Breitmeier intră în clădirea gri, unde se afla studioul de realitate virtuală. Pe etaj pâlpâiau câteva lămpi cu gaz. Era timpul ca un robot de la administraţia clădirii să apară. Își scutură zăpada de pe cizme și păși în spatele șefului său de unde aruncă o privire la pagina din e-ziar pe care o citi în câteva secunde.
– Ca de obicei, bombăni el, părăsind din nou biroul.

Tehnicianul VR, Kolja, palid, înalt, slab, cu părul blond și rar, rămase în dreptul ușii de unde ridică mâna, salutând grupul, așteptându-și partenerul pentru a merge în direcţia camerei tehnice pentru transmisii.

Breitmeier își mai aruncă o dată privirea peste dosarul lui Skip și intră în biroul său de la capătul coridorului. Skip se afla deja acolo și stătea, ca de obicei, la o masa de conferințe .
– ‘neaţa, spuse el cu un aer optimist, pregătit pentru dispoziţia proastă a colegei sale redactor. Ce avem pe astăzi, întrebă, în timp ce își agăţa paltonul gros pe cuier.
– Ah, doar câţiva animatori VR. Am pus toate documentele la grămadă.

Breitmeier mormăi ceva, se așeză și deschise e-ziarul ce zăcea pe masa, aproape gol. Îl scutură puţin până se aprinse meniul, selectă datele de acolo și începu să citească. ”Trei Oameni”, comentă el.
– Hmhm, se auzi glasul lui Skip.

Breitmeier o măsură pe colega sa dintr-o privire, de la părul alb, la buzele subţiri, la ridurile de pe chipul femeii de peste șaptezeci de ani, până la ironia, dispreţul și distanţa din privirea acesteia. De ani de zile era preocupat de faptul că el nu o putea înţelege pe această femeie. Își făcea însă zadarnic speranţe în această privinţă. Parcurse scurtele biografii printre rânduri.
– O gașcă nostimă!

Și din nou fusese recompensat cu un ”Hmhm”. Reluă unele detalii minore legate de acel proiect, pe care cei trei îl urmăreau, apoi dădu din cap la sfârșit.
– Asta va arăta bine prin ochelarii VR.
– Hmhm!
– Pedro și Kolja sunt deja aici? întrebă el. Sau au renunţat?

Skip dădu cap înainte ca Breitmeier să nu poată specula pentru care parte a întrebării sale dăduse ea aprobator din cap. Pedro, administratorul unităţii, intră în birou pentru a spune „Bună dimineaţa!” grupului. Micul tehnician brunet și cu barbă deasă. După care începu să pună o serie de întrebări. Apoi se ridică. Abia pe culoar își dădu seama că cineva suna la intrare. Din spatele lui ţâșni Skip, prin deschizătura ușii, cu o energie remarcabilă pentru vârsta ei, pentru a-i primi pe musafiri. Încă un motiv pentru Breitmeier de a se retrage în camera VR personală din cealaltă parte a culoarului.

Preferă să își primească musafirii purtând înfăţișarea avatarului său. Aceștia nu aveau să îl vadă pe Breitmeier, care era destul de calm, un tip plinuţ, de vârstă mijlocie, ci îl vor vedea doar pe ”Tim”. Și asta doar în emisiunile cu interviuri care generau pentru canalul VR un sfert din venituri. Când Breitmeier administra lecţii în format e-learning, avatarul său se numea ”Bruno”. Acesta lăsa impresia de seriozitate și vorbea cu o voce mai groasă. Formatul e-learning era suficient de lucrativ pentru mica firmă, astfel încât celor  patru angajați se adăuga o sumă substanţială salariului de bugetari. Pentru revista cu tematica ”stil de viaţă” mai exista și softul denumit ”Bodo”. Inițial, au încercat să experimenteze cu un avatar feminin pentru Breitmeier, însă au observat imediat că numărul de mișcări pe care le putea face acesta cu avatarul feminin îl dădea de gol în faţa spectatorilor mai atenţi, observând că acesta era, de fapt, un bărbat. În această branșă era important să se evalueze ce își doresc oamenii din întreaga lume să vadă. Ca, în final, să genereze venituri prin plasarea de reclame. Apoi s-a ajuns la mărunţișuri. Kolja le-a transmis dinainte că tot ceea ce spuneau, mai nou, în Bahasa, Indonezia, era aparent interpretat în același timp cu sincronizarea discursului.

