O privire de ansamblu asupra limitelor nedefinite ale realității: o cale de-a lungul unor ficțiuni ale lui Dino Buzzati pentru copii și tinerii cititori
de Letterio Todaro
Privind panorama contemporană a producției literare pentru tinerii cititori, am putea recunoaște, în mare, două piste principale în evoluția sa, distingând o linie normativă și de reglementare, pe de o parte, și o linie divergentă, subversivă, uneori desacralizatoare, de cealaltă parte. Și, deoarece prima a reprezentat de obicei o modalitate de a stabili un cadru educațional normativ, a doua a jucat adesea o funcție eliberatoare pentru minte, favorizând un mod de gândire divergent, hrănind imaginația, deseori acționând ca un cod corespunzător să se transmită prin căi speculative sau utopice.
Alegerea de a face referire în acest articol la unele lucrări literare relevante pentru tinerii cititori aparținând scriitorul italian contemporan Dino Buzzati este o invitație de a profita de acest tip de divergență, în care cititorul ar putea găsi în jocul literar o provocare, incitarea de a merge dincolo de aparențe, de a dobândi o îmbunătățire pentru descoperirea a ceva neașteptat în lume și, înainte de toate, de a provoca și de a depăși limitele realității.
Probabil că numele lui Dino Buzzati este foarte puțin asociat cu aria specifică a literaturii pentru copii și tineri[1]. De fapt, el reprezintă un personaj relevant pe vastul drum al scriitorilor italieni contemporani și din străinătate, în special, reputația lui este, de obicei, legată de cea a renumitul roman Il Deserto dei Tartari, publicat în 1940[2].
Relevanța acestui roman se datorează caracterului modernității, exprimat de arta lui Buzzati și, într-adevăr, este considerat ca o creație neconvențională în cadrul panoramei mari a literaturii italiene din secolul al XX-lea, pentru înclinarea sa de a transfera nararea în atmosfera sugestivă a unei viziuni iluzorii[3].
În ceea ce privește imaginația subtilă și suspansul vag, care caracterizează capodopera lui Buzzati, este remarcabil să ne gândim că cele mai importante două lucrări în care autorul a fost implicat, în principal ca scriitor, chiar înainte și după publicarea sa, sunt două povești foarte diferite. De fapt, la fel de îndepărtate de Il deserto dei Tartari, au fost publicate două lucrări originale ale autorului: povestea fabuloasă Il segreto del Bosco Vecchio (1935) și ficțiunea imaginativă La famosa invasione degli orsi din Sicilia (1945) [4].
Poate că nu este un simplu incident în dezvoltarea drumului artistic al lui Buzzati. Totuși, în mod ciudat, un roman intens despre condiția umană, profund implicat în analiza existenței, precum Il Deserto dei Tartari, este precedat și urmat, în mod egal, la o distanță de cinci ani, de compunerea a două lucrări destul de diferite în modul lor formal și, mai mult sau mai puțin, concepute în mod explicit pentru publicul tânăr; astfel încât este în mare măsură plauzibil ca, la diferite niveluri, un oarecare tip de influență poate fi recunoscut, de la un text la altul.
Contribuția prezentă are ca scop indicarea unor linii de continuitate și a unor modele comparabile, recurente în toate aceste lucrări, subliniind abilitatea lui Buzzati de a trece prin anumite metode de interpretare a scrisului și de a modela imaginația literară – chiar referindu-se la scrierile narative, distante unele de altele, ca în romanul fantastic, în drama psihologică, în basm – arată o înclinație vizibilă de folosire a construcției narative ca pe un dispozitiv puternic pentru explorarea granițelor nedefinite ale realității.
