DoMoS

Au ajuns dimineaţa. Soarele încă nu răsărise atunci când, după o călătorie ce durase cateva ore, văzură, pentru prima dată, aşezarea. Satul îi întâmpinase adormit, lungit în valea străbătută de pârâul ce dispărea pe alocuri printre pietrele cenuşii, izvorând tainic din munţii acoperiţi de ceaţă. Casele, într-un echilibru miraculos pe costişele abrupte, construite după acelaşi tipar, păstrau între ele, asemenea unui mut respect, o distanţă suficientă pentru a se desfăşura în voie, lăsând loc pentru grădini, livezi şi porţiuni de iarbă. Un drum de pământ, ce urmărea linia sinuoasă a albiei, însoţit pe partea opusă de liziera fremătătoare a pădurii, alegea, la intrarea în sat, mijlocul pietros al văii.

Ceaţa se ridica insesizabil, lăsând în urma ei o linişte milenară, în care paşii nesiguri ai vizitatorilor matinali se auzeau înfundat. Se opriră, frânţi de oboseală şi frig, în faţa unei clădiri scunde, cu tencuiala căzută pe alocuri şi geamuri opace de scurgerea ploilor. Câteva trepte deformate duceau spre uşa dublă, nevopsită, din tablă, peste care se încrucişau doi drugi de fier ruginit. Crengile câtorva brazi din apropiere atingeau acoperişul năpădit de muşchi, părând că el se continuă peste munţi, la infinit, adăpostind un tărâm straniu, misterios.

Se aşezară eliberaţi pe banca mirosind subtil a răşină, inspirând aerul răcoros al dimineţii, după ce se ajutară reciproc la descărcarea rucsacurilor. Undeva, în pădurea întunecată, răsună îndepărtat cântecul unei păsări, şi atunci, ca la un semn abia aşteptat, zeci de triluri umplură atmosfera văii.

Lumina zilei începu să-şi facă prezenţa pe culmile munţilor. Satul se trezea, încetul cu încetul la viaţă. Câinii lătrau tot mai hotărâţi, din cuştile lor suspendate la nivelul gardurilor, în timp ce găinile cotcodăceau somnoroase prin şoproane.

De după un cot al drumului apăru un bărbat. Înalt, uscăţiv, cu mâinile şi picioarele prea lungi, părea un biet cocostârc rătăcit de locul de baştină. Mergea cu privirile în pământ, orientându-se parcă după topografia pietrelor, târându-şi neglijent cizmele scorţoase prin praful umed de roua dimineţii. La câţiva paşi de ei, sesizându-i, ridică privirile. Îi şocară limpezimea şi albastrul pătrunzător al ochilor. Se opri o clipă, ezitând, şi îi salută scurt. Se apropie de clădire fără să-l mai intereseze într-un fel sau altul prezenţa lor. Deschise larg uşile, apoi, o dată înghiţit de întunericul dinăuntru, reveni cu un covoraş decolorat ce-l puse icnind pe trepte.
– Poftim… îi invită cu voce plată, îndreptându-se de spate cu un nou suspin de durere şi faţa roşie de efort.

Intrară. Interiorul clădirii era auster, cu pereţii zugrăviţi cu var, îngălbenit de trecerea anilor, cu tavanul din lambriuri de lemn, cândva lăcuit. Se strânseră cu toţii, patru umbre neclare, în jurul unei mese de brad, sculptată în grabă. Un tânăr se încrunta contrariat, privind aparatul de radio, adus de ei, la care, oricât se chinuia, nu prindea niciun post; doar un bâzâit uniform şi dezolant. Uscăţivul îşi făcea de lucru printre scaune: aici ştergea cu cârpa un pahar ciobit, dincolo netezea grijuliu o cută de pe faţa de masă.

În local intră un bătrân. Dădu un ocol cu privirile, după care, bocănind cu toiagul pe podea, se apropie, aşezându-se la masa lor. Cocostârcul se repezi în dosul tejghelei şi apăru cu un pahar ce-l puse grăbit în faţa noului intrat, începând să-i toarne dintr-o sticlă. Moşul înghiţi în sec, privind cum curge lichidul, îşi puse pipa de-o parte, apucă paharul de parcă s-ar fi temut să nu dispară şi o clipă mai târziu îl dădu pesre cap. Abia după aceea păru că-i vede pe comeseni.