De fapt, calculatorul transforma imaginile digitale tridimensionale în timpul proiecției, în 27 de limbi, în așa fel încât sincronizarea dialogului să fie adaptată. Breitmeier s-a văzut odată, și s-a auzit, moderând în mandarină. Asta l-a înspăimântat cu adevărat. Diferite avatare adaptate diferitelor culturi pentru una și aceeași emisiune ar fi fost o idee, însă nu s-a ajuns încă la acel punct.

Breitmeier se îmbrăcă în costumul VR cu senzori de mișcare atașaţi și își puse casca pe cap. Astăzi nu erau planificate zboruri cu super eroi. Așadar, nu trebuia să își pună harnașamentul care îi simula poziţia corpului. În schimb, se așeză pe un scaun simplu de plastic, singura piesă de mobilier normală din încăpere. Kolja îi făcuse deja legătura în studio. Imediat ce apăsă întrerupătorul căștii aflat la ceafă, ajunse alături de ceilalţi participanţi la discuţie. Fundalul era o încăpere standard cu pereţi albi, având un model cu linii negre. Lui Breitmeier îi fusese clar că invitaţii purtau deja avatarele proprii. Doamna din mijloc avea o frizură roșie cu un munte pe fundal din care răsăreau flori de culori vii. Individul din dreapta, cu barbă, mai grăsun, studia curios colţurile încăperii, chiar dacă lentilele întunecate ale ochelarilor săi de soare nu îi permiteau acest lucru.

Breitmeier chicoti în sinea sa, gândindu-se la accesoriul acela inutil. În partea stângă se scufunda în scaun un domn tânăr și slab. Scaunul avea agăţat un ham de transport cu câteva  buzunare pentru reviste. Impresia marţială pe care o lăsa acest echipament învechit era intimidantă.
– Bună, numele meu este Tim, se prezentă el.

Invitaţii izbucniră în râs, ceea ce îi sugeră că invitaţii îl cunoșteau dinainte, din alte emisiuni. După care, fiecare se prezentă în viteză.
– Radovan, începu băiatul din stânga.
– Janice.
– Halo.

Breitmeier înclină din cap. Știa deja pseudonimele lor din notele lui Skip.
– Acum, putem difuza primul fundal, anunță Kolja în căști. După un moment, modelul de carouri se schimbă pe podea și pereţi cu o câmpie largă cu pământ uscat, pe ici colo răsărind câte un pâlc de iarbă, tufișuri, copaci și munţi. OK. Când doriţi putem să începem. Cei trei aprobară.
– Se înregistrează, îi atenţionă Pedro.
– Bun venit la cea mai nouă emisiune a noastră, începu Breitmeier, fără să irosească o secundă din înregistrare. Invitaţii, alături de care am posibilitatea să cutreier astăzi zona, ne vor prezenta un nou gen fantastic. Lângă mine sunt Janice, Halo și Radovan.

Cei trei salutară pe rând publicul.
– Povestiţi-ne, vă rog, despre ce este vorba.
– Cu drag, Tim, răspunse Janice.
– Filmul pe care l-am realizat se numește ”Sânge Negru” și este un exemplu de Petropunk. Acest gen a luat amploare în secolul XX, în perioada în care se ardea mult cărbune și petrol pentru generarea energiei. Ceea ce am schimbat noi este faptul că oamenii din acele timpuri aveau la dispoziţie tehnologii pe care nu le foloseau, ca și cum nu existau în acea perioadă. Ceva în genul Steampunk sau Dieselpunk. Perioadele diferă.
– Aha, făcu Breitmeier și se chinui să arate ca și când ar înţelege. Era timpul să pătrundă în regiune. Apar peisajele acestea în care ne aflăm, în film?
– Da, interveni invitatul numit Halo, care arăta, împreună cu cel din dreapta, zâmbind, către un punct din spatele și, în același timp, deasupra lui Breitmeier.