În mod special, dedicarea pasională prin care Buzzati nu a neglijat implicarea în arta povestirii pentru copii și pentru publicul mai tânăr arată în ce măsură a conștientizat profund felul în care narațiunea pentru copii își permite să fie un instrument puternic de gestionare a posibilităților de reformare a limitelor realității, stimulând plăcerea de a aluneca spre un univers imaginativ. Cu toate acestea, dorința de a îmbrățișa literatura pentru copii și cei mici, printre multele sale interese și experimente, nu a reprezentat pentru Buzzati o simplă trecere la o formă de literatură de divertisment[5]. Explorând un teren transfrontalier, cum este literatura pentru copii, Buzzati nu a dobândit o cale pentru un simplu exercițiu de diversiune creativă sau o simplă ocazie de a scăpa într-un domeniu al neglijenței și al jocului, fără referire la lumea reală.
Mai degrabă, Buzzati a întâmpinat ocazia de a practica modurile fabulosului ori ale basmului, aparținând în mod obișnuit produselor literare pentru cei tineri, trecând peste preocupările legate de presupusa frivolitate a unui astfel de domeniu literar, prin interpretarea acestui tip de angajament original într-un mod similar celui din cele mai mari exemple ale narațiunii moderne. În acest sens, saltul în acel mediu imaginativ special, pe care ficțiunea pentru copii îl descrie, funcționează ca o șansă uimitoare de a citi lumea obișnuită prin utilizarea lentilelor speciale, cum se poate găsi, de exemplu, în cele mai faimoase romane ale lui Lewis Carroll. Așadar, recurgerea la anumite mijloace imaginative – cum ar fi amplificarea simțurilor, lărgirea lucrurilor, intensificarea anormală a comportamentelor obișnuite, răsturnarea situațiilor normale, deformarea surprinzătoare a așteptărilor – creează, cu siguranță, o amuzantă și jucăușă sursă pentru divertismentul cititorilor; dar invitația la veselie nu este motivul unic ori complet pentru promovarea unei astfel de inventivități[6].
Desigur, din punctul de vedere al autorului, alegerea de a-și pune munca într-un cod literar, recunoscut în mare măsură ca fiind adresat unui cititor mai tânăr, înseamnă a acorda o mai mare libertate imaginației și a slăbi anumite restricții în scris, iar deseori să înscrie scrisul ca o acțiune mai liberă de joacă, transformând lucrarea literară într-un loc special pentru transmutarea sensului, prin crearea unor trăsături și situații imaginative (animale vorbitoare, spirite din lemn, fantome glumețe, urși blânzi, bețe magice, telescoape extraordinare, arme uimitoare ș.a.m.d.).
Cu toate acestea, împărtășirea acestei perspective nu înseamnă deloc dizolvarea sensului, ci redimensionarea acestuia într-o reprezentare neobișnuită, în care ițele către realitate sunt slăbite, iar structurile sensului sunt transformate într-o schiță figurativă, motivând utilizarea imaginației ca o extindere surprinzătoare a gamei de posibilități de a produce și a avea sens într-un mod alternativ.
Pentru a aprecia mai bine acest personaj, ce modelează în mare măsură arta vizionară a lui Buzzati, mai ales așa cum apare în lucrările menționate anterior, propun să recurgem la un studiu rapid al textelor.
Il Segreto del Bosco Vecchio arată ca un roman la granița dintre fabulos și fantastic[7]; dar, probabil, codul său literar este recunoscut pentru exprimarea unui fel de realism magic, prin care creaturile care trăiesc în vechea pădure par să aibă o viață secretă, să fie animate și dotate cu o personalitate ascunsă.
Ei conspiră toți în secret pentru a depăși scopul dăunător al unuia dintre noii proprietari ai pădurii, colonelul Procolo, a cărui intenție este de a tăia plantele bătrâne și copacii seculari pentru a obține un profit.
Deci, pe de o parte, cadrul romanului arată o răsturnare de situație prin fabulos: animalele sunt ființe vorbitoare, care nu au doar capacitatea deosebită de a vorbi unul cu celălalt, ci și de a fi auzite de copilul Benvenuto, nepotul lui Procolo, care reprezintă principalul antagonist ce se opune colonelului și soluției sale neplăcute, ce amenință distrugerea pădurii bătrâne; astfel încât copilul joacă și rolul de ajutor al locuitorilor din pădure, susținând supraviețuirea lor.