–  Turişti? Întrebarea era pusă rece, ca făcând parte dintr-un interogatoriu.
–  Da, am..
–  De unde?
–  Timişoara…
–  Mda… Încotro?

Indiscreţia bătrânului nu-l deranja pe tânărul ce ridică încurcat din umeri.

–  N-avem un plan exact. Mai mult aşa, ca o mică plimbare. Două-trei zile. Cum suntem în concediu, noi patru momentan. Scăpăm cel puţin de zgomotele şi praful de la oraş. Aici e altfel. E linişte, aer curat. Mai ales aer curat. Ni s-a stricat maşina azi-noapte, pe la unsprezece, la intrarea în vale. Ne-am tot chinuit s-o pornim, dar n-am reuşit. Nu-i semnal de telefon, aşa că pe la unu am montat corturile şi ne-am culcat. Pe la cinci ne-am trezit, din cauza frigului, dar şi pentru că ne-am gândit că poate găsim aici, în sat , vreun mecanic. Mâine oricum mai vin nişte prieteni din Reşiţa, cu maşina lor. Aşa că pe moment suntem liniştiţi, o să ne tracteze ei, eventual.

Săteanul îl asculta vizibil plictisit, ori auzise de nenumărate ori aceleaşi cuvinte de la turiştii ce se perindaseră cu zecile prin acele locuri, ori pur şi simplu nu-l interesa ce motive aveau ei să le viziteze împrejurimile. Îl întrerupse brusc pe tânăr:

–  Nici un mecanic aicea. Numai la oraş. Da’ la noapte und’o să dormiţi?
–  Doar avem corturile cu noi. Băiatul arată cu bărbia rucsacii sprijiniţi de zid. Ne e frică doar de ploaie.
–  Păi tocma’ asta-i, hurui bătrânul. La noapte are să plouă, şi pentru a-şi întregi spusele ridică toiagul arătând spre coama muntelui. Furtună mare!
–  Şi atunci? Tânărul păru dezorientat.

Moşul îşi răsuci gânditor mustaţa, ţintuindu-i printre pleoapele aproape închise. Mai trase câteva fumuri, îşi scutură pipa ciocănind-o de marginea mesei, şi le răspunse:

–  O să vă caut o gazdă. Sunteţi tineri şi necopţi. Nu v-aţi descurca singuri. Dacă pun eu o vorbă bună… e altă treabă. Mă duc să văd, mă aşteptaţi aici.

Se ridică şi ieşi tuşind cu ochii înlăcrimaţi de la fum.

Pe la amiază au făcut o mică plimbare prin sat. Erau parcă invizibili pentru locuitori. Puţinii oameni întâlniţi, treceau pe lângă ei, fără să le arunce măcar  o privire. Doar  o fetiţă le ieşi în cale, pe marginea drumului, arătându-i cu un deget murdar. Râse apoi răutăcioasă şi fugi să se ascundă, în curte, după fusta maică-sii, ce dădea mâncare la găini.

Mai spre seară se întoarseră la filială, unde îşi lăsaseră bagajele. Se aşezară tăcuţi la aceeaşi masă, îngrămădită într-un colţ. Localul se umplu în scurt timp. Oamenii se întorceau istoviţi de la muncă,  simţind cu toţii nevoia unei relaxări, pe semne. Stăteau gălăgioşi la mese, discutând aiurea. Figuri posomorâte, vesele, absente , exuberante şi multe, foarte multe, cărora tinerii nu le puteau atribui nicio stare, simple măşti. La masa lor rămăsese un scaun liber, însă nimeni nu părea dornic să-l ocupe sau să-l mute de acolo. Oamenii priveau la el, apoi indiferenţi la tineri, având cu toţii o stranie lucire în ochii asemenea unor fante. După câteva ore cei patru rămaseră din nou singuri, îl aşteptau pe bătrân. Însă el întârzia să apară.