Moderatorul își încordă mușchii gîtului, întorcându-se cu casca VR pe cap în direcţia indicată. Aparatele erau imense. O duzină din ele zăceau pe câmpie. Aveau capete uriașe și semănau, de departe, cu ale unor cai. Se mișcau de sus în jos, înfigeau o bară în pământ, după care o scoteau.
– Aceștia sunt ”măgari de nichel”, explică Halo, pompe de petrol folosite în acele timpuri. Noutatea pe care noi am adus-o este mecanismul  aflat la capătul unei pompe.

Breitmeier privi spre detaliul menționat de Halo și observă furtunuri, cabluri și panouri, aflate pe partea din spate a aparatelor oscilante.
– La ce este bun acest lucru? întrebă el.
– Petrolul obţinut este disociat în hidrogen și carbon. Cărbunii sunt adunaţi și ei și pot umple apoi caverna cu petrol.

Vocea lui Skip se strecură pentru prima oară în urechea lui Breitmeier. Explicase, aproape cuvânt cu cuvânt, ce i se șoptise în cască:
– Dar nu s-a procedat niciodată așa.
– Adevărat, interveni Janice. Aceasta este o tehnologie fictivă pe care am inclus-o noi. Dacă ar  fi existat tehnologia aceasta, atunci, probabil că și astăzi am mai fi folosit cărbune si petrol.

Breitmeier nu își dorea să-și exteriorizeze emoțiile. Instinctul îi spunea că neliniștea personală valora cât o întrebare formulată bine.
– Ce vă interesează, în mod special, la combustibilii fosili? Vreau să spun…pentru că ne-aţi pregătit multe „probleme”.
– În prezent, oamenii nu văd ce forţe acţionează în jurul lor, răspunse Radovan, ieșind din starea pe care i-o dădea poziţia confortabilă în care se afla. Își continuă discursul cu un aer relaxat: dacă staţi astăzi în faţa unei centrale eoliene de altitudine, veţi vedea doar cablul atârnat prin care trece curentul. Dar nu veți observa cum, platformele zburătoare în jet streamuri, produc curentul. Și, de la o înălțime de 10 kilometri, nu veți simți nici vântul. Cu sistemele de panouri fotovoltaice se petrece ceva asemănător. În ziua de astăzi nu le mai vedem pe acoperișurile clădirilor, deoarece se pot integra sub forma unui strat transparent în construcţii. Și chiar și atunci când colectoarele negre de înaltă tensiune din deșert par că nu fac nimic, ele transformă curentul electric din lumină. La unităţile de ardere se întâmplă altfel. Radovan își umezi gura mulţumit de intervenţia sa și privi scurt spre tavanul studioului.
– Se simte, aude și se vede puterea pe care acestea o emană. Aceste caracteristici o fac atât de fascinantă. Se poate vedea foarte bine, în următoarea scenă pe care am pregătit-o pentru tine, Tim.
– Atunci hai să o și vedem, a propuse Breitmeier înainte ca Radovan să i-o poată lua înainte cu prezentarea următoarei secvenţe a emisiunii.

