Akira – manga – Katsuhiro Otomo
E bine să faci comparaţie între un film, fie el şi de animaţie, şi cartea după care s-a făcut? Imaginaţia scriitorului întotdeauna este alta decât cea transpusa în rezultatul final, rod al unei echipe numeroase de oameni. Dar când este vorba de un film făcut după alte imagini? După benzi desenate sau serie de ilustraţii? Şi dacă da, ce reguli aplici? Cui îi dai dreptate? Dar când acelaşi om care a conceput sursa inspiraţiei este şi cel care regizează filmul?
Akira ( cu accent pe prima silabă ) a fost serializata în Shūkan Yangu Magajin, magazin de manga pentru tineri, între anii 1982 şi 1990, in varianta alb-negru. În sine, Akira nu nu aduce nimic nou în felul de a desena personajele, aşezarea în pagina a casetelor sau alte elemente specifice benzii desenate. Aceasta este părerea generală. Pe mine ce m-a impresionat totuşi, spre deosebire de celelalte manga sau benzi desenate din acea vreme, este atenţia obsesivă faţă de geometrie, faţă de perspectivă, din punct de vedere a spaţialităţii imaginii. Sunt unele casete în care efectiv cred că a stat o zi întreagă să tragă cu liniarul, aşezat la milimetru, liniile de fugă spre un punct sau două de perspectivă. Sute de linii şi alte figuri geometrice aşezate perfect în diferite planuri, cu detalii duse până la extrem, construind o lume mai puţin văzută până atunci: cea a cyberpunk-ului. Cu doi ani înainte de “Neuromancer” a lui Gibson, Katsuhiro vine cu o istoria lui Tetsuo şi Kaneda, cei doi protagonişti principali, ce se desfăşoară în Neo Tokyo, un oraş devastat de o explozie de origine necunoscută, cu treizeci de ani înainte. Corporaţii luptându-se pentru putere, grupări teroriste, secte grupate în jurul unor personaje cu abilităţi paranormale, bande de cartier călărind motociclete cu geometrie variabilă, planşă după plansă ne este creionată o societate supertehnologizată, alienată. Acţiunea ia pe sus cititorul încă din primele pagini, fără să apuce să se obişnuiască cu personajele, fără să-şi ajusteze viteza de reacţie. Otomo are grijă de personaje, tine la ele şi le tratează cu maxim respect, veţi vedea de ce, dacă citiţi. În schimb le aruncă dintr-o parte într-alta a noului Tokyo, la propriu şi la figurat. Totul este la foc automat, se circulă cu viteză periculoasă printre ruinele lumii, se folosesc toate armele posibile, de la laser la pietre şi ciomage, de la biciclete şi trotinete până la platforme zburătoare, la portavioane. Dacă nu este îndeajuns, luptele se duc prin intermediul puterilor de telekinezie, telepatie; se năruie cvartale de blocuri, se ridică spre cer lucruri uitate şi ascunse.
Cele aproape 2100 de pagini cât are seria Akira se citesc uşor; nu sunt subtilităţi nici în desene nici în scenariu. Nu-i nimic iniţiatic, nimic filozofal, nimic ce să incite gândiri adânci şi mângâieri de barbă. Niciun personaj nu are gânduri ascunse, ştim tot despre toate, dar ne surprinde dinamica lor, aparenta lor nebunie. Kaneda este poate cel mai mucalit, cel mai pus pe şotii personaj din câte am întâlnit, pentru el nu există nimic care să merite să fie luat în serios, se aruncă inconştient în calea pericolului şi scapă de fiecare dată. Nu are nici cel mai mic respect nici faţă de cei care îi salvează viaţa de nenumărate ori. Cu toate acestea este extrem de hotărât în ceea ce vrea să facă, şi anume să-l omoare pe cel mai bun prieten al său, Tetsuo. De-a lungul întregii poveşti cei doi foşti prieteni se tot întâlnesc şi aruncă unul într-altul cu tot ce apucă, atrenând cu acele ocazii toate celelalte personaje, într-un dans uneori mortal de serios, alteori provocând şuvoaie de râsete. Nu poţi să nu fii partizanul când unei facţiuni când alteia, fiecare având motive bine argumentate să facă ce au de făcut. Tetsuo, care devine, printr-un accident, posesor de puteri paranormale formidabile, este frământat fără oprire de angoase, este dus la limita rezistenţei fizice şi psihice la fiecare două trei planşe. Viaţa lui devine brusc o luptă de supravieţuire, în ciuda faptului că este cea mai puternică fiinţă de pe Pământ. Nimeni nu-l vrea în viaţă şi, culmea, nici chiar el! Zeci de personaje se războiesc, se iubesc, se ajută între ele sau trădează, adunate în grupuri de oameni urmărind acelaşi scop, intersectându-se de nenumărate ori de-a lungul timpului. Rambo, Terminator şi Brienne of Tarth şi-ar găsi uşor sfârşitul dacă ar nimeri fata în faţă cu Chiyoko, o femeie care întâi loveşte cu bakooka şi abia după aceea o lansează, şi care, asemena Briennei din Jocul Tronurilor, se îngrijeşte îndeaproape de soarta unei fete. Apar imperii care se năruie, făcând loc altora. Şi totuşi… ce este sau cine-i AKIRA? Abia după primul sfert ni se arată…
Otomo reuşeşte să-şi păstreze stilul, de-a lungul celor nouă ani de desenat la Akira. Un lucru greu de făcut, pentru că în timp te mai cizelezi, vrei să mai umbli la tehnică, la stil… Otomo face lucrul bine de la început, nu are de ce să-şi schimbe părerea. Ce este deranjat oarecum este faptul că apelează de prea multe ori la Deus Ex Machina. Mă gândesc că timpul nu i-a fost niciodată un aliat şi astfel a trebuit să rezolve într-un mod mai rapid firele naraţiunii.
