Proze riscante cu Adrian Buzdugan 

Adrian Buzdugan face parte dintre acei autori care nu te poate lăsa indiferent. Proza lui nu este nici felie de viață anostă ridicată la rang de artă și nici o înșiruire de efecte speciale bombastice. Scrierile lui sunt o lentilă: o lentilă prin care lumea se vede într-un fel anume, pe care poți să-l iubești sau să-l detești, în funcție de cum ți-e felul sau în ce stare interioară te afli. O “lentilă” cu foarte multe frecvențe, de altfel, pentru că aproape la fiecare pagină cititorul este luat cu asalt de o multitudine de idei exprimate în cel mai divers mod literar cu putință.

Cartea despre care discutăm aici (Freddie-proze riscante, 2017, Editura Cartea Românească), cu un pic de efort (pentru că povestirile sunt foarte amestecat aranjate) poate fi segmentată, în mod evident, în două componente majore: proze timpurii (din perioada 1991-1992) și proze ceva mai recente (din intervalul 2010 – 2017), aceasta fiind în opinia mea abordarea care ne ajută să ne formăm o imagine limpede asupra universului său ideatic care, altfel, tocmai datorită modului intercalat de prezentare a poveștilor, precum și a modalităților extrem de diferite de structurare a textului, poate părea oarecum rezistent la o descifrare de tip instant.

Avem, deci, în această carte, două momente de identitate temporală a autorului: acela al post-adolescentului Adrian Buzdugan și cel al omului aflat în proximitatea maturității.

Să începem cu primul. Biluțele (1991). Greața (noiembrie 1991). Freddie (decembrie 1991). Noroiul (1992).

În fiecare din aceste istorioare realizate în cheia combinată a suprarealismului sumbru și a tragicomediei, tânărul de atunci Adrian Buzdugan ne spune un singur lucru: lumea înconjurătoare este cam urâtă și cam nefrecventabilă. Fie că avem de a face cu o ipoteză fantastică precum în Biluțele (în care ni se arată că binele este o stare insuportabilă pentru ființa umană), fie că suntem confruntați cu o situație totalmente absurdă (Freddie), fie că ni se propune soluția intens grotescă a automutilării în scopul compatibilizării cu lumea exterioară (Greața) sau ni se propune o Apocalipsă teribil de originală sub forma unei ploi cu nămol (Noroiul), senzația dominantă este aceea că ne aflăm în fața unui univers apăsător de tip bacovian în care singura modalitate de a supraviețui este aceea a umorului negru sau/și a reacției violente. Aici, sub acest ultim aspect, ar putea fi vorba de o oarecare eroare de reacție a unora dintre eroii acestor povestiri, căci a reacționa la rău cu rău arată un singur lucru: că cel care reacționează în acest fel este asemeni lumii pe care o contestă, fapt ce justifică pe deplin condiția sa de captiv în angrenajul universului mult detestat. Soluția ieșirii din acesta stare este exact cea opusă: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Mai departe. Al doilea interval, 2010-2017: universul omului matur. Ceea ce sare imediat în ochi cu privire la acest segment este faptul că din unsprezece povestiri, șase (72 de pagini, Ghostwriter,  Păcatele tinereții, Cărțile micuțului Brott Davidsson. Chera Ghelase, Spațiu lavabil cu granule de timp) se axează pe analiza când corozivă când meta-ficțională a universului literar, ceea ce arată preocuparea intensă a autorului pentru contextul pe care destinul i l-a servit spre exercitarea misiunii sale în această viață. Și în aceste povestiri găsim din belșug componentele de care vorbeam mai sus: perspectivă sumbră, umor grotesc, comic spontan care derivă din ridicol. Ceea ce apare în plus în această secvență ar fi perspectiva caricaturală asupra unora dintre personaje și/sau situații, fapt care sare din pagină atât prin numele acestora (Titel Șocute, Didonius Spiră etc), cât și din îmbinarea spontană a comicului ridicol și a tragicului. Având o întindere ceva mai mare, aproape fiecare din aceste povestiri abundă în modalități de exprimare literară diferite de narațiunea clasică (inserturi de meta-ficțiune, povești în ramă sau/și inter-textualism), fapt care le apropie de zona scrierii experimentale (fapt care în mod sigur va plăcea foarte mult celor pentru care lectura înseamnă și un joc al minții de descifrare a exprimărilor inedite). Acestora le recomand să se uite cu atenție și pe motto-urile care însoțesc unele dintre povestiri, fiecare dintre acestea aducând un plus semnificativ la efortul de decodificare a fiecărei narațiuni.

O altă categorie de povestiri scrise cu nerv și debordând de imaginație este cea care tratează tema viitorului distopic al României (Visul lui Makmullah și Scrisoarea lui Mil Neajlov din Deveselu către fratele său, Grigorie, din Craiova). Parodii triste, ironii sumbre, satire întunecate ale unui viitor pe care în mod cert ni l-am dori altfel decât este descris în cuprinsul lor.

Despre alte două povestiri (Tijd și Mărețul destin al lui Odil Viritadilis), mă voi mărgini să spun doar atât: sunt bizare, dar citiți-le cu atenție, căci lucruri mari veți găsi în acele pagini mici (adică, puține).

Volumul se încheie cu o proză science-fiction aproape clasică, nedatată — deci exprimând viziunea de ansamblu a autorului într-un mod atemporal, (Atingerea lui Midas), care și ea are a ne spune un mare și din păcate trist adevăr: că și în lumea intergalactică cinismul va fi precum cel de pe Terra, că lumea oamenilor va fi întotdeauna așa cum a fost mereu și cum este și acum: egoistă și hrăpăreață. Iar dacă îngerii, așa cum spune autorul, nu-și au locul în ea, poate că nici n-ar fi cazul să ne întristăm prea mult pentru asta, căci un spațiu al binelui cu siguranță există, dar poate că este în altă parte. Și atunci, poate că singurul lucru care ar trebui să ne preocupe ar fi acela de ne face eligibili pentru Acel loc. Dar pentru asta avem de lucrat cu noi înșine.  „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8).

Așadar, ca o concluzie la final, sunt prozele lui Adrian Buzdugan riscante ? Fără îndoială că da, pentru că ele ne provoacă să ieșim din comoditatea perspectivei bucolice asupra lumii. Parafrazând faimosul blockbuster american Matrix, aș spune că aceste povestiri sunt precum pilula roșie pe care eroul filmului se hotărăște să o ia. Celor care se aventurează în parcurgerea lor, un singur sfat: dacă alegeți calea lui Neo, faceți tot ce puteți și jucați precum el, până la capăt.

Lectură plăcută să aveți !