Imaginea s-a schimbă. Cele patru scaune se aflau acum pe o punte a unui vas. După poziţionarea punţilor, Breitmeier deduse că se aflau pe un vechi vas de război. În vârful turnului gri se rotea o antenă radar. Apoi Breitmeier fu copleșit de un zgomot infernal. Un vechi avion de luptă trecu, pe deasupra celor patru, cu motoarele în flăcări, ajungând pe partea opusă a punţii și se prăbuși pe suprafaţa ei. Avionul alunecă până la capătul pistei, unde se agăță de o funie elastică ce trecea prin corpurile celor patru fără a-i atinge, la fel cum nu îi afectară nici flăcările ce ţâșneau din motoare. Avionul părea acum imobilizat. Pilotul acceleră însă, la maxim unul din motoare, probabil pentru a putea decola în cazul în care funia s-ar rupe. Despre așa ceva citise Breitmeier cândva. Apoi o smucitură întoarse avionul care rămase, apoi, pe loc. Zgomotul se disipă încet.
– Ne aflăm pe un portavion, explică Radovan.
– E o nebunie când te gândești că oamenii puteau sta în aceste mașinării, nu-i așa? În această privinţă am lăsat totul, mai mult sau mai puţin, neschimbat; așa cum a fost. Astfel, se simte puterea pe care o aveaua aceste motoare.
– Fără îndoială, spuse Breitmeier. Și-ar fi dorit să-și acopere urechile cu mânile reale.. Casca VR, desigur, nu îi permitea acest lucru.
– Aici vedem un vas petrolier. Moderatorul își întoarse privirea spre dreapta. Vasul imens se mișca lent în paralel cu ei.

-Da, l-am introdus și pe acesta în film, aprobă Halo.

-Bănuiesc că transportă hidrogenul folosit de avioane, a zis Breitmeier.

-Deci da, se anunţă Radovan. Am lăsat, după cum spuneam, totul așa cum era în acele timpuri. A fost vorba despre diferite tehnologii care se dezvoltă cot la cot.

Aha, înţeleg, spuse Breitmeier și de data aceasta chiar a înţeles. Chiar arătaţi cum se arde petrolul cu adevărat.

-Nu putem nega fascinaţia, confirmă Radovan făcând un gest din umeri. Numai că mirosul gazelor reziduale trebuie să fi fost ameţitor.

-Ce spuneam, legat de diferitele tehnici, se poate vedea foarte bine în următoarea scenă pe     care am pregătit-o, anunţă Janice.

Breitmeier era acum foarte mulţumit de dialog. Niciunul dintre cei trei nu rămase complet pe dinafară. Imaginea se schimbă din nou. Acum se aflau pe o stradă, vara. Mai multe mașini erau parcate în apropiere. Niciuna nu semăna una cu cealaltă. Scaunele lor se aflau pe o instalaţie peste care mașinile puteau trece. Breitmeier recunoscu din prima despre ce era vorba, o benzinărie. Fiecare mașină avea pe bord câte un ziar. El își aminti documentaţia cu filmările originale din secolul XX. Acolo nu întâlneai așa ceva. Era, oare, plasarea mediului învechit, doar un detaliu de dragul modei, implementat prin programare, fără minte, la scară largă? Privi mai atent. De fiecare dată părea a fi același ziar, așezat în același loc, aparent la întâmplare. Un jogger trecuse pe trotuar pe lângă el. Breitmeier remarcă imediat, cu fascinaţie, costumaţia acestuia.