Sub aceste aspecte, creația fantastică a lui Buzzati se suprapune destul de mult cu structura clasică a unui basm, pentru care putem găsi expresia unei lupte liniare între forțele răului și forțele binelui. Până într-un anumit punct forțele răului sunt reprezentate de colonelul Procolo și principalul său aliat, cum ar fi vântul năprasnic denumit Matteo – o altă personificare originală a forțelor distructive, care acționează în poveste – sau șoarecele monstruos și olog, care roade în secret placa de lemn plasată peste patul lui Benvenuto, pentru a-l ucide, ori, de asemenea, îngrozitoarele omizile devoratoare, pornite în a distruge plantele și copacii existenți de multă vreme în vechea pădure. Forțele binelui, pe de altă parte, sunt reprezentate de copilul Benvenuto și de toate creaturile fermecate care trăiesc în pădure, în spatele căreia sunt ascunse geniile vii.
Cu toate acestea, cadrul neli-niștit creat de Buzzati pare să depășească acest tip de structură clasică, pentru a reflecta ceva mai ambiguu și mai surprinzător: multe elemente ale povestirii vin să joace un rol dublu.
Se întâmplă, din când în când, de-a lungul povestirii, ca în dezvăluirea identității ascunse a domnului Bernardi, numai aparent o persoană normală, având rolul de paznic al pădurii, care de fapt este spiritul pădurii, a cărui personalitate misterioasă este reflectată în aceeași natură misterioasă a plantelor vii și a locuitorilor pădurii. De altfel, pătrunderea romanului lui Buzzati dincolo de granițele obișnuite ale basmului este perceptibilă în mare măsură în atmosfera ciudată, emanată pretutindeni de-a lungul textului: într-adevăr, înclinația autorului este de a crea o aură misterioasă în jurul poveștii, aducând un vast sentiment de perturbare interioară, destul de străină de dinamica obișnuită a genului basmului.
Și chiar dacă romanul, ca în poveștile clasice, se pare că se termină cu un final fericit, în care vechea pădure supraviețuiește în cele din urmă, impresia principală care reiese din ultimele pagini ale cărții nu este deloc liniștitoare sau veselă ori reconfortantă, așa cum se întâmplă de obicei în rezolvarea finală a unui basm.
Ciudat, dar nu lipsit de sens, sfârșitul povestirii coincide cu reprezentarea începerii unei zile de Anul Nou, în care colonelul Procolo moare, iar vântul Matteo dispare. Și, deși pădurea este în cele din urmă în siguranță și toate ființele vii sunt purtate pașnic spre un nou început al vieții lor de lungă durată, simbolizată de ziua de Anul Nou, atmosfera finală este în principal sumbră, întrucât scena principală în care moare Procolo este încărcată de suspans.
De fapt, în timp ce pentru micile fiare, care trăiesc în pădure, începerea unui nou an reprezintă întoarcerea neîntreruptă a unei iluzii persistente, care dezvăluie senzația de reluare a calendarului – o senzație plină de speranță, prin care se agață de imaginea norocului pe care noul an pare că-l promite – pentru Colonelul Procolo apropierea de Anul Nou coincide fatal cu stingerea timpului său.
Pentru Colonel nu mai este timp pentru un nou început, iar inexorabilul său abandon al vieții este descris printr-un fel de ultim vis, constând într-o viziune descurajantă. El își închipuie că toate plutoanele mândre pe care le conducea demult, merg triumfător de-a lungul pădurii, apoi se îndepărtează încet, în cele din urmă dispărând. Pe când ultimul pluton dispare de-a lungul distanței, Procolo moare. Și în mod semnificativ este și ultima zi pentru Benvenuto de a mai fi copil. A doua zi nu va mai fi copil și, în condițiile în care își va lăsa copilăria înapoi, va pierde și această capacitate deosebită de a auzi vocile secrete ale pădurii, capacitate pe care a deținut-o până în acel moment.