Cu doi ani înainte de Akira, Otomo vine cu Domu, o poveste desfăşurată într-un cartier din Tokyo, o prefigurare a ceea ce avea să urmeze şi oarecum să dezvolte mai târziu. În Domu desenele au linii mai rotunde, personajele sunt mai detaliate decât în Akira, dar acţiunea este mult mai înceată. Copii cu abilităţi paranormale fac dreptate fără ca adulţii să fie conştienţi de ceea ce se întâmplă. Chiar mai înainte de Domu, Otomo ilustrează Fire Ball, abandonat pe la jumătatea poveştii, dar care arata direcţia pe care Katsuhiro o va urma.
AKIRA apare în Statele Americii serializată de către Marvel Comics, fiind prima manga tradusă în limba engleza. Cu primul număr în toamna anului 1988 şi ultimul, numărul 38, în anul 1995. O altă premieră extrem de importantă a fost aceea că Akira este prima bandă desenată din lume integral colorată digital.
Filmul Akira, apărut în 1988, regizat chiar de Otomo, se opreşte undeva pe la mijlocul epopeii pentru ca să sară peste o mulţime de întâmplări, direct la sfârşit. O concluzie mult modificată faţă de manga, după mine făcută în grabă şi care nu reflectă absolut de loc adevărata grandoare a poveştii. E simplu de ce: filmul are 2 ore, manga are 2100 de pagini, să zicem că o pagină ar fi transpusă într-o animaţie care să dureze în medie 20 de secunde ( în funcţie de numărul de casete din plansa evident ), atunci toată manga, animată în termeni normali, ar trebui să dea un film de 2100 planse x 20 secunde/ plansa = 42.000 de secunde : 3600 de secunde/oră = 11,6 ore. Totuşi, trebuie să luăm în calcul şi faptul că la data execuţiei filmului povestea nu era gata.
Ce a avut special, într-atât încât să spargă toate barierele spre Europa, America şi restul lumii, şi să fie prima picătură din avalanşa de manga şi anime ce a urmat? Totul. Atenţia către detalii, pe care cei aflaţi în afară arealului japonez n-au mai văzut-o până atunci, acţiunea în sine, care nu menajează spiritele mai firave dintre privitori, muzică, de o simplitate teribilă… Akira este un film-cult şi pentru că ajunge într-o piaţă de desfacere a mediului vizual suprasaturată de Disney, cu drăgălăşeniile lor atent studiate, şi a animaţiei americane, simpliste, dominată de super-eroi … Astfel în 1988 apărea Oliver şi Compania, Daffy Duck’s Quackbusters, Pound Puppies, Scoobie Doo, Alice în Wonderland. În acea vreme, pentru adulţi nu se făcea un singur film de animaţie cât de cât de calitate. “Who framed Roger Rabbit” se apropie cât de cât de un standard normal…Iar in Franta aparea Gandahar, o animatie facuta de René Laloux, despre care voi vorbi cu alta ocazie. Ca să vă daţi seama de diferenţa uriaşă între animaţia europeano-americană, tot în acel an în Japonia au apărut: Grave of the Fireflies, My Neighbor Totoro, Applessed, Demon City Shinjuku, adică filme de animaţie care erau cu multe clase peste tot ce se făcea în restul lumii.
Akira, filmul, nu este cel mai bun anime, nici pe departe, dar a apărut într-un moment în care chiar se simţea o lipsă acută de ceva nou în lumea modernă.
Akira manga, este un foarte bun exemplu că în cazul unei călătorii nu destinaţia contează.
Ştiaţi că…
Manga se citeşte de la dreapta la stânga şi de sus în jos? Astfel cărţile manga se încep de la ultima filă şi se continuă spre prima pagină din carte. În cazul traducerii de manga în alte limbi se oglindeşte pagina, astfel încât caseta de început să fie cea din stânga, aşa cum suntem noi învăţaţi. De aceea, în multe cazuri de manga tradusă, sunt desene în care apar cuvinte întoarse, sau personaje care arătă spre stânga, dar vorbesc despre dreapta, din cauza neatenţiei celor care au translatat.