-Bineînţeles că trebuie să ne gândim și la ceea ce purtau oamenii pe vremea aceea. Adăugă Janice la momentul potrivit.
Joggerul mustăcios purta o bluză de trening roz din mătase, o bandană de aceeași culoare, colanţi ce aveau ca model crocodili și purta o pereche de adidași Ugly.
-Acest lucru se vede, moderă în continuare Breitmeier, vesel, în timp ce partenera joggerului trecea prin faţa lor. Era o femeie blondă cu păr auriu, vâlvoi purtând un top de culoare roz, o curea lată de două palme, aurie, și bluză cu un umăr gol. Adidașii ei se puteau compara la urâţenie cu cei ai joggerului. Pe umărul stâng ţinea un casetofon din ale cărui difuzoare răsuna Girls just want to have fun al lui Cindy Lauper. Breitmeier nu putu spune pe moment ce i se părea nepotrivit la ce văzuse și auzise. O mașină trecu prin faţa lor spre benzinărie, o limuzină Ford, greoaie, din anii ’60. Se opri în dreptul unei pompe. Imediat, din benzinărie ieși un angajat în salopetă cu o căciulă de mecanic pătată cu ulei de motor. Ajuns în spatele mașinii, deschise portbagajul. Angajatul se aplecă și apucă un bidon lung de un metru și jumătate, pe care îl scoase afară și râse mulţumit înainte de a duce canistra de gaz în braţe, în direcţia casieriei. În acel moment, Breitmeier observă că pe peretele exterior din partea stângă era rezemat un dulap înalt. Acolo depozitase angajatul canistra. Pentru a ajunge la rafturile de sus, avea la dispoziţie un mic motostivuitor ce se afla undeva mai în spate. Acesta trase un cilindru, aparent mai ușor, de pe un raft al dulapului și alergă cu acesta până la mașină unde îl puse la loc în portbagaj. Șoferul începuse deja să alimenteze mașina cu metodele acelor vremuri. Părea foarte relaxat.
– Aceasta este o tehnologie prin care se reduce cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă, pe care am preluat-o și noi, explică Halo cu mândrie. Emisiile mașinilor se adună în sticlele presurizate și, ulterior, sunt automat îngropate la 2000 metri sub pământ la benzinărie. Sticla goală o primește următorul șofer care dorește să alimenteze, la schimb pentru cea plină.
Breitmeier o auzi pe Skip în căști. Trebuia acum să încerce să le transpună obiecţiile sceptice în întrebări mai prietenoase, cum proceda de obicei.
-Acest lucru este calculat? întrebă el. Erau canistrele sau sticlele suficient de mari? Oamenii își puteau permite să sape o astfel de groapă de 2000 de metri sub fiecare benzinărie?
-Noi arătăm aici ce fel de tehnologie a existat, răspunse Halo mult mai puţin entuziasmat acum. Aceasta s-ar putea pune în aplicare. Dacă ar fi separat carbonul de petrol în timpul extracţiei și ar rămâne doar hidrogen, nu ar mai fi necesar, nu-i așa?
-Ne imaginăm că oamenii acelei perioade au căutat cea mai bună metodă cu carbon redus, explică Radovan. Încercau totul de pe piaţă. Acest lucru duce la mai multe abordări interesante.

-Hmhm, făcu Breitmeier, fiind la fel de sceptic ca și Skip. Iar filmul are cu siguranţă mult mai multe de oferit.

-Haideţi să mergem pe câmp, propuse Janice, care fusese lăsată pe dinafară.

Halo scutură din cap de două ori, după care păru mai ușurat.

Imaginea se schimbă. Câmpul nu era un câmp oarecare, ci era unul de luptă. Scaunele celor patru se aflau în dreptul unui gard viu înalt, prin care au pătruns doi monștri de culoare măslinie. Era vorba despre tancurile imense, primitive și zgomotoase. Breitmeier își suprimă impulsul de a fugi din acel loc sau de a se ascunde în spatele scaunului său. În schimb, se liniști, văzând că vehiculele se deplasau fără nicio problemă prin el și invitaţii săi. Primele două tancuri au fost urmate de altele, folosindu-se de breșa creată de cele din faţă. Abia acum Breitmeier observă că erau echipate cu tunuri subţiri pe turelele lor. Raze roșii fulgerau de la acestea spre cer.Se auzi urletul familiar care anunța tragerea cu arme laser, în filme, de zeci de ani. Avioanele de luptă răcneau deasupra capului. Unele dintre tancuri au fost lovite de razele avioanelor și transformate în mingi de foc.

-Fiecare tanc are un reactor nuclear propriu care furnizează energie pentru conducere și, desigur, pentru operarea armelor cu laser, anunţă Halo. Breitmeier urmărea vehiculele care se îndepărtau de ei, pentru a urca următorul deal de la orizont.

-Ce fel de steag albastru este acela de pe spatele tancurilor?, întrebă fără ca Skip să fie nevoită să-l îndemne.

-Acesta este un steag NATO, nu-i așa? Dar există și alte simboluri mai mici pe colţuri. A așteptat să treacă un alt tanc.

