Este seară și tata nu s-a întors de la lucru. Limba mare a ceasului a trecut de ora șapte. Mama nu pare în apele ei. Umblă dintr-o parte în alta. O cunosc. Mintea ei nu este aici, s-a dus înainte să-l întâmpine. Locuim pe un deal, la douăzeci de mile de oraș, în Cloverfield. Satul nu are mai mult de patruzeci de case, cu tot cu casa învățătoarei mele Elena M.  Tata a ajuns la ore așa de târzii  și altă dată.  Mumu îl întâmpină fericit. Sare și-l murdărește din cap până-n picioare. Mama se supără și-l dojenește:

–Ți-am zis de atâtea ori să fii atent, John!

–Iartă-mă! Și o sărută pe gât. În acel moment se ridică norul întunecos deasupra ei. Dar nu merge de fiecare dată. Îmi dau seama că tensiunea încă plutește-n aer. Se privesc pe furiș.

Serile nu sunt blânde în Cloverfield. Avem parte de ploi, cel puțin, o dată la două zile. Tata spune că din pricina dealului, situat la poalele munților. Eu  m-am săturat de atâta ploaie. Mama, în schimb, iubește ploaia. Se-nchide în ea ca un melc într-o cochilie și cântă: „ Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață…” Este o melodie pe care o aud uneori la radio. E nevoie să o strig de câteva ori pentru a mă face auzită. Mă sărută pe frunte. Nu am împlinit nouă ani, dar știu când este cu adevărat supărată. Cade într-un fel de letargie, de parcă s-ar deschide un univers paralel la noi în bucătărie. Nu știu cum funcționează  exact. Într-o seară, învățătoarea mea Elena M., ne-a explicat, tot aici în bucătărie.

– Universul paralel funcționează diferit. Noi vedem într-un anumit interval, o lungime de undă cuprinsă între 430 Thz și 750 Thz.  Deci, teoretic cel puțin, pot exista entități în jurul nostru, pe care nu le vom putea vedea niciodată. În timp ce vorbim, poate fi o mogâldeață invizibilă, cu noi, la aceeași masă. Înțelegi John?

Toți ne uităm spre tata și așteptăm să elucideze acest mister. Mama dă din cap, nu este de acord. Eu, se presupunea că mă joc în living, nu aveam voie să particip la discuție. Trăgeam doar cu urechea. Îmi plac discuțiile adulților. Mi se par atât de interesante și de prostuțe uneori. Tata a tras aer în piept și a vorbit:

–Lucrurile sunt mai complicate de atât, domnișoară Elena. Sunt mai mulți factori. Ar trebui să fie fabricate, aceste creaturi, despre care tu vorbești, din alte substanțe chimice decât cele cu care suntem obișnuiți. Și să se supună altor reguli fizice și chimice. Să presupunem că, totuși ar exista, prezențele lor, cumva, ar fi simțite de alte mamifere din jur. Sau, mai degrabă, ai simți o presiune enormă, o tensiune insuportabilă.

–Nu cred, John! Părintele spune că multe din închipuirile noastre au rolul de a ne îndepărta de Dumnezeu, zise mama.

Mama este o femeie credincioasă. În fiecare duminică mergem cu toții la biserica din sat unde preotul bătrân și gârbovit ne citește din sfânta scriptură.

Elena M. pune mâna la gură pentru a nu izbucni în râs. Mama îi trimite o privire tăioasă. Până aici ți-a fost, pare să zică. De atunci conversația a luat-o pe un alt făgaș, plictisitor. Vorbesc de programul de muncă, de bani, de mașini. De atunci Elena M. nu a mai fost invitată la noi. Cumva, relațiile dintre ai mei s-au răcit.

Precum în seara aceasta, tata vine târziu, abătut, dar simt că nu este doar atât.

De când intră pe ușă sar de gâtul lui. La început nu înțelegeam de ce trebuie să muncească.  Dar mama mi-a explicat. Pentru a plăti facturile. Nu înțeleg cine a inventat facturile astea neghioabe și de ce nu putem renunța la ele. Serios! Atâtea griji inutile.

Dar viața merge înainte, cum zice de multe ori mama când vorbește singură. Când lucrurile se precipită, mă trimit la culcare. Dar eu nu dorm imediat. Las ușa crăpată. Îmi așez păpușile mele preferate la capul patului și le instruiesc:

  • Nu vorbim neîntrebate, Elena M., tu in special. Să nu-l supărăm pe tata. Elena M. este păpușa mea preferată. Are gâtul lung și subțire, părul lung și negru ajunge aproape de mijlocul subțire.

Și de cele mai multe ori mă ascultă. Dincolo, în bucătărie, mama ridică tonul. Îi spune că s-a săturat. Că nu mai tolerează. Că e cu nervii la pământ – greu de înțeles. Apoi, insinuează că tata ar înșela-o. Motivul pentru care întârzie în ultima vreme.

