Mă numesc Arion Hristea și nu Artion Ristea așa cum mi s-au adresat cei de la primăria orașului Eddmonton, cu doi d, nu cum au scris ei pe plicul pe care mi l-au trimis împreună cu nota de plată pentru taxele de proprietate, cu un singur d. Am crezut că e o greșeală, sau o întâmplare, sau o confuzie de nume, s-a mai întâmplat să primesc scrisorile altora pe adresa mea. Cine știe cum au încurcat lucrurile prin baza lor de date, m-am gândit. Și nu m-am sinchisit. Nu i-am dat importanță. Însă, după două ore, am primit un e-mail de la bancă prin care eram înștiințat că mi s-a dedus automat plata abonamentului lunar la telefon. Banca mi se adresa cu acelaș nume, Artion (Stimate domnule Artion). Ceea ce mi s-a părut mai mult decât o coincidență. Suma era puțin diferită de cât cea pe care o plătesc lunar și am încercat să intru de pe laptop în cont. N-am reușit. Nu corespundea numărul cardului. Am obiceiul de a memora numerele importante. În special cele de pe acte și carduri bancare. Pașaport, permis de conducere, numărul social și mai sunt. Cetificat de naștere, de căsătorie, card de sănătate, de asigurare etc. Nu mai vorbesc de numere de telefon și datele de naștere ale celor care contează.
Am scos cardul contului curent din portofel ca să verific cum stau lucrurile. Primul lucru pe care l-am observat a fost numele. Artion Ristea, în concordanță cu cel de pe scrisoarea trimisă de primăria Eddmonton (cu de d) și bancă. Nu și numele meu real. De ce și cum de nu observasem până atunci? Și nici șirul de numere al contului nu corespundea cu ceea ce țineam eu minte. Până la urmă am introdus informațiile așa cum erau ele notate pe card. Cu parola n-am avut probleme ceea ce m-a mai liniștit. Odată intrat în cont am început să-mi verific tranzacțiile din ultima săptămână. Mi s-au părut corecte, mai puțin abonamentul de telefon care îmi arăta o diferență de un dollar și niște cenți, față de ce rețineam eu. Până în momentul în care am observat că tocmai îmi cumpărasem o mașină nouă. Un Ford Explorer SUV Crossover hybrid. Eu care n-am avut niciodată un Ford. Nu mi-au plăcut Ford-urile, am cumpărat întotdeauna General Motors. Pontiac, Oldsmobile, Chevrolet, Buick. Pentru mașina nou achiziționată se pare că făcusem și un împrumut la bancă pe următorii 6 ani! În viața mea nu mi-am cumpărat o mașină nou nouță, mi se pare o irosire de bani. Sau în rate. Adică să dau dobândă bancii? 6 ani? M-am blocat, mi s-a tăiat respirația. Ce se petrece cu mine, m-am întrebat? Ăsta a fost gândul care mi-a trecut, pe loc, prin minte. Că mi se întâmplă ceva. După câteva secunde de uluială am ieșit din casă și m-am uitat pe locul de parcare din fața garajului. În locul Buick-ului meu Lucerne, gri-cărbune, se lăfăia un Ford Explorer de un albastru căcăniu. Atât îi duce, pe cei de la Ford, capul.
Am crezut că visez. Că dorm, că sunt încă în pat și nu mă pot desprinde dintr-un vis care părea mai degrabă coșmar.
Am sunat-o pe soția mea la serviciu. Eu m-am pensionat, însă ea mai lucrează. Ce să fac acasă, a argumentat când i-am sugerat că ar putea să se pensioneze și ea. Să-ți ascult toată ziua beșinile? Dacă te-ai pensiona și tu am putea vinde casa și ne-am putea muta altundeva. Unde altundeva? Undeva la cald, am suportat destul iernile Eddmontoneze.
– Alo, Ami, m-am ambalat la telefon, de când avem noi un Ford Explorer? Un SUV, doar știi că nu-mi plac SUV-rile.
– Dar tu de când îmi spui Ami? m-a luat ea la rost
– Cum, de când, ce vrei să spui?
– Ce s-a întâmplat cu Armelia, așa cum mi-ai spus totdeauna? Sau ai greșit numărul de telefon…
– Armelia?
Am închis telefonul. Am avut o presimțire. Sumbră. Că o luasem razna. Am găsit cheile de la Explorer, erau în acelaș loc în care țineam cheile Buick-ului și am ieșit. Am pornit și am plecat la dispensar, pe 50 Street, să-i fac o vizită doctorului de familie. Scaunul, oglinzile, volanul autovehicolului, totul părea ajustat așa cum îmi place mie. Ceea ce iar m-a calmat într-un fel. Poate mi se întâmplă ceva, dacă mi se întâmplă. Sigur mi se întâmplă, dar poate sunt Ok. Poate altora li se întâmplă.
Neavând programare am așteptat aproape două ore să intru. Asistenta m-a prevenit. Am stat mai mult pe-afară, am fumat vreo 3 țigări deși, în mod normal, nu fumez când merg în vizită la doctor. Să creadă că m-am lăsat și să nu mă pisălogească cu întrebările lui. Mai bei? Mai fumezi? De ce nu mă întreabă dacă consum iarbă. Mai ai viață sexuală? Iarba nu-l interesează pe el. Poate pentru că el fumează iarbă, de aia.
I-am povestit doctorului ce se petrece.
– De când a început?
– De când mi-au trimis cei de la primărie scrisoarea să platesc taxele de proprietate. N-am băgat imediat în seamă. Deși mi s-a părut dubios că Brian, vecinul meu, și-a lăsat barbă peste noapte și tot peste noapte și-a schimbat și câinele. Avea un Labrador Retriever negru și deodată am văzut în curtea lui un Golden Retriever. L-am întrebat
– De când?
– Ce, de când?
– Câinele…
N-a înțeles. A trebuit să gesticulez și să-i explic pe îndelete.
– E același câine de când m-am mutat aici, acum 8 ani.
– Nu e, cum să fie? Și-apoi, te-ai mutat aici acum 2 ani, nu 8!
M-a privit dubios și am lăsat-o baltă
– Oau, a făcut doctorul… Dar ce ți s-a părut circumspect la scrisoarea primită de la primărie?
– Numele, cum am spus. Mi-au scris, dragă domnule Artion… Și au caligrafiat Eddmonton cu un singur d.
– Păi, nu așa te cheamă?
– Nu. Așa scrie pe fișa mea medicală?
– D-aa, a exclamat doctorul privind în tabletă. Artion Ristea…
– Hristea, l-am corectat. Arion Hristea!
– Hmm, a mormăit doctorul, fără haș-ul din față, fiind libanez. Mișcându-și capul ca indienii aceia din filmele Bollywood. Nu că arabii n-au litera h în alfabet, dar o pronunță diferit. Când îmi spune numele, Hristea, parcă se pregătește să tragă o flegmă. Bănuiesc că Ristea îi e mai ușor. Hmm, a repetat el fără haș-ul din față. Lucrurile astea nu se petrec peste noapte. Ai avut vreun accident recent? Te-ai lovit la cap?
– N-am avut niciun accident, domnule doctor. Dar era să fac unul venind aici. Toată lumea circula contra sens.
– Cum așa?
– Pe dreapta, ca în Marea Britanie!
– Păi așa se circulă în Canada, a făcut doctorul surprins. Pe dreapta. În Marea Britanie se circulă pe stânga!
– De când?
– De când s-a inventat automobilul
– Dadeunde! În Canarda se circulă ca și în Statele Unite de Nord.
– Pe partea dreaptă, a ridicat doctorul tonul
L-am privit chiorâș, el m-a privit chiorâș
– Eu cred, eu cred că ni se trage de la pandemia de acum 5 ani, i-am spus, privindu-l chiorâș a doua oară.
– Despre ce pandemie e voba?
– De Covid-19, ăsta… Coronavirus, izbucnit în 2015, că numai despre el s-a vorbit ani și ani. La televizor, la radio, pe internet, peste tot…
– Ce vorbești, suntem în plină pandemie, a șuierat doctorul. Acum, în momentul de față, privindu-mă mult mai circumspect. Mult mai chiorâș. În Canada a izbucnit în martie. Canada, nu Canarda! Și a și început să butoneze repede la telefon privindu-mă din când în când pe furiș. Nu pleca, nu pleca, am de dat un telefon urgent și sunt cu tine.
Bineînțeles că am ieșit din cabinet, val-vârtej, cu toată opoziția doctorului. Știam exact unde suna. În mă-sa-n cur. M-am ridicat de pe scaun și-am părăsit cabinetul în viteză. Plus panică. M-am întors acasă conducând pe partea dreaptă (ca la nebuni), o (a)casă pe care n-o recunosc în totalitate. N-aveam acoperișul verde, ci cărămiziu. Asta n-ar fi mare lucru, deși e, iar mărul pădureț din spatele grădinii l-am tăiat acum doi ani pentru că făcea prea multă mizerie. În locul lui am sădit un prun. Inițial am optat pentru un Fofonoff, dar m-am trezit prea târziu și, până la urmă, m-am ales cu un Mount Royal. Acum e, din nou, acolo, mărul pădureț.
M-am încuiat în casă. Acum sunt încuiat în casă. Baricadat. Nu știu ce voi face. Îmi vine să iau un pumn de pastile. Pentru că nu știu ce se petrece. Și dacă se petrece cu mine sau cu lumea din jurul meu, cu universul. Poate am înnebunit eu cum crede doctorul, poate m-am țăcănit, poate mi-au sărit doagele, nu zic, dar nu vreau să fiu internat într-un ospiciu și să nu înțeleg ce se întâmplă. Le voi scrie la toți cunoscuții, toți prietenii mei. Din toate colțurile lumii.
– Sos. Cei care puteți, ajutați-mă!
Imagine: Adrian Chifu