Prin urmare, sfârșitul poveștii proiectează o atmosferă sumbră, care cuprinde în parte povestea; modul narativ al lui Buzzati de a dezvălui evenimentele provoacă adesea impresii misterioase, evocând în mod difuz sentimente de prevestiri neclare sau deranjante. Probabil că unul dintre cele mai asemănătoare pasaje impresionante din text ar putea fi găsit la sfârșitul celui de-al cincilea capitol, când uciderea coțofenei, cunoscută de multă vreme ca îngrijitor al pădurii, împușcată acum cu cruzime de Procolo, deranjat de strigătele ei repetate, presupune asemănarea cu un blestem[8].
Și, astfel, așa cum unii critici au observat în mod corect, stilul lui Buzzati pare a fi atipic, comparativ cu standardele literare italiene obișnuite, fiind mai asemănător cu unele moduri răsfirate în literatura gotică sau cea nordică, prin felul de a re-modela fabulosul, propunând un realism magic, care duce, în cele din urmă, la fantastic[9].
Dar, dincolo de aceste combinații literare evocatoare, sfârșitul lui Il Segreto del Bosco Vecchio este remarcabil prin faptul că sugerează cât de profund este deja schițată toată tensiunea dramatică pentru a inspira crearea lui Il deserto dei Tartari.
Nu înseamnă doar că folosirea atmosferelor întunecate și ambigue, recurente în Il Segreto del Bosco Vecchio – care, în plus, arată că au o anumită familiaritate cu acea artă a suprarealismului, în mare măsură circulând și fascinând artele figurative mai mult decât cele literare din Europa în jurul anilor treizeci – joacă un rol important în marcarea acestui pasaj de la o lucrare la următoarea, lucrând ca o primă încercare încurajatoare pentru dezvoltarea capacității fine de a crea o destabilizare a sensului realității, perfect realizată de Buzzati în capodopera sa. Continuitatea metaforică interioară dintre cele două lucrări, în ciuda diferențelor lor evidente, ar putea fi subliniată în persistența unei tensiuni arhetipice mai profunde, pentru care figurarea narativă ia o perspectivă dramatică asupra naturii misterioase a Timpului.
O dimensiune misterioasă este implicată iremediabil în crearea situațiilor figurative modelate prin aceste povestiri de către Buzzati, ale căror baze sunt împământenite pe imposibilitatea de a stabili un sentiment al realității din senzația instabilă de a pendula între două genuri de percepții interioare: iluzia permanenței întregii realități într-un timp nemodificat, pe de o parte (foarte tipică pentru senzația nerealistă a copiilor a unui timp stabil), și conștiința teribilă și bruscă a unei dispariții fatale a realității prin intermediul unui Timp devorator și consumator, de cealaltă parte.
Actul narativ exprimă această percepție antinomică îngrijorătoare, în care legătura cu realitatea este absolut slabă, dezvăluind percepția ce agită pe toată lumea pe măsură ce senzația viețuirii pare a fi plasată într-o stare temporală, ireductibilă într-un sens unic: cei doi poli opuși apar ca margini, care se află într-o condiție nedefinită.
Opoziția dintre Benvenuto și Procolo conține, în sine, opoziția dramatică dintre Copilărie și Senescență, la fel ca și între senzația presupusă din începutul Zilei din Anul Nou și senzația de a se apropia de dispariția vieții, fără nicio posibilitate de a întoarce cursul Timpului; o opoziție bine simbolizată în antagonismul dintre reînnoirea promițătoare a vitalității pădurii (în care este prezentat visul veșnic al Copilăriei ca un timp plin de speranță și de imaginare a ceea ce urmează să se întâmple) și căderea inexorabilă în temporalitate (care este descrisă în saltul brusc de la a fi un copil – ca o condiție, care, în mod natural, se află în afara timpului – la a deveni instantaneu un adult, pentru care nu este posibilă revinirea la starea anterioară) [10].
Aceasta este aceeași opoziție pe care cititorul o poate urmări sub alte reprezentări figurative în conflictul simbolic dintre Cetatea Bastiani și deșertul din jurul creației puternice și de vis, care apare în cele mai renumite dintre lucrările lui Buzzati: adică între cetate, ca emblemă originală a pierderii timpului de către viața umană în actele sale obișnuite, aflate neîncetat la mila unui consum fatal, și la deșertul exterior, în care se proiectează o iluzie veșnică a ceva ce urmează să se întâmple, fie ea un atac distructiv al unei armate inamice sau mult așteptata invazie a tătarilor, în orice caz ceva ce reprezintă o așteptare durabilă, care apare pe un orizont fix și nemodificat.
În ce mod astfel de referințe metaforice vin din nou să inspire surprinzătoarea La famosa invasione degli orsi in Sicilia?
Trecând dincolo de suprafața jucăușă a unei povesti fabuloase, destinată cititorilor mai tineri și realizând, totodată, ceva uimitor pentru strălucirea sa narativă, putem găsi în ea ceva ce ascunde această tensiune antinomică și radicală, legată de ambiguitatea Timpului?
De fapt, La famosa invasione degli orsi in Sicilia este mai mult decât o fabulă sau o simplă diversiune fantastică și se dovedește a fi un text polisemantic.
Desigur, ea poate fi apreciată ca o poveste fabuloasă și amuzantă pentru cititorii mai tineri pentru reprezentarea mitică a unei cuceriri antice și destul de atemporale din partea urșilor a unui pământ ca Sicilia, improbabil pentru astfel de animale, în mod normal obișnuite să trăiască în regiuni reci.
Privind strict la acest sens preeminent, în care creația lui Buzzati lucrează în mod explicit ca un basm, propunând din nou o structură binară – Bun versus Rău; comunitatea nevinovată a urșilor față de societatea vicioasă a oamenilor; naturalețea primordială a ființei animale față de felul avansat, dar falsificat, al vieții omului – romanul prezintă o coerență remarcabilă. Dar expansiunea sensului asupra acestui scop exterior este potențial deschisă și romanul se îndreaptă cu ușurință către o stratificare a nivelurilor posibile de interpretare, arătând, de altfel, o similitudine puternică cu Imaginația utopică sau, mai exact, cu genul romanului distopic[11].
Motivele pentru a afirma acest lucru sunt ușor de recunoscut prin însumarea succintă a povestirii.
În mod similar unui basm clasic, începutul este semnat de ruperea unei condiții obișnuite, care se desfășoară de-a lungul timpului.
Deși urșii și oamenii sunt obișnuiți să locuiască în locuri separate – cei care trăiesc în mod natural și pașnic în munți și se hrănesc numai cu fructe spontane, ceilalți ducând o viață sofisticată în orașe, în confort și lux – într-o zi acest echilibru este distrus de răpirea misterioasă a micului urs Tonio, fiul regelui Urșilor Leonzio.
Suspiciunea că micul urs este luat captiv de către oameni, în timp ce se plimba prin pădure, este destul de mare printre urși; dar încă nu este un motiv suficient de bun pentru a părăsi munții și a coborî în orașe.
Prevestirea unei ierni grele, mai rece decât oricând, și necesitatea de a căuta ceva de mâncare este cea care împinge urșii să invadeze spațiul oamenilor, astfel încât intriga îl poartă pe cititor în invazia imaginară a Siciliei de către urși: o invazie care îl determină pe cititor să întâlnească personaje fantastice și evenimente extraordinare, inclusiv episoade ciudate sau uimitoare.
Printre aceste evenimente bizare putem aminti, de exemplu, cele descrise în capitolul al treilea, când magicianul Professor De Ambrosiis îi atrage pe urși în groaznicul castel al demonului, locuit de fantome, presupunând că vor muri de teamă. Dar, în mod neașteptat, trucul se transformă într-o concluzie surprinzătoare: urșii și fantomele, ambele ființe nevinovate și glumețe, ajung repede să fraternizeze și să creeze o petrecere distractivă în castelul bântuit, cu muzică, cântece și dansuri.
În afară de aceste scene jucăușe, foarte plăcute pentru divertismentul copiilor, dacă mergem mai departe în povestire, romanul fantastic ia aceste trăsături distopice menționate anterior, întrucât inversiunea paradoxală caracterizează atitudinea urșilor după ce i-au cucerit pe oameni.
Trăind foarte aproape de oameni, comportamentele urșilor devin din ce în ce mai corupte: lux, vanitate, pierderea timpului în ocupații leneșe, nopți lungi petrecuți în taverne și case de jocuri de noroc și, mai ales, apariția unor noi sentimente rele, precum invidia, gelozia, ura, lipsa de loialitate; toate aceste aspecte arată, pe zi ce trece, o rușinoasă creștere a obiceiurilor urșilor, făcându-l pe rege din ce în ce mai îngrijorat pentru viitorul regatului său. Iar când este rănit mortal de către Chamberlain, ursul Salpietro, trădătorul care conspiră în secret să îi ia locul, chiar înainte de a muri, Leonzio avertizează comunitatea și o invită să-și recapete înțelepciunea străveche, îndemnând poporul să se întoarcă în sălbăticia munţilor. Ultimele imagini ale romanului sunt, prin urmare, cele ale urșilor care urcă în munți.
Nimic altceva nu va mai fi rămas din această legendară invazie a Siciliei, cu excepția câtorva pietre, restul unui monument neterminat, în ruină și de nerecunoscut. Astfel că un trecător s-ar putea întreba:
“Ce sunt acei bolovani ciudați?”
– Dar nu știi, domnule? … Sunt rămășițele unei statui antice. Vezi? A fost odată ca niciodată… [12]”
Și naratorul poate începe să spună povestea din nou și din nou.
Cititorul este invitat în mod clar să reflecteze asupra acestui sfârșit semnificativ al povestirii, care nu este o încheiere definitivă, ci semnalul unei posibilități de depășire a tăcerii, asupra evenimentelor, așa cum sunt ele temporar stabilite și ordonate, într-un calendar destinat să fie dizolvat după finalizare.
De fapt, este posibil să se găsească o modalitate de a scăpa de numărătoarea fatală, care guvernează succesiunea evenimentelor, ce, în mod necesar, se grăbesc de la început până la sfârșit. Modalitatea este aceea de a sări într-o iluzie juvenilă, formată de o atitudine de așteptare a ce se va întâmpla cu adevărat important, așa cum putem găsi în copilul mereu doritor să asculte ceea ce povestea mai are de dezvăluit.
Desigur, Cetatea Bastiani, în ciuda dimensiunii sale materiale, trebuie să se predea lentei treceri a timpului, iar zidurile sale sunt iremediabil destinate prăbușirii, la fel cum regatul Urșilor trebuie să dispară în zorii timpului, lăsând doar praf din vechile sale ruine. Dar, totuși, această percepție gravă a consumului ireparabil nu este un punct definitiv de închidere, la sfârșitul poveștii: concluzia revine la început; contrariile extreme ajung să coincidă; realitatea este din nou provocată de o viziune legendară care merge mai departe; iar actul de povestire duce la absorbția Timpului în permanența Mitului.
Disponibilitatea lui Buzzati de a scrie romane pentru copii și pentru cititorii tineri clarifică ceva esențial pentru înțelegerea artei sale, al cărui secret ar putea fi recunoscut în interpretarea literaturii ca mod de a forma o viziune și de a da o ultimă șansă imaginației, depășind granițele absolute ale realității.
Frontierele posibilului sunt tratate în mod continuu ca o provocare de a recrea polarizarea insolubilă a sensului experienței, pentru care Realitatea și Iluzia se reunesc. În fabulă, sfârșitul coincide cu începutul; în viața umană, așa cum demonstrează protagonistul Giovanni Drogo la sfârșitul lui Il Deserto dei Tartari, o ultimă speranță poate apărea în continuare la trecerea pragului extrem: de a recâștiga prospețimea tinereții, dincolo de actul absolut al pierderii.
Bătrânul trece fatal, dar Copilul încă mai supraviețuiește: frontierele și deschiderile sunt, prin urmare, intercalate în mod continuu, pe măsură ce arta fabuloasă și creațiile imaginative ale lui Buzzati demonstrează pe scară largă.
Traducere din limba engleză de Alice Nedelea
Bibliografie
Arslan A. (1974). Invito alla lettura di Dino Buzzati. Milano: Mursia.
Arslan A. (1993). Dino Buzzati tra fantastico e realistico. Modena: Mucchi.
Giannetto N. (ed.) (1992).
Bosetti G. (1985). Dino Buzzati et l’enfance mithopoiétique. In «Cahiers Buzzati» . 6. pp.165-180.
Buzzati D. (2015). Il Segreto del Bosco Vecchio. Milano: Mondadori Junior.
Buzzati D. (2015). La famosa invasione degli orsi in Sicilia. Milano: Mondadori Junior.
Formenti M. (1996). L’infanzia nell’universo buzzatiano. In «Studi buzzatiani». 1. pp.45-66.
Lepri C. (2013). Infanzia e linguaggi narrativi in Dino Buzzati. In «Studi sulla Formazione». n.2. pp.131-147. Accesat la http://www.fupress.net/index.php/sf/article/view/14246 (iunie 2018).
Polcini V. (2011). Dino Buzzati e l’ombra di Edgar Allan Poe. In Goldoni A., Mariani A., Marinez.C. (eds.). Il ritorno di Edgar Allan Poe & Co. 1809-2009. pp. 101-112. Napoli: Liguori.
Polcini V. (2014). Buzzati’s Fiction Between Existential Anxiety and Faith in Imagination, in Polcini V., Dino Buzzati and Anglo-American Culture: The Re-use of Visual and Narrative Texts in his Fantastic Vision. pp. 7-39. Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars.
Todaro L. (ed.) (2018). Il puer e la fortezza. Dimensioni artistiche, spazi dell’immaginazione, narrative per l’infanzia in Dino Buzzati. Roma: Anicia.
Truglio M. (2011). Dino Buzzati’s La Famosa Invasione degli Orsi in Sicilia and the Possibilities of the Children’s Literature. În «California Italian Studies». 2.2. Accesat la https://escholarship.org/uc/item/1963d93x (iunie 2018
[1] Pentru o cunoaștere mai profundă a acestor aspecte, a se vedea Todaro L. (ed.) (2018). Il puer e la fortezza. Dimensioni artistiche, spazi dell’immaginazione, narrative per l’infanzia in Dino Buzzati. Roma: Anicia.
[2] Despre relevanța lui Dino Buzzati în panorama mare a literaturii italiene din secolul al XX-lea: Giannetto N. (ed.) (1992). Il sudario delle caligini. Significati e fortune dell’opera buzzatiana. Firenze: Olschki; Crotti A. (1977). Dino Buzzati. Firenze: La Nuova Italia; Arslan A. (1974). Invito alla lettura di Dino Buzzati. Milano: Mursia.
Buzzati. Firenze: La Nuova Italia; Arslan A. (1974). Invito alla lettura di Dino Buzzati. Milano: Mursia.
[3] Arslan A. (1993). Dino Buzzati tra fantastico e realistico. Modena: Mucchi.
[4] Din păcate, romanul Il Segreto del Bosco Vecchio nu a fost încă tradus în străinătate. În contextul italian a primit o transpunere rafinată în film, mulțumită renumitului regizor de film Ermanno Olmi (1993). Dimpotrivă, povestea pentru copii La famosa invasione invasione degli orsi in Sicilia a fost tradusă destul de repede în engleza americană de către publicațiile din SUA: The Bears Famous Invasion of Sicily. New York: Pantheon Books. Mai târziu, o astfel de fabulă cu animale ciudate a fost, de asemenea, tradusă în alte limbi: franceză, spaniolă, japoneză și așa mai departe.
[5] În ceea ce privește varietatea largă a interesului artistic cultivat de Buzzati reamintesc în mod special pasiunea sa pentru arta figurativă. Aceea că era la fel de bun ca scriitor, dar și ca ilustrator și ca desenator. Foarte adesea, diferitele sale abilități au fost strict îmbinate în lucrările sale, cum ar fi, de exemplu, în La famosa invasione degli orsi in Sicilia, care poate fi catalogată în mod corespunzător ca o carte cu ilustrații. Despre interacțiunea diferitelor coduri artistice în inspirarea și dezvoltarea fabulei despre urși: Truglio M. (2011). Dino Buzzati’s La Famosa Invasione degli Orsi in Sicilia and the Possibilities of the Children’s Literature. În «California Italian Studies». 2.2. Accesat la https://escholarship.org/uc/item/1963d93x (iunie 2018).
[6] Polcini V. (2014). Buzzati’s Fiction Between Existential Anxiety and Faith in Imagination, in Polcini V., Dino Buzzati and Anglo-American Culture: The Re-use of Visual and Narrative Texts in his Fantastic Vision. pp. 7-39. Newcastle upon Tyne: Cambridge Scholars.
[7] Referințele la text sunt atribuite ediției speciale pentru cititorii mai tineri, ediție tipărită de editura italiană Mondadori. Vezi Buzzati D. (2015). Il Segreto del Bosco Vecchio. Milano: Mondadori Junior.
[8] Polcini V. (2011). Dino Buzzati e l’ombra di Edgar Allan Poe. In Goldoni A., Mariani A., Marinez.C. (eds.). Il ritorno di Edgar Allan Poe & Co. 1809-2009. pp. 101-112. Napoli: Liguori.
[9] La urma urmei, pentru a clarifica aceste afinități stilistice, putem aminti în mod corespunzător unele mărturisiri pe care Buzzati le-a acordat într-o autobiografie importantă, publicată în 1973, în care a recunoscut că a fost influențat, în mare măsură, de la începutul primei sale scrieri, de o serie de autori străini și, în special, de o mare parte din scriitorii eminenți aparținând acelei zone a literaturii engleze, care se ocupă de diferitele moduri ale fantasticului; adică: Edgar Allan Poe și Joseph Conrad în primul rând; și următorii: Oscar Wilde, Robert Stevenson, Charles Dickens, Rudyard Kipling. Dar a recunoscut, de asemenea, că a fost încântat de unii scriitori germani contemporani, precum Thomas Mann, Joseph Roth și Ernst Hoffman, având, în orice caz o cunoaștere profundă a întregii literaturi internaționale și apreciind foarte mult romancieri clasici ruși, la fel ca niște scriitori americani, precum Hawthorne și Melville. Panafieu Y. (1973). Dino Buzzati: un autoritratto. Milano: Mondadori.
[10] Despre sugestiile care se desfășoară în mare parte în creațiile literare ale lui Buzzati și care se răspândesc din influența mitului copilului, a se vedea Lepri C. (2013). Infanzia e linguaggi narrativi in Dino Buzzati. In «Studi sulla Formazione». n.2. pp.131-147. Accesat la http://www.fupress.net/index.php/sf/article/view/14246 (iunie 2018). Formenti M. (1996). L’infanzia nell’universo buzzatiano. In «Studi buzzatiani». 1. pp.45-66. Bosetti G. (1985). Dino Buzzati et l’enfance mithopoiétique. In «Cahiers Buzzati» . 6. pp.165-180.
[11] Referințele la text sunt atribuite ediției speciale pentru cititorii mai tineri, tipărită de editura italiană Mondadori. Vezi Buzzati D. (2015).La famosa invasione degli orsi in Sicilia. Milano: Mondadori Junior.
[12] D. Buzzati, La famosa invasione degli orsi in Sicilia, cit. p.129.
Imagini: La Republica, Fumettologica, Goodreads,
