cei doi chirurgi gemeni s-au apucat de treabă, anestezia îşi făcea efectul, nu simţeam durerea, doar muzica şi conversaţia dintre ei, discutau ceva despre plăcuţe de frână şi discuri de ambreiaj, aşa au ţinut-o tot timpul şi, evident, fiind mai mult decât gemeni, aproape identici, îşi dădeau mereu dreptate, se completau, păreau a fi experţi în piese de maşină, în timpul ăsta tăiau, rupeau, găureau, smulgeau, ardeau, şi încă multe alte verbe mai foloseau ei, multe altele şi toate pentru corpul meu pe care nu-l mai vedeam, asistentele, două câte două, identice, roiau în jurul mesei mele, muzica, nu ştiu de ce, chiar în momentul acela simţeam nevoia să plâng, nici acum nu aş putea explica de ce, atunci a apărut ea, de fapt nu am văzut-o niciodată întreagă, doar capul ei ce se apleca peste mine şi palmele ei fine ce mă mângâiau pe obraz. Nu ştiu cine era, nici ea nu mi-a spus, stătea în picioare în spatele patului meu şi se apleca peste mine, îi vedeam doar faţa, părul îl avea prins sub o bonetă albă, mă mângâia pe obraz, era caldă, simţeam bunătatea din privirea ei, dar tot mi-era teamă, nu ştiam dacă mor sau mă nasc în clipele acelea, nu mai ştiam, buzele ei nu prea mi le mai amintesc, nici nasul, probabil că nu erau cu totul deosebite, doar ochii şi sprincenele groase, aproape bărbăteşti, pe astea le văd şi acum foarte clar, atunci când închid ochii. Da, era bunătate şi iubire, nu mă îndoiesc de asta, în ochii ei, dar atunci mi-era teamă, căci nu ştiam dacă mă nasc sau mor atunci, aşa că aveam impresia că-i o zeiţă, poate Circe, şi nu voiam să intru în palat, sau cine ştie ce sirenă ce încearcă să mă atragă afară, să mă vrăjească să mă facă să ies, să mă nasc, sau să mor, să părăsesc pântecul în care, într-un fel sau în altul, mi se părea mie că sunt apărat.
Aşa am leşinat pentru a treia oară, vibrând sub acordurile Requiemului, aflând ultimele noutăţi din domeniul pieselor auto, protejat fiind de palma ei caldă şi de privirea ei care, în final, m-a făcut să cedez, ieşind.
Apoi, evident, nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Un mare gol, o pată albă, nişte neuroni morţi. Atât. Nu mai ştiu nimic. M-am trezit aici, în camera asta fără ferestre, fără ieşire, sunt aici doar eu, s-ar putea chiar mai puţin de atât, nu ştiu, ideea e că nu-mi simt picioarele, nu-mi simt mâinile, nu-mi simt sexul, nu-mi simt… nu mai simt că respir, nu mai simt că expir, nu ştiu când şi dacă îmi mai fac nevoile. De fapt, nici nu ştiu dacă mai am un corp, din poziţia în care sunt, nu pot vedea decât tavanul şi nimic altceva, aşa că, pentru mine, corpul meu, sau ce a mai rămas din el, sunt ochii mei. Doar pe ei pot să-i mişc, doar pe ei pot să-i închid dacă vreau, doar pe ei îi simt. De altfel, în afară de ei, nici faţa nu sunt foarte sigur că mai e la locul ei şi, chiar de ar mai fi, e clar că nu mai răspunde la comenzile mele, căci gura, dacă există, n-o pot deschide, nasul… În fine, dvs. aţi înţeles foarte bine ce vreau să spun, am senzaţia că doar ochii mi-au mai rămas, sincer, cred că mi-au umblat şi la mansardă, ştiţi, aşa se spune în jargon la cap, adică am senzaţia că mi-au făcut ceva şi la creier, nu ştiu ce, dar cred că tot cam ce au făcut şi la restul corpului, l-au tăiat, l-au modificat, au pus altceva în loc, nu ştiu. Nici măcar nu ştiu dacă m-am născut sau am murit atunci, nu ştiu nimic.
Din când în când vine o asistentă bătrână la mine, e singura care vine, pare a trebălui ceva la nişte tuburi, le aranjează, pune nişte lichide în ele, eu nu văd rostul acestor operaţii, dar ea e imperturbabilă, nu se grăbeşte niciodată, zici că are un metronom interior, nu vorbeşte, nici nu ar avea cu cine, cu ochii mei doar, nu, nici atât, se fereşte cu încăpăţânare, am observat, să mă privească în ochi, doar o dată, o singură dată i-a scăpat, o singură dată şi atunci am văzut că-s aceiaşi, ochii aceia albaştri, migdalaţi, de chinezoaică, ochii aceia pe care voiam să-i cer de nevastă.
În fine, cred că am spus cam tot ce era de spus, nu mai ştiu ce altceva să vă mai povestesc despre mine, vă zic doar că eu sunt bine, nu aveţi de ce să vă faceţi griji, sunt foarte bine, îngrijirea aici este excepţională, pacientul este în centrul atenţiei, chiar sunt foarte bine, mă vindec foarte repede, de exemplu săptămâna trecută, da, chiar săptămâna trecută, nu e nici o glumă sau exagerare, săptămâna trecută pot să zic că, pentru prima oară, am simţit. Nu ştiu ce era, o mână, un picior, sau cine ştie ce altă excrescenţă a trupului meu, oricum, săptămâna trecută am simţit-o, pentru prima dată, iar asta nu oricum, ci undeva, la nivelul solului, jos, jos de tot, am simţit, asta încerc să vă spun, am simţit cum mă strecor uşurel în pământ, nu mult, doar câţiva centimetri. Apoi, în zilele următoare, nu aş putea explica cum, firişoare subţiri se ramificau din mine şi străpungeau solul, rădăcini minuscule împânzeau podeaua, coborau apoi în humusul fierbinte şi, iată, prindeam rădăcini. Apoi, a venit ziua de ieri. Ar trebui să scriu ziua asta cu litere mari căci, pentru mine, e o zi importantă şi asta pentru că, pe una din ramurile ce se ridicaseră din mine şi ajunseseră până la nivelul tavanului, pe una din ramuri zic, a apărut primul mugure. Astăzi sunt câteva mii. De asta spun, nu, nu aveţi de ce să vă faceţi griji, eu sunt bine aici, în curând, ramurile mele vor ajunge la suprafaţă, iar mugurii se vor deschide, flori mici, albastre, ca nişte ochi de care-mi amintesc acum.