Era aproape miezul nopţii când tinerii hotărâră că au aşteptat destul. Îşi luară bagajele şi porniră pe drum, spre capătul satului. N-ar fi avut curajul să ceară cuiva găzduire, de altfel erau siguri că nu i-ar fi primit nimeni.

Pe cer nu se vedea nicio stea, nu-şi puteau da seama dacă este acoperit de nori sau erau martorii unui fenomen unic. O ciudată fosforescenţă cuprindea toate lucrurile.

–  O să plouă ca lumea! Prezise un tânăr.

Vântul sufla rece, ridicând în vârtejuri praful înecăcios, făcând să scârţâie sinistru o poartă uitată deschisă. Drumul era pustiu, în afara câtorva raţe întârziate, ce îl traversau măcăind în surdină, legănându-se pe picioarele scurte. Un câine îi privea mârâind, gata să sară pe ei, printre stinghiile gardului. Casele păreau părăsite; nicio lumină aprinsă.

Tresăriră cu toţii atunci când în faţă le apăru, parcă din neant, bătrânul. Îi ghiciră identitatea după jarul incandescent al pipei enorme ce descria cercuri şi zigzaguri, întipărindu-li-se pe retină. Le făcu semn să se oprească.

–  Încotro? Acum noaptea? Nu vedeţi că vine furtuna?

De data aceasta îi răspunse o tânără:

–  Am auzit că pe aici, pe undeva, s-ar găsi un canton. Poate înnoptăm acolo. Dacă ne primesc.

Moşul privi în lungul drumului, pufăind.

–  Da’ acuma nu-i nimenea acolo. Sunt plecaţi şi ţin uşa încuiată. Oricum v-am găsit und’o să dormiţi. Nu-i departe. Arătă cu degetul butucănos undeva spre muntele din faţa lor. Dacă ne grăbim, mai ales că se pune ploaia, ajungem în cel mult juma’ de oră.

Apoi după câteva secunde:

–  Aveţi lanterne?
–  Nu… am consumat bateriile noaptea trecută.
–  Poate că-i mai bine aşa. Am.. am să-i fac o surpriză!… da…şi bătrânul râse înfundat. Să mergem, dară.

Se sfătuiră rapid. N-aveau ce face, n-aveau unde să meargă, aşa că îl urmară.

Coborâră albia largă a pârâului ce emana vapori îngheţaţi, trecând pe malul celălalt peste o punte formată dintr-un copac desfrunzit. Urcară muntele înfriguraţi, strângându-şi cât mai bine pe ei hainele, mişcându-se ţepeni, împiedicându-se la tot pasul. Nicio cărare, doar brazii seculari, muşuroaie uriaşe de furnici şi tufişuri spinoase, ascunzători ideale pentru animalele pădurii. Îi înconjura un întuneric deplin în care paşii sub care se rupeau crengi uscate păreau amplificaţi, înmulţiţi la nesfârşit. La un moment dat o fată ţipă înăbuşit, arătând cu mâna tremurândă forma întunecată a unei case ce aluneca silenţioasă pe cer; dar nu era decât un abur purtat de vânt. Bătrânul mormăi ceva de deranj şi stăpânire de sine. Un băiat începu să-l repezească însă fata îl opri cu un suspin vinovat. În răstimpuri încetineau pentru a da răgaz moşului să caute semnele indicatoare pe care aparent doar el le ştia sau pentru a-şi umple rezervorul pipei.

Mergeau de vreo două ore când călăuza le făcu semn să se oprească.

–  Am ajuns. E aici. Vocea le zgârie timpanele. Nu mai era a celui ce-şi oferise serviciile de dimineaţă.

Bătrânul aplecă o creangă şi atunci, cu ochii măriţi de uimire, O văzură.

CASA.

Clădită în mijlocul unei poieni, se înălţa impunătoare, scăldată în lumini. Albă, cu trei etaje, dar de înălţimea echivalând cu a unui bloc cu zece niveluri, aducea cu un templu egiptean. Avea însă coloane şi frize greceşti, îmbinate cu arcade gotice. Părea mai degrabă un amalgam uniform de stiluri, provenind din toate culturile ce stăpâniseră vreodată pe Pământ. Doar acoperişul avea o formă comună. Pe deasupra, totul era învăluit de un miros parcă ancestral, nemaiîntâlnit, ce nu părea a proveni din nicio floare sau substanţă cunoscută.

Abia când primul fulger brăzdă furios înalturile, cei patru realizară anormalul situaţiei. Se priviră îngroziţi, neajutoraţi. Îl căutară pe bătrân, însă acesta dispăruse.

Brusc privirile le deveniră fixe.

În locul lor gândea o voinţă străină.

De undeva, de la etajele superioare ale clădirii, începu să se reverse muzica fantastică a unei orgi. Începură să se mişte unul după celălalt, îndreptându-se spre ea.

Păşeau pe treptele acoperite de marmură.
–  Eu… zic… să plecăm… abia reuşi să articuleze o tânără.

Nimeni nu-i răspunse. Fata căzu, cu un ţipăt, în genunchi, ca sub puterea unei lovituri. Se ridică oftând, urmându-i pe ceilalţi. Orga îşi înteţi nerăbdătoare notele, în timp ce infernul se dezlănţui cu fulgere efemere şi ploaie torenţială. Brazii se aplecară trosnind sub rafalele vântului. Uzi, cu părul răvăşit, ridicară simultan privirile spre inscripţia de deasupra uşii. Ceva între literele chirilice şi ideogramele chinezeşti, însă înţelegeau. Prea târziu.

Intrară pe rând, pe uşa ce se închise cu un pocnet sec în urma lor.

În aceeaşi clipă un fulger orbitor lovi un brad ce explodă în aşchii incandescente.

Luminile CASEI se stinseră în sunetul muzicii şi a tunetelor ce-i zdrăngăneau geamurile.

CASA tremură de plăcere. După câteva minute, în care se contractă de nenumărate ori, râgâi satisfăcută. Uşa de la intrare i se alungi într-un zâmbet deplin.

De undeva din vale, dinspre sat, se înălţă brusc un cor imens de urlete, ce răzbătu printre bubuiturile tunetelor şi şuierăturile vântului.

Două mâini uriaşe ieşiră pe geamurile laterale ale ultimului etaj şi ridicară poalele clădirii, de sub care se iviră o sumedenie de picioare. Urmă un fluierat. De undeva dintre brazi apăru, lătrând şi dând vesel din coadă un car. Se rostogoli, gudurându-se pe langă EA, ce-l apucă de lesă. Se pierdură amândoi, în salturi uriaşe pe deasupra pădurii, luminaţi intermitent de fulgere.

Îi urmară, la o oarecare distanţă, o avalanşă de case ce doborâră copacii în chiuituri şi râsete ascuţite. La ferestrele unora se puteau vedea oameni, asemenea unor păpuşi, privind afară, absenţi.

La marginea poienii se întinde un gard cu sârmă ghimpată, din loc în loc sunt prinse tăbliţe, purtând  o inscripţie pe înţelesul tuturor:

ATENŢIE!

Această povestire am scris-o la vârsta de 18 ani, citind-o la cenaclul H. G. Wells, ce se ţinea pe vremea aceea duminică dimineaţa la Casa Studenţilor din Timişoara. Este singura mea lucrare din domeniul fantastic, atât la Helion cât şi  la H. G. Wells.
Am facut modificări minore, aducând-o la zi.

Titlul original este un simbol ce reprezintă o casă, aidoma celui desenat de orice copil. O casă simplă, dar care ascunde lucruri terifiante…

Satul este real, se numeşte Dragoşa, judeţul Suceava, ţinutul Bucovinei. Acolo mergeam aproape în fiecare vară, la sora bunicii mele. Filiala, cu zidurile în var, cantonul, undeva în munţii acoperiţi de ceaţă, chiar există. Casele sunt răspândite de-o parte şi de alta a văii, cu păşuni între ele, cu pădurea coborând până în spatele grajdurilor. Ţinuturi minunate, de care îmi amintesc cu drag şi dor.