Tata își păstrează calmul. Încearcă să o îndulcească. Îi spune că nu are nevoie de nimic. Noi suntem totul pentru el. Lucrurile se mai liniștesc.  Pentru câteva minute se aude doar lingura cum lovește farfuria . Nimeni nu e în apele sale. Elena M. se mișcă. Vrea să zică ceva. O pleznesc. Îi cer să stea în banca ei.

Mă trezesc în pat învelită, târziu, când totul s-a înecat în tăcere.

Închid ochii și visez. Noaptea trecută am visat-o pe Elena M. în brațele tatălui meu. Era mult mai mare, în carne și oase. Când ridica privirea din pământ și se uita la mine, se transforma în Elena Minsk. Tata o mângâia pe creștet ca un părinte protector. Mai mult de atât. Îi șoptea ceva la ureche și ea își dădea capul pe spate râzând zgomotos. Apoi, mă trezesc plângând și mama vine, mă ia în brațe și mă pune între ei. Tata sforăie îngrozitor. Mama își pune dopurile în urechi și doarme în continuare.

Nopțile sunt lungi în Cloverfield. Casa noastră este cea mai apropiată de pădure. Când bate vântul, se aud copacii cum mormăie. Este atât de liniște, încât cel mai mic zgomot devine ecou . În afară de camioanele mari ce cară piatră din carieră, nu trece altcineva. Mumu latră uneori și sparge bariera de liniște.  Aproape de miezul nopții, se întâmplă lucruri ciudate.  Se luminează pădurea de peste deal. Păpușile mele se trezesc și pornesc într-acolo, hipnotizate. Mumu latră speriat și se ascunde în cușcă. Elena M. e capul răutăților. Se uită la mine și-mi face semn. O urmez, are în ochi o lumină ciudată. Deși știu că e o păpușă, o urmez.

Coborâm dealul și la marginea pădurii, există o poiană.  Vântul fluieră, crengile trosnesc și Elena M. se așeză pe o buturugă. De undeva din întuneric apare o umbră. Una uriașă. Se apropie și inima îmi sare din piept. La lumina lunii are fața acoperită. Mișcările sunt rigide. Elena M. se așează în poala sa și ca printr-o minune, începe să crească. Devine Elena M., învățătoarea mea. Se lasă cu capul pe umărul umbrei. Stau așa ca doi îndrăgostiți.

Umbra îi șoptește ceva, Elena râde și pune capul jos.  O ridică și o așează pe pământ ca pe o păpușă. Nu deschide ochii și nu schițează nici un gest.  Apoi apare cealaltă umbră. Una mai mică. Umbrele se înțeleg din priviri. Desfac capotul Elenei. Pielea ei este  albă în lumina lunii. Părul pubian e tuns scurt, picioarele se curmă brusc, șoldurile late sunt puțin bombate. Umbra nou-sosită apucă un stilet ascuns sub capă și-l ridică deasupra capului. Urmează un descântec greu de înțeles:

„  Nu iert, nu regret nimic, zilele se scurg în găleata trecutului și geamurile sunt ochii Marelui Exes, fumul coșului leagănă corabia trecutului, vântul îmi duce gândurile departe, departe, acolo unde nimeni nu cunoaște cuvântul, acolo unde nimeni nu vede nimic, unde răsăritul din spatele munților nu este altceva decât  jevelina Marelui Exes, acolo, greșelile mele sunt făcute pentru tine, soarele e lumina din burta ta lacomă, nu văd decât vasele pline cu oameni, care se grăbesc să ajungă în pântecul tău, pentru că lăcomia, nu este altceva decât mâna ta, ce desparte copilul de mamă, mama de soț, toate astea se strâng ca o capcană pentru  vise la streașina casei, și, noi suntem apendicele visului tău, unde nimeni nu ajunge ușor, suntem înguști pentru că suntem lacomi, suntem mici pentru că suntem lacomi… ”

Pumnalul în bătaia lunii, ultima reflexie și carnea a pârâit moale, de câteva ori, apoi sângele caută pământul cu botul său umed ca un câine.

Elena M.  este  un trup neînsuflețit, redevenind imobilă și încremenită ca o păpușă, în încercările ei inutile de a prinde viață, care se lipesc de ochii de sticlă, din nou și din nou, ca un carusel al timpului, neobosit.  Apoi, umbra mare cade în genunchi și-i sărută mâinile.

Dimineața, soarele bate în geamul camerei mele.  Mama și tata vorbesc în șoaptă  și se țin de mână. Sunt fericiți. Totul a redevenit la normal. Sună cineva. Tata deschide și poștașul nostru, un om scund și gras, același poștaș care ne aduce facturile, gâfâie și turuie întrerupt:

  • Iertați-mă că dau buzna, așa…Ați auzit? A murit învățătoarea Elena Minsk. A fost găsită în pădure…

Credit art: Elena Dudina