-Un craniu, o seceră, un ciocan și un simbol euro. Nu erau simbolurile ciocanului și secera din partea opusă?

-Am schimbat steagul NATO pentru acest film, răspunse Radovan, întrucât ţările est-europene s-au alăturat devreme și au adus elemente ale statutului social în ideologia lor. Alianţa este astfel mai mare, mai puternică și are mai multă grijă de cei slabi din societate.

-Ce dușmani au mai rămas atunci? interveni Breitmeier.

-Un bloc al puterilor islamice, africane, și din America latină, răspunse Radovan.

-„Aha!”, exclamă Breitmeier, astfel încât nu mai trebui să repete acel „Hmhm”. Acum era gata să ajungă la povestea reală a filmului. Cu toate acestea, Skip nu ar lăsa acest lucru să se întâmple.

-Mai am o întrebare despre tehnologie, începu el. Dacă metodele de reducere a nivelului de CO2, așa cum aţi elaborat-o, au fost posibile, de ce nu au fost folosite pur și simplu?

Halo își încrucișă braţele, arătând puţin gânditor.
-Probabil pentru că tot ce s-a făcut a fost, de fapt, ușor.

Breitmeier tresări. Presiunea sonoră din căștile sale crescuse brusc. Se chinui să-și ţină expresiile faciale sub control. Nu prea îi ieșea.

-Ei, da, gemu el, există și oameni care spun că nu a fost ușor să oprești schimbările climatice, că … Se opri. Skip continua să îi urle în cască și nu rușea să înţeleagă fiecare cuvânt. Că a fost o luptă ascendentă pentru a convinge politica și afacerile să se îndepărteze de combustibilii fosili. Mii și mii de tineri ieșiseră în stradă când totul părea pierdut. O vedeţi în mod similar sau complet diferit?

Halo ridică din umeri.

-Energia eoliană și energia solară sunt mai puţin complicate decât centralele electrice pe cărbune. Dioxidul de carbon, care este în aer, poate fi aspirat. Dacă nu se consumă carne, se reciclează, dacă se folosește hidrogen pentru încălzire, industrie, aviaţie și trafic intens, s-a terminat cu lupta împotriva schimbărilor climatice. Pur și simplu nu arată la fel de interesant ca în filmul nostru.

Cât timp am petrecut deja cu tehnologia? se întrebă Breitmeier.

-Care este acţiunea din ”Sângele Negru”? întrebă.

-Michael, personajul nostru principal, explică Janice, ajunge din întâmplare în posesia unui artefact magic, foarte vechi, care avea puterea de a decide soarta umanităţii. Toate puterile lumii îl urmăresc. Încep chiar și războaie pentru a-l obţine. Michael trebuie să se apere împotriva lor într-o goană nebună încercând, între timp, să elibereze femeia pe care o iubește.

-Oh da, făcu Breitmeier și nici măcar nu se obosi să-și ascundă scepticismul. Știa acest senariu complicat din zeci de jocuri și filme VR.

-Am putut lua, pe contract, niște avatare grozave, continuă Janice. Matthew Hansen și Ludovine Carriere sunt prezenți. La fel și Leslie Talafor în rolul antagonistului principal.

-Sună foarte promiţător, se sustrase Breitmeier dela alte comentarii. Petropunk este un gen nou, mai rezumă el, după verificarea calendarului. ”Sânge Negrueste titlul filmului, curând disponibil pentru descărcare în toate portalurile VR.

-Începând din 30 martie, adăugă Radovan.

-Am vorbit cu oaspeţii mei interesanţi despre asta și le-am spus… și le spun: mulţumesc că aţi venit!

Când Breitmeier și-a scos casca, Skip era deja ocupată să complimenteze cei trei oaspeţi, care tocmai ieșeau din costume. O făcea extrem de nepoliticos. Skip se certase cu ei. Le spusese de mai multe ori batjocoritor cuvântul ”ușor” bombănind în limba ei maternă. Breitmeier nu se grăbi să iasă pe coridor. Când reuși, în sfârșit, Skip se liniști, iar trupa de animaţie plină de speranţă se despărţise. Skip era acum cu Kolja și Pedro în camera tehnică de transmisie de la capătul coridorului. Pedro vorbea cu Skip.

-Nu începi să ţipi când dai instrucţiuni.

Arătă spre ecranul de pe perete, în faţa lui. Poţi vedea asta! Era o vedere frontală a lui Tim, în care se strâmba pentru că Breitmeier nu suporta zgomotul din urechi. Țipă la nesfârșit, se plânse Pedro.

Skip nu avea niciun motiv să vorbească mai încet.

-Ai auzit, măcar, ce au spus despre lupta împotriva schimbărilor climatice? Au spus că e UȘOR! Ori de câte ori Skip se supăra, accentul ei era defectuos. Când am fost acolo, nu a fost UȘOR! A fost dificil, deoarece nimeni nu credea în schimbările climatice! A fost EPUIZANT!

Acest cuvânt tocmai trecu prin capul lui Breitmeier.

-Nu suntem acolo pentru a ne pedepsi oaspeţii pentru opiniile lor, indiferent care sunt acestea, interveni el. Încă trebuie să îi tratăm în așa fel încât să dorească să revină. Și la fel și oamenii cu care aceștia vor vorbi despre emisiunea noastră.

-O, nu am nevoie să se întoarcă, răspunse aspru Skip. N-au habar!

-Tu i-ai invitat, nu eu, îi reaminti Breitmeier.

-Da, confirmă Skip. Pentru ca toată lumea să poată vedea creaţia lor. Dacă nu am fi știut că micuţul pisser ar putea înota prin oraș până când vor ajunge aici. Skip a simulat de fapt o mișcare de înot cu braţele. Și dacă nu o înţelege, mi-ar putea fi furată.

-Ce ai făcut, de fapt, atunci? se băgă și Pedro în discuţie. Ce a fost atât de important? De ce te simţi jignită acum?

Breitmeier o văzu pe Skip întorcându-se spre el, încă supărată, deschizând-și gura și apoi închizând-o la loc, înghițând în sec, de parcă o mizerie întreagă de răspunsuri i-ar fi inundat creierul, zeci de detalii pe care nu le-ar putea încorpora niciodată într-un scurt răspuns. O inundaţie de argumente care o forțară să încurce frustrarea cu supărarea, pentru că nu putea decide ce detaliu să-i prezinte mai întâi, omologului său ignorant. Pentru o fracţiune de secundă, Breitmeier se întrebă încă o dată de ce știa atât de puţin despre Skip, motivul prestigiului său pe care insistase atât de des. Primise porecla „Skip” pentru că fusese, odată, în tinerețe,  căpitanul unei bărci cu vele. Asta era tot ce putea spune sigur despre ea. Ar putea afla mai multe acum? Skip își închise gura furioasă, se gândi la asta, își redeschise gura din nou.

-Vom gestiona treaba cu reclamele rezervate, spuse Kolja din colţul îndepărtat al camerei, unde se ocupase exclusiv de aspectele practice ale jobului său. De exemplu, îi putem lăsa să circule între tancurile aflate în mișcare. În scenele filmului există, uneori, postere vechi pe care ne putem pune publicitatea. Asta va funcţiona bine. Se întoarse de la ecran spre colegii săi. Eu și Pedro am vrut să comandăm de la noul restaurant cu specific lituanian. Acolo au chiftele de linte pentru hamburgeri. Ar putea fi mai buni decât carnea de laborator de la Azeri Grill. Vreţi și voi să comandaţi? Se uită nevinovat la colegi. Cu siguranţă nu știa că deranjase cu ceva.

Skip își aruncă braţele în sus, se întoarse  și strigă:

-Eu tocmai termin programul de lucru! Puteţi mânca singuri, spuse ea și se făcu nevăzută. N-o opri nimeni, nici măcar nu încercară.

Skip își folosise contactele electronice și microfonul din colier pentru a cere o mașină. Timpul de așteptare, care i s-a arătat, a fost de doar câteva minute. Așa că putea să-și ia paltonul călduros de la birou și să iasă direct în stradă. Era amiază. Cu toate acestea, norii creau un întuneric cenușiu și iernos. De pe faţada de sticlă cubică, ușor îmbătrânită, în care se afla studioul ei, putea vedea bazinul portului din Düsseldorf. Sute de drone de curierat bâzâiau constant prin aer deasupra ei. Vehiculele de compensare automată își  făceau treaba neobosite pe benzi, trotuare și piste pentru biciclete. Și totuși, peste tot era o zăpadă pufoasă, de câţiva centimetri grosime. Un zgomot puternic i-a spus lui Skip că mașina ei era pe sosite. Idioţii de la animaţie aveau dreptate în legătură cu câteva lucruri, se gândi ea. Mașinile moderne nu mai erau potrivite pentru autoportretizarea individuală a proprietarilor respectivi.

Însoţitorii simplificaţi ai furnizorilor de mobilitate nu mai aveau nici măcar faruri, faruri care ar fi putut fi reinterpretate ca fiind ochii unei feţe. În schimb, nu mai erau proprietate privată. Vehiculul care se apropia de ea din stânga avea traversa LED obișnuită, în faţă. Acum era verde, indicând faptul că mașina se va opri și că este în siguranţă să traverseze strada din faţa ei. Și apoi, desigur, au existat numeroasele mesaje publicitare animate, care curgeau în mod constant peste suprafaţa corpului și a ferestrelor și, de asemenea, populau interiorul așa-numitelor ferestre. Oricine dorea o vedere clară a peisajului trebuia să plătească suplimentar. Pe șasiul de iarnă interschimbabil cu jumătate de șină, mașina s-a oprit în faţa ei. În fereastra laterală se vedea acum avatarul ales de Skip, un bărbat în vârstă cu aspect prietenos, cu faţa îngustă și o pălărie de șofer de taxi din anii treizeci pe cap. Mâinile lui se sprijineau pe un volan animat cu spiţe de metal. Uneori gusturile lor erau foarte înapoiate.

Privind în urmă, Skip își aminti că fusese apelată pe numele ei adevărat și i s-a vorbit în limba ei.

-Aţi avut o zi frumoasă până acum?

Skip privi în jur. Țurţuri lungi atârnau din jgheaburile unei clădiri de pe malul opus. Pe geamurile unei clădiri vecine se formaseră flori de gheaţă. Toate acoperișurile erau acoperite cu zăpadă pe punctul de a cădea. Dacă Skip și-ar fi răsucit, ușor, gâtul spre stânga, ar fi putut vedea clădirile Gehry ale căror acoperișuri jucăușe înclinate continuau să cadă atât de mult încât trotuarele adiacente trebuiau blocate. Trecătorii treceau pe lângă ea. Jachetele și paltoanele lor solare-electrodinamice, ca niște mărfuri fabricate din ţesături normale, generau electricitatea care curgea în cizmele lor încălzite cu fiecare mică rază de soare, la fiecare pas. Cu ele au lăsat mici bălţi de apă. Se auzea un zgomot din bazinul portului și zgârieturi rapide produse exclusiv de patine. Liderii orașului permiseseră patinajul deoarece stratul de gheaţă de pe Rin ajunsese la o grosime de câţiva decimetri. Inspiră adânc. „Ar fi putut fi mai rău”, i-a răspuns avatarului.

Zâmbi larg. “Mergem acasă, ca întotdeauna?”

-Ca întotdeauna, răspunse ea pe un ton de resemnare melancolică.

-Mergeţi cu grijă, doamnă Thunberg, răspunse fericit avatarul și dispăru atunci când ușa mașinii se deschise.

Greta urcă pe locul din spate după care mașina plecă către destinaţie.

 

 

 

Traducere din limba germană

de Andrei Nedel

Grafica: Elena Dudina , Adrian